viernes, 4 de agosto de 2017

SCRISOARE NEEXPEDIATĂ

Darie Novăceanu 

SCRISOARE NEEXPEDIATĀ

Îţi mulţumesc, patrie, pentru lumină
şi pentru locul unde mă îmbrac în ea.
Mi-e bine-aici, cu tine, sub aceeaşi stea
şi-având în ceaţa humii aceeaşi rădăcină.

Îţi mulţumesc pentru adevăr şi pentru
puterea de-a rămâne lângă el mereu,
ştiind că nu-i un altul, oricât ne-a fost de greu
la amândoi prin vreme şi margine şi centru.

Îţi mulţumesc, patrie, pentru ce mi-ai dat,
ori ai spus că-mi vei da şi, cine mai ştie,
n-a mai fost timp, ori ne-a lipsit şi mie şi ţie,
ori, poate-amândurora alţii ni l-au luat.

Îţi mulţumesc pentru visul pe care,
de când mă ştiu, îl trec din noapte-n noapte
nedestrămat acelaşi, şi-având acelaşi şapte
vieţi de demult drept singure izvoare.

Cum aş fi putut, spune-mi, să nu-l fi ocrotit,
când simt cum calc pe pulberea atâtor vise
ale altora, punţi de sânge trimise
să lege-n ţărm real de-un ţărm închipuit?

Numai ce-a curs cu ei pe sub aceste
imposibile vaduri a fost adevărat;
curgere lină care ne-a mângâiat,
iar dacă-a curs, a curs şi nu mai este.
   
Ci mă întreb, de-aceea, cum poate să-ţi rămână
tânără pururi prea frumoasa-ţi faţă,
când unul după altul noi dispărem în ceaţă
că până şi tristeţea atât ţi-e de bătrână.

Cum de nimic nu pierzi, când toate ce-ţi sunt parte,
până şi râul, până şi pădurea,
desprinse de la ţărmuri, călătoresc aiurea
şi nu mai pot să vină din atât departe.

Şi cum de-ndestulată ţi-e casa, iar pridvorul
ţi-e plin numai cu flori de primăvară,
când grâul ars de geruri nu poate să răsară,
şi nici un gând străin nu-ţi seamănă ogorul.

De unde, patrie, atâta înzecită
putere de a fi, şi-atâta aşteptare,
şi-atâta timp, şi-atâta-nsingurare
la marginile limbii la fel de neclintită?

Că stau cu tine, noaptea, fără de cuvinte,
de vorbă şi de suflet şi sufletu-mi răspunde
că tu nu eşti doar vremea şi numai locul unde
un neam îşi creşte viaţa şi-aducerea aminte.

Nu eşti doar sărbătoare şi numai bucurie,
ci tot ce îşi rosteşte prin glasul tău tăcerea
sau cântecul sau rodul. Eşti până şi durerea
de-acum, de mai-nainte şi care va să fie.

Eşti iarba şi eşti ploaia care nu mai vine,
şi seceta fierbinte şi vântul care bate,
poemele nescrise, cuvintele uitate
de mult de cei ce-şi uită adeseori de tine.

Nu eşti numai, în pieţe, atâta de frumoase
statuile pe umeri cu păsări călătoare,
şi cai de bronz şi săbii lucitoare
şi cărţi de piatră-n mână, albitele lor oase.

Eşti, patrie, în toate acestea şi în cele
aici neamintite, dar mai ales mulţimea
de suflete şi trupuri care-ţi dau mărimea
de timp prin timp şi cumpănă de stele.

Nimica niciodată nu ai fi fost în lume
fără de lumea ta şi fără visu-i viu,
aşa cum eu nimica nu aş fi fost să fiu
de nu mi-ar fi fost leagăn prea frumosu-ţi nume.

Mi-e bine-aici, cu tine, sub aceeaşi stea
şi-având în ceaţa humii aceeaşi rădăcină;
îţi mulţumesc, patrie, pentru lumină,
şi pentru locul unde mă îmbrac în ea.

Din Lumina toamnei,Cartea Românească - Bucureşti, 1987