Gabriel García Márquez

Toamna patriarhului

sau

despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii

 (Continuare)

4.Terminologii şi origini

S-au păstrat, de-a lungul acestui proces istorico-literar, unele elemente care definesc şi nuanţează de fiecare dată mecanis­mele dictaturii de la tropice şi s-a format un corpus lingvistic care exprimă funcţionarea acestora. În acord cu acesta a evo­luat     şi terminologia dictatorială propriu-zisă, inclusiv seman­tica. Tiranul, de exemplu, i-a definit la început numai pe colo­nialiştii spanioli. Cu timpul — aproximativ din 1820, când Bolívar 1-a botezat astfel pe Gaspar Rodriguez de Francia — cuvântul s-a extins asupra tuturor celor ce, exercitându-şi auto­ritatea sau puterea, intră în conflict cu voinţa colectivă. Tot astfel, caudillo îl desemna la început pe un conducător, mai ales militar, care avea autoritate, dar nu şi putere. Pe vremurile acelea, mulţi dintre caudillos au fost patrioţi  adevăraţi şi, dacă au ajuns la conducerea ţării, n-au devenit neapărat dictatori.

Azi, un om cu atari calităţi nu mai poate fi numit caudillo decât în împrejurări extrem de rare, de obicei în retorica politică, după cum nici cacique nu mai significă o autoritate regională, ci persoana care uzurpă această autoritate. Mai mult: iniţial, cuvântul acesta nu trecea dincolo de frontierele unei mici aşezări, moştenire a unui timp când cacique desemna şeful sau căpetenia unui trib şi numai la figurat putea să însemne teroare şi cruzime, pentru ca azi să funcţioneze numai cu sensul figurat, dar absolut real.

In ceea ce priveşte dictatorul, de la sensul de origine — cel latin — magistrat

suprem desemnat de Senat pentru a conduce ca suveran în vremuri de pericol — semantica lui s-a diversificat şi îmbogăţit neaşteptat de mult, aportul sudamerican fiind decisiv în acest proces al metamorfozelor. Pentru că, am văzut, numai aceste pământuri singure au produs în ultimele două secole un număr impresionant de dictatori, care mai de care mai straniu, mai crud, mai de neaşteptat. Prolixitatea, bineînţeles, nu trebuie căutată în spiritul tropicelor faţă de care natura a fost atât de generoasă, ci în cel puţin trei factori umani, nici unul aparţinând locului.

E vorba mai întâi, de procesul de colonizare al continentului, cel care a început imediat după descoperirea şi cucerirea lui. Spaniolii, iar mai apoi portughezii şi, într-o măsură mai mică, francezii, englezii şi olandezii, participă la acest proces, aducând in această lume structuri gata făcute, în Europa, dar încă neapli­cate la o geografie atât de întinsă. Iniţial, se ştie foarte bine, colonizarea a fost concretizată prin aducerea de

sclavi din Africa şi prin oameni care părăseau vechiul continent fie atraşi de miracolul real al înavuţirii rapide şi de aventură, fie pentru că, din pricina comportamentului social, fuseseră condamnaţi Ia temniţă, uneori pe viaţă, ori la pedeapsa capitală.

Documentele spaniole din acea vreme ne dovedesc limpede că acceptând plecarea în noile pământuri, aceştia erau izbăviţi de pedeapsă. Nu intrăm aici în analiza întregului proces, cert este faptul că în anii aceia temniţele spaniole au rămas goale. La fel de certe sunt ororile produse aici, în lumea nouă, de cei veniţi, împotriva populaţiei precolumbiene, iar mai apoi asupra sclavilor negri.

Paginile cărţii lui Bartolome de las Casas — Historia de las Indias sunt prima şi definitiva mărturie în acest sens, cu amen­damentul făcut de Jorge Luís Borges, cel care nu putea să nu observe tragica inocenţă a episcopului de Chiapas când îi scria regelui încercând să-l convingă să trimită mai mulţi sclavi negri pentru a se extenua în minele de aici, în locul populaţiei băştinaşe...

Un catalog al ororilor de atunci aproape că nu lasă loc ima­ginaţiei. Să ne amintim de sfâşierea nesupuşilor de către Vasco Nuñez de Balboa cu câini dresaţi, în La Española, actuala Repu­blică Dominicană. De Pedro Dávilas, primul guvernator din

Panama, încântat de eficienţa primului, fapt pentru care îi va da una din fetele sale drept soţie, dar nu va şovăi, deşi socru, şi-l va decapita, expunându-i capul într-o ţeapă, la soare, pentru nesupunere faţă de el.

În sfârşit, să ne mai amintim de acel straniu personaj real, căpitanul Lope de Aguirre, supranumit Trădătorul sau Peregrinul, ale cărui cruzimi fără număr şi seamă, săvârşite mai ales în Perú, sunt adunate în cartea lui Francisco Vázquez — Historia de Lope de Aguirre, sus crimenes y sus locuras (Istoria lui Lope de Aguirre, crimele şi nebu­niile lui).

Nu încerc să argumentez prin aceste amănunte, nici să justific naşterea şi comportamentul dictatorului latino-american. Dar această „moştenire" continuă să fie ignorată de cei care anali­zează acest personaj şi contribuţia lui la întocmirea unui portret­ exact nu poate fi ignorată. Nu o ignoră, paradox al situaţiei, Gabriel Garcia Márquez : Nicanor Alvarado, dictatorul său, care pentru alţii nu poate exista, zăreşte

de câteva ori de la cele 23 de ferestre ale palatului fantoma celor trei caravele ale Descoperirii (Niña, Pinta şi Santa María), palatul însuşi este asaltat la un moment dat de fesurile roşii (daruri reale făcute de Columb băştinaşilor), iar pintenul de la piciorul sting, pre­tinde el, i-a fost dăruit de însuşi Amiralul Mării Oceanice, adică de Columb în persoană...

Cel de al doilea factor care a contribuit la înmulţirea dicta­torilor este legat de primul: retrăgându-se din continent, ca într-o răzbunare, Spania a lăsat aici suprastructurile sociale, economice şi politice a căror funcţionare nu putea fi oprită şi a căror revitalizare capitalistă s-a produs tocmai pentru că ele conveneau de minune noilor stăpâni din afara continentului. Ele au fost adaptate, să zicem cu un termen comun, condiţiilor locale şi puse să lucreze pe mai departe.

Aşa se explică faptul că nu toţi dictatorii latino-americani au fost, militari şi că nu au luat puterea întotdeauna prin lovituri militare. Pentru aceasta au avut la îndemână

instrumentele democraţiei burgheze — votul, referendurile, plebiscitele, constituţia, parlamentul — şi s-au afirmat în viaţa politică prin oratoria demagogică a aceleiaşi burghezii. Aproape toţi au vorbit de „respectul faţă de legile patriei", de „sacra îndatorire a apărării independenţei", de „restaurarea dreptăţii, legii şi ordinei". Că mai târziu s-a ajuns la acelaşi rezultat — concentrarea puterii în mod absolut şi individual — nu constituie o surpriză: clasa sau păturile sociale care ajută dictatorul în acest proces îl izolează treptat de societate, creând în jurul lui un gol, un fel de vid istoric prin care vocea colectivităţii nu mai poate trece. E ca un blindaj. Nicanor Alvarado ilustrează perfect şi această stare : în palatul prezidenţial, numit în afară de casa civilă — deşi numai civilă nu este, dar asta se doreşte — în multe feluri, toate la fel de exacte sau de ironice — imperiu interzis, sanctuar pustiu, bârlog al puterii, paradis al opulenţei şi nefericirii, şatră şi piaţă unde eşti obligat să dai din coate pentru a înainta — personajul lui García Márquez primeşte de la colectivitate numai simulacrul adeziunii, construit milimetric de cei din jurul lui, beneficiind, între altele, de un ziar care se editează numai pentru el, într-un singur exemplar, de un post de radio individual, unde radio-romanele sunt modificate după sugestiile sale şi chiar de un post de televiziune cu circuit închis unde, graţie lui José Ignacio Saenz de la Barra, ultimul vlăstar liber al aristocraţiei  se poate admira pe el însuşi, ca într-o oglindă care îl întinereşte mereu.

In sfârşit, cel de al treilea factor care a participat mult la multiplicarea figurii dictatorului este contribuţia exclusivă a Statelor Unite, mai exact a intereselor capitaliste nordamericane, cele care au profitat de toate bogăţiile naturale şi resursele

eco­nomice ale acestor pământuri. Căile de pătrundere şi dominaţie sunt multe, dar nu ne interesează în acest caz. Pentru că, dincolo de mărturii şi documente, nimeni nu se îndoieşte de existenţa, evoluţia şi perfecţionarea lor. Un singur exemplu poate fi mai mult decât suficient: asasinarea lui Salvador Allende, la 12 sep­tembrie 1973.

Gabriel García Márquez a fost cel dintâi care a dezvăluit — nimeni nu a aflat de unde a ştiut... — participarea directă a faimoasei CIA în această acţiune. Nu fără motiv, cărţile lui nu au putut pătrunde la vremea aceea în pământul lui Salvador Allende, iar cele care intraseră au fost arse...

Nicanor Alvarado este exemplul tipic al dictatorului îngenunchiat de voinţa Nordului : pe tot parcursul cărţii, crucişă­torul infanteriei de marină americană rămâne ancorat în port, dictatorul însuşi spune de câteva ori că această patrie nu şi-a ales-o el, ci i-a fost dată, aşa cum e, iar şirul lung al ambasado­rilor reuşeşte să-1 convingă să le ipotecheze sau să le vândă totul, inclusiv marea, pe care aceştia o duc „acasă la ei" cu creveţi cu tot, lăsând în urmă priveliştea pustiului lunar.

5. De la literatură, înapoi la realitate

Că multe dintre faptele literare din Toamna patriarhului par neadevărate, e cu totul altceva. Majoritatea sunt posibile şi tot ce e posibil poate fi trecut în seama realităţii. O subliniază autorul însuşi: „Singurul lucru de care nu mă îndoiesc este că

realitatea nu se sfârşeşte la preţul roşiilor... Marea majoritate a lucrurilor din această lume, de la lingură la transplantul inimii, au trăit în imaginaţia oamenilor înainte de a trăi în realitate". Personalitatea literară a lui Nicanor Alvarado nu se putea desăvârşi, aşadar, decât prin ficţiunea realităţii, prin realitatea imaginară şi prin permanenta, con­fruntare dintre om-realitate-imaginaţie.

O identificare a realului şi o separare a acestuia de imaginar reprezintă, din acest unic motiv, o muncă pe cât de grea, pe atât de inutilă: Nicanor Alvarado nu se suprapune pe o figură reală şi nici nu „copiază" o astfel de existenţe. Ar fi fost lucrul cel mai uşor şi pe Gabriel García Márquez nu l-au atras decât lucrurile complicate. El nu a pornit aici de la un personaj istoric, nici de la mai mulţi, ci de la realitatea istorică însăşi, de la istoria dictaturii latino-americane, parcurgând drumul în sens invers: dacă-i adevărat, şi este, că un dictator redimensionează, în funcţie de caracterul său şi circumstanţele istorice, dictatura, trebuie să fie adevărat şi că instrumentele unei dicta­turi, în raport cu aceleaşi circumstanţe, creează şi redimensionează dictatorul.

Complicându-se pe mai departe şi făcând un fel de istorie totală a dictaturii latino-americane, de la origini până azi, în acelaşi timp o filozofie a acestei istorii,

Gabriel Garcia Márquez creează un personaj pe care un singur segment de istorie nu-l poate susţine. De aici, senzaţia că Nicanor Alvarado nu există, tot de aici senzaţia că mai toate amănuntele epice mânuite sunt, pot fi şi reale. In sfârşit, tot de aici, opinia că acest roman este fantastic. Da, pe ansamblu, cartea pare fantastică. Pe amănunte însă, ea este istorie pură, distilată de două ori.

În aceasta constă marea lecţie de estetică practică oferită de Gabriel García Márquez. Aici se află, deşi minat de mult scepticism, cutremurătorul mesaj al autorului.

         Dacă interpreţii, cei hazardaţi în opinii laterale, i-ar fi citit măcar pe primii materialişti ai lumii, şi nu neapărat pe Engels cu Anti-Düring sau Dialectica naturii, de

unde ar fi aflat măcar că funcţia creează organul, judecăţile lor ar fi fost altele. Şi, de fapt, nici n-ar fi avut nevoie să vină în Europa pentru a-l înţelege pe Nicanor Alvarado. În Facundo, cartea lui Domingo Faustino Sarmiento, ar fi găsit suficiente elemente de civilizaţie si barbarie care să-i ducă la înţelegerea patriarhului. Iar dacă s-ar fi aplecat şi asupra moştenirii filosofice precolumbiene — în culturile şi civilizaţiile pulverizate aici, violenţa n-a funcţionat niciodată — patriarhul ar fi fost înţeles mult mai bine.

Cât de „magic” este realismul acestor pagini — opinie subli­niată de mulţi cercetători — nu-i greu de observat: scriitura e magică, într-adevăr, dar conţinutul nu-i deloc magic. Un grafic al faptelor narate — reale, istorice, miraculoase, fantastice,

magice sau imaginate — ne va dovedi că presupusei magii i se acordă un spaţiu insignifiant. Există cinci-şase astfel de mo­mente: patriarhul crede că destinul lui se află scris în podul palmei lui Patricio Aragonés, dublul său; în copilărie poartă un săculeţ cu camfor la gât pentru a-l feri de boli; cântecul cucuvaei îl determină să-şi amâne sau să modifice traseul unei călătorii în „regatul lui torturat de amărăciuni". Iar un ou cu două gălbenuşuri, descoperit de mama sa, modifică ora apariţiei în public.

Mult mai abundente sunt amănuntele ce ţin de fan­tastic ori miraculos : acoperă lumina soarelui sau strălucirea stelelor ca să-i vindece pe copii de scarlatină; viţeii se nasc înfieraţi cu semnul prezidenţial; un papagal ghiceşte viitorul; gardeniile gândesc; racii ies din supa fierbinte şi continuă să meargă; patriarhul creşte până la o sută de ani, iar la o sută cincizeci are o nouă dentiţie; i se înmulţesc broaştele în burtă; doarme în picioare şi nu primeşte în audienţă pe nimeni ca să nu deranjeze iguanele care-i cresc în vertebre; îi cresc solzi ca de peşte pe trup; steaua polară se deplasează în direcţia în care înaintează sicriul cu trupul neînsufleţit al mamei sale, Bendición Alvarado, trup care neînsufleţit, ridică prin respi­raţia sa capacul de sticlă al sicriului. În provinciile ploilor veşnice ale acestui „vast imperiu lacustru", vânturile nu divulgă secrete de stat; animalele putrezesc în picioare; cresc crini în cuvinte, iar cârtiţele înoată prin arbori.

La fel de fantastice, dar deloc magice sunt şi alte date, cele ce ţin direct de mesajul politic al cărţii, ori de scepticismul autorului. E drept, Nicanor Alvarado moare. Toată cartea se roteşte în jurul morţii sale, în şase unităţi, ori capitole, de fapt şase cercuri perfect închise, ultimul închizându-le pe toate celelalte. Căci aceasta, privită mai atent, este arhitectura roma­nului: şase cercuri concentrice.

Oamenii însă nu cred că a murit, nu cred că mortul este chiar el. Mai mult, în regatul său nu se schimbă nimic. Altfel spus, ca să dispară dictatorul, ca să moară definitiv, trebuie să fie distruse structurile, dictatura însăşi.

Deşi fantastic prin forma sa, scepticismul autorului este dureros de real. Oamenii nu cred că Nicanor Alvarado (Nicanor Nicanor, zice patriarhul, „căci acesta este numele cu care ne cunoaşte moartea pe toţi"...) ar fi murit pentru că, în ziua morţii lui, noroaiele mlaştinilor ar urma să dispară, râurile se vor întoarce la izvoare, iar din ceruri va ploua sânge.

Când se va întâmpla acest lucru, Gabriel Garcia Márquez o spune fără să şovăie, adăugind, imediat după datele de mai sus, că în ziua aceea „găinile vor face ouă pentagonale"...

În sfârşit, ajunşi la această înţelegere, putem începe cu ade­vărat cercetarea şi analiza, atât în ceea ce priveşte realizarea artistică a Toamnei patriarhului, cât şi confruntarea acestui univers, pe de o parte cu cel din multe alte romane care tra­tează una şi aceeaşi temă, iar pe de alta cu universul marquezian atât de îndrăgit, cel din Macondo. Teritoriul şi posibilităţile sunt imense. Pentru că Nicanor Alvarado, făuritor al dimineţii, comandant al timpului şi proprietar absolut al luminii, acest copil fără tată „ca toţi iluştrii despoţi din istorie" şi tată a peste cinci mii de copii, născuţi numai la şapte luni, acest tatú uriaş, cu instinct de fiară sălbatică, fire de bizon, cu bale de bou, cu paşi ca de urs, buze de şobolan, piele de spân, urină de pasăre răpitoare şi monarh iluzoriu, această meduză cu gura căscată, ori elefant greoi, acest ramolit care confundă vâjâitul urechilor cu bâzâitul muştelor din iarba putredă, acest bătrân care, spre deosebire de personajele macondiene de până acum, trăieşte nu o sută, ci două sute de ani de singurătate şi putere, fiind „bătrânul cel mai bătrân de pe faţa pământului" şi „cel mai temut, cel mai urât şi cel mai vrednic de plâns din ţara sa", această stafie pierdută printre rămăşiţele vieţii, ori adormită sub foşnetul ud al frunzelor galbene din toamna părerilor de rău — folosesc aici, culese la întâmplare, numai câteva din cle­mentele portretului său — acest, deci, inexistent personaj real, Nicanor Alvarado oferă,    într-adevăr, cele mai neaşteptate posibilităţi de interpretare.

Schiţat în trecere, în multe din paginile anterioare ale autorului, uneori mai mult bănuit — primarul din Ceasul rău, unele momente din Funerariile Mamei Mari, unele gesturi şi fapte ale colonelului Aureliano Buendía din O sută de ani de singurătate, ori în unele din datele de autoritate ale nesăbuitei bunici a Eréndirei - Nicanor Alvarado, cel puţin aceasta este convingerea mea, nu se putea naşte însă decât în unul şi acelaşi univers macondian, privit mult timp pe una şi aceeaşi faţă, dar al cărui revers trebuia să ne fie arătat odată şi-odată.

Paginile acestea, şi aşa destul de multe, nu ne mai îngăduie măcar una din infinitele analize dorite. Astfel că, făcându-mi iluzia de a fi reuşit să păstrez la aceeaşi

înălţime atmosfera cărţii, cititorii, îi includ aici şi pe criticii noştri, au libertatea şi prilejul să facă singuri toate interpretările posibile, chiar să exclame, asemeni patriarhului, a cărui vârstă rămîne nehotărâtă între 107 şi 232 de ani, privind din teribila lui singurătate peste vremea trecută: “o sută de ani, drace, ce repede trece timpul”!

Bucureşti, mai 1979- Madrid, mai 2011

Post data. Se cuvine să menţionez aici că traducerea mea a cunoscut, în 1991, o ediţie pirat la Chişinău. Fără cuvântul introductiv. Precum a procedat şi o editură bucureşteană. Cu o deosebire esenţială: a înlocuit numele meu cu cel al unei persoane, care dincolo de apelul la sinonimie, ştergerea sau mutarea virgulelor, un a făcut absolut nimic. Nu a tradus, ci a trădat bunul simţ şi etica profesională.

 

© Fereastra lui Darie – 2017. Rezervate toate drepturile.

....................................................................................
Primele trei ilustraţii aparţin pictorului chilian Leonardo Sepulveda Fundez.

Următoarele sunt opere ale pictorilor naivi de la noi. In fotografia de final, Gabriel Garcia Marquez şi bunul 

său prieten Alvaro Mutis. 

© Fereastra lui Darie – 2017. Rezervate toate drepturile.

Gabriel García Marquez

Toamna patriarhului

sau

despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii

3.Toamnă în Macondo

Materia epică din Toamna patriarhului, deşi are toate virtuţile realului, nu porneşte decât întâmplător de la realitate. In acest amănunt descifrez marea nedumerire a criticii. În ajunul apa­riţiei cărţii, autorul încetase păgubosul obicei de a „depista" o asemenea critică, dar avansase câteva „lămuriri" legate direct de elaborarea acestor pagini. Declarase încă din 1968 : „în ceea ce priveşte romanul pe care-1 scriu acum, singura imagine pe care am avut-o ani în şir este cea a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin cu animale". (Daniel Semper, op. cit.). Mai mult, se aflase că timp de cinci ani, însoţit de un fotograf prieten, Gabriel Garcia Márquez stătuse de vorbă cu toţi preşedinţii, civili sau militari, din America Latină. În acelaşi timp, unii şi-au amintit că în lunile când asistase direct la căderea unui dictator (Pérez Jimenez, din Venezuela), Gabriel Garcia Márquez îşi mărturisise prietenilor intenţia de a scrie cândva un roman cu un astfel de personaj.      În sfârşit, dintre întrevederile avute cu amintiţii preşedinţi, scriitorul făcuse imprudenţa să destăinuiască, pentru anecdoticul ei, întâlnirea cu Duvalier. Papa Doc fusese amabil, volubil şi degajat pe tot parcursul convorbirii. La sfârşit însă, nu mică a fost surpriza celor doi oaspeţi, căci întorşi la hotel, fotograful a descoperit că i se umflaseră ochii, iar película, pe care imortalizase evenimentul, era complet voalată.

Exact cum povesteau mulţi, Gabriel Garcia Márquez pare să se fi convins atunci că Duvalier era „un fel de hibrid între demon şi dictator". (Daso Salvador — Toamna patriarhului, în Estafeta Literaria, nr. 61/75, Madrid).

Mai existau, fireşte, destule alte amănunte în biografia scriito­rului care au fost revăzute de critică în ajunul publicării noului roman : violenţa de la Bogotá, din 1948, acel îngrozitor „bogotazo" declanşat de asasinarea lui Jorge Eliécer Gaitán, termi­nat cu zeci şi zeci de mii de morţi, spânzuraţi de-a lungul drumurilor; propria înfruntare a autorului cu mâna forte a unui dictator, Gustavo Rojas Pinilla, în 1955, când, ca reporter la El Espectador, Gabriel Garcia Márquez reuşise să stea de vorbă cu tânărul marinar Luís Alejandro Velasco, unic supravieţuitor al naufragiului de pe distrugătorul „Galdas" şi publicase această convorbire (în Povestea unui naufragiat care a plutit zece zile pe ape, fără să mănânce şi fără să bea, fiind proclamat erou al patriei, sărutat de reginele frumuseţii, îmbogăţit din publi­citate şi mai apoi urât de guvern şi uitat pentru totdeauna), dezvăluind adevărul tragediei de pe marea din Caraibi (pe aici navighează toate corăbiile din Toamna patriarhului...), ceea ce a dus la închiderea ziarului şi fuga autorului la Paris. Prezenţa lui Gabriel García Márquez în Cuba, în 1959, unde, după că­derea dictatorului Fulgencio Batista, se judecau ororile guvernării sale. Destăinuirile făcute în acest timp, între alţii de Sosa Blanco, l-au făcut pe Gabriel Garcia Márquez   să-şi mărturisească intenţia scrierii unui roman despre o dictatură latino-americană.

 

Traducere de Darie Novăceanu

 

 

Aşa se face că atunci când Toamna patriarhului a intrat în librării, nu numai critica, ci şi cititorii păreau să cunoască bio­grafia cărţii. Şi, brusc, s-au trezit cu toţii antrenaţi într-un vârtej verbal fără precedent şi obligaţi să plonjeze într-un uni­vers de coşmar şi oroare, unde condiţia umană este subjugată voinţei tiranice a unui singur om, de fapt un monstru cu clare trăsături din mitologia groazei, capabil să moară şi să reînvie, să dispună după bunul lui plac de curgerea timpului şi să secere, numai      printr-un gest, printr-o aluzie vagă, viaţa a zeci şi zeci de persoane.

Niciunde, în alte pagini decât acestea, un scriitor nu avusese temeritatea să adune atâta cruzime, atâta fabulaţie, atâta exage­rare somptuoasă. Niciunde altundeva nu se încercase până acum o retorică atât de încărcată şi de vizibilă, (îndeobşte, arta marilor prozatori constă în camuflarea acesteia), în care cuvântului i se îngăduie orice libertate în faţa materiei epice, lăsându-ţi sen­zaţia unui delir narativ fără sfârşit. O retorică unde ţi-e greu să descifrezi la prima lectură când se schimbă timpul narat şi cel care narează, când începe şi cînd se sfârşeşte un dialog şi mai ales, când sfârşeşte realitatea obiectivă şi când începe imperiul celei imaginare.

Evident, suprapus pe aceste pagini, etalonul macondian a dus la concluzia amintită mai înainte şi incredibilitatea în existenţa unui personaj ca dictatorul Nicanor Alvarado a fost totală, acreditându-se opinia că avem de-a face cu o alegorie, cu o metaforă uriaşă, cel mult cu o idee feroce, în nici un caz cu o fiinţă reală. In acelaşi timp, realul miraculos, instaurat în romanul latino-american de nume atât de cunoscute, ca Asturias sau Carpentier, dar ridicat la valoarea de categorie estetică după O sută de ani de singurătate, părea detronat definitiv în fa­voarea unui realism magic dus la extrem.

Toamna patriarhului era, aşadar, o întomnare a universului macondian, atât de îndrăgit, şi de la această opinie nu s-au abătut decât foarte puţini interpreţi, nu neapărat pentru a se situa de partea adevărului, ci pentru a semna contrafaceri sur­prinzătoare.

 Cea mai hazlie întâlnită până acum (presupun multe altele) este semnată de Michele Serrailah (Însemnări asupra mitului darian în „Toamna patriarhului", în Cuadernos hispano-americanos nr. 340, Madrid 1978, pag. 50—79), contrafacere care, dacă nu ar fi cunoscută seriozitatea revistei, ar trebui să fie considerată drept un monument al hilarului : după profesoara de la Poitiers e limpede că nu e vorba de nici un dictator, nici civil, nici militar, în această carte, ci pur şi simplu de marele poet Ruben Dario, a cărui operă fuzionează cu biografia pentru a deveni materie epică.

 Prin siguranţa afirmaţiilor şi argumentelor aduse, demonstraţia e plină de haz: „Practicate aceste tomologii în discursul complex al operei, se poate observa cum fiecare element al ficţiunii romaneşti rezultă a fi un semn plural care trimite cu egală proprietate la un significat supranatural şi de asemenea la unul darian" (pag. 56).

Nu insistăm însă asupra ei, rezumându-ne la a observa punctul de plecare. 

Într-adevăr, în paginile romanului apare la un moment dat fondatorul poeziei moderne, invitat de patriarh pentru a susţine un recital poetic. O capcană obişnuită pentru Gabriel Garcia Márquez, un recurs narativ la care apelează pentru a-i nedumeri pe critici, care uită că în toate paginile marqueziene unitatea de timp este sfărmată, cronologia întâmplărilor literare interesîndu-l foarte puţin, pentru a da realităţii literare o dimensiune temporală proprie.

Fireşte, trebuie să ai mai mult decât curaj pentru a te hazarda într-o astfel de cercetare, total în afara unei opere literare, dar mai mult decât aparent, o motivaţie există : - mai întâi, aşa cum am arătat, Toamna patriarhului a fost aşteptată de critica literară cu „unghiile scoase" (Mario Benedetti, op. cit.), pentru că fusese jenată de opiniile şi gloria autorului. În al doilea rând, pentru că Toamna patriarhului nu era ceea ce aştepta această critică.

4. Personajul real şi personajul livresc

Printr-un joc al hazardului, când apărea, în martie 1975, Toamna patriarhului, alte două romane, tratând exact aceeaşi ternii, abia intraseră în librăriile din America Latină : El recurso del método (Recursul la metodă) de Alejo Carpentier şi Yo El Supremo (Eu Supremul) de Augusto Roa Bastos.

Aşadar, aidoma unor cercetători din acelaşi domeniu, trei mari scriitori lucrează simultan asupra aceleiaşi teme, ajungând fiecare pe căi diferite la rezultate asemănătoare. O circumstanţă mai favorabilă interpretării nu putea să existe şi s-a profitat îndeajuns de ea, amănunt consemnat cu toată rigoarea ştiinţifică de Mario Benedetti în articolul menţionat, intitulat atât de plastic şi de fericit: Recursul supremului patriarh.

Identificarea în istorie a prototipului personajului literar n-a pus nici o problemă în cazul primelor două cărţi. Alejo Car­pentier recunoscuse din vreme procentele folosite în alcătuirea Primului Magistrat: 40% din Gerardo Machado; 20% din Trujillo şi câte 10% din Guzman Blanco, Estrada Cabrera şi, respectiv, Porfirio Dîaz. Nimeni nu trebuie să creadă că astfel de procente pot fi cu adevărat măsurate, dar recunoaşterea lor e importantă pentru că din ele deducem că este vorba de diverse epoci naţionale din diverse republici latinoamericane, în diverse timpuri istorice şi suntem obligaţi să acceptăm mărturisirea in­directă a autorului, anume că fanteziei îi revine, pe ansamblu, o contribuţie de numai 10%. (Vezi, în acest sens, Darie Novăceanu — De vorbă cu Alejo Carpentier, în România literară, nr. 17, 1976.)

Cit priveşte romanul lui Augusto Roa Bastos, lucrurile sunt la fel de limpezi, Eu Supremul întruchipând o singură per­soană — José Gaspar Rodriguez de Francia — teribilul dictator paraguayan dintre 1814 şi 1840.

N-au existat dificultăţi, în aceste două cazuri nici în ceea ce priveşte elaborarea propriu-zisă. Fascinat de personajul literar picaresc, Alejo Carpentier îl ia din Spania secolului al XVI-lea, aducîndu-l în America Latină din secolul nostru, întruchipând prin el unul din cei 222 de dictatori reali, câţi, după mărturisirea autorului, a cunoscut continentul sudic până azi. Spaţiul geografic este cu totul altul, iar comportamentul perso­najului este redimensionat în acord cu acesta, păstrându-se o permanentă comunicare cu geografia europeană. Un roman do­cument, dar în acelaşi timp şi un roman neistoric, pentru că, am văzut, Primul Magistrat aglutinează mai multe modele istorice, mai multe epoci şi mai multe ţări. Practic, şi acest lucru nu s-a observat, este vorba de 132 de ani biologici — naşte­rea lui Guzman Blanco în 1829 şi moartea lui Trujillo, în 1901 — şi de 122 de dictatură — acelaşi Blanco şi acelaşi Trui­jillo, adunându-se, însă, exact durata de tiranie a fiecăruia în parte. Un roman elaborat cu mult umor crud şi cu o clară vi­ziune materialist-dialectică asupra vieţii.

La fel de clară este şi elaborarea romanului Yo El Supremo, unde Augusto Roa Bastos mânuieşte simultan documentele timpului, documentele emanate de la dictator însuşi, scrierile istorico-biografice şi propria sa viziune, trecută în seama altora, realizând o surprinzătoare coexistenţă estetică între tehnica romanescă şi cea a eseului.

Nimic limpede, în schimb, din toate acestea în Toamna patriarhului. Nicanor Alvarado n-a existat în realitatea istorică a continentului latino-american, iar faptele sale, am spus, au o legătură numai întâmplătoare cu această realitate. Şi, totuşi, el ar fi putut să existe, ori, spre nefericirea continentului, mai poate exista. Cu alte cuvinte, în această lungă galerie a tiranilor, Nicanor Alvarado trebuie recunoscut drept cel de al 223-lea, monstruozitatea lui constând în faptul că adună la un loc ororile semănate de toţi cei dinainte, adăugându-le oroarea proprie. In acest amănunt, şi m-aş bucura să nu mă înşel, descopăr greşeala în interpretarea critică a cărţii şi, în acelaşi timp, nou­tatea pe care Gabriel Garcia Márquez o aduce în cadrul temei, deloc nouă.

Deloc nouă, pentru că o listă a operelor literare care transfi­gurează existenţa dictaturii şi a dictatorului latino-american trece uşor de treizeci de titluri. De la Amalia lui José Marmol, roman apărut în 1854 şi avîndu-l ca protagonist pe dictatorul Juan Manuel de Rosas şi pînă la Oficio de difuntos (Slujba de înmormântare), romanul lui Arturo Uslar Pietri, despre Juan Vicente Gomez, publicat în 1977, efortul scriitorilor latino-americani de a interpreta literar o astfel de temă a rămas constant. Iată doar câteva din titluri, în paranteze menţionându-se, alături de traducerea acestora, anul publicării şi, atunci când există în realitatea istorică, numele dictatorului : Antonio Arráiz — Puros Hombres (Oameni adevăraţi, 1938, Juan Vicente Gomez), Miguel Otero Silva — Fiebre (Febra, 1939, acelaşi Juan Vicente Gumez), Miguel Angel Asturias — El Señor Presidente (Domnul Preşedinte, 1946), Miguel Otero Silva — La muerte de Honorio (Moartea lui Honorio, 1963, Marcos Perez Jimenez), Jose Vicente Abreu — Se llamaba S. N. (Se numea S N, 1964, acelaşi Marco Pérez Jiménez), Mario Vargas Llosa — Conversación en la Catedral (Conversaţie în Catedrală, 1969, Manuel Odria), Jorge Zalamea — El gran Burundú Burundá ha muerto (Marele Burundú Burundá a murit, 1969), Ramon Hernandez — El tirano inmóvil (Tiranul nemişcat, 1970).

Şi, bineînţeles, lista trebuie completată cu alte două serii care, chiar dacă nu transfigurează întotdeauna un dictator latino-american, sunt legate direct de tema dictaturii din acest continent, ca fenomen social, politic şi istoric. Este vorba, între altele, de romanul lui Rómulo Gallego — Doña Barbara (1929) sau de Mala hora (Ceasul rău, 1962 şi 1906) de însuşi Gabriel Garcia Márquez.

In sfârşit, cea de a doua serie cuprinde per­spectiva europeană asupra dictatorului latino-american şi este^- ilustrată, între alţii, de Ramón del Valle-Inclân — Tirano Banderas (Tiranul Banderas, 1924), cel care, s-o recunoaştem, relan­sează tema dictaturii într-un moment în care nu-i ispitea pe scriitori; Drieu de la Rochelle — L'Homme au cheval (Om călare, 1945), carte scrisă pentru a desfăta cu exotic nedumerirea unei aristocraţii sub amurguri; Francisco Ayala — Muertes de perro (Moarte de câine, 1969) şi El fondo del vaso (Pe fundul paha­rului, 1970), pagini dense, foarte frumoase şi, nemotivat, scoase de autor prin diverse declaraţii, din seria stabilită de noi, şi Graham Green, cu atât de celebrul său roman dedicat lumii lui Papa Doc.

O privire asupra paginilor din toate cele trei serii pune în evidenţă, dincolo de personalitatea fiecărui romancier, foarte multe asemănări care nu se pot justifica decât prin plecarea de la un prototip real foarte asemănător. Aceeaşi privire ne arată unul şi acelaşi deznodământ, cel de la care nu se abate nici Gabriel Garcia Márquez: sfârşitul tragic al personajului.

Revenirea asupra aceleiaşi teme însă, după atâtea titluri de glorie, care păreau să fi epuizat toate recursurile estetice ale unei astfel de naraţiuni, poate fi apreciată ca o temeritate. Nu însă şi pentru scriitorii din America Latină, care trăiesc direct un astfel de univers, înţelegând mai bine că dictatorul însuşi a evoluat în ultimele decenii şi dându-şi seama că unghiurile de tratare literară sunt infinite.

Dacă-i adevărat, şi în parte este, că un roman este o oglindă plimbată de-a lungul drumului, cum spunea Stendhal, înseamnă că romancierii latino-americani nu puteau, nu aveau dreptul să ignore acest drum atât de umblat şi atât de plin de teroare în ultimele două secole.

O cercetare diacronică a personajului literar, cu urmărirea sincronică a prototipului din realitatea istorică a acestor pământuri nu lasă nici o îndoială asupra evoluţiei paralele a tipo­logiei. Fiecare dictator real a adăugat ceva nou realităţii istorice şi fiecare nou personaj literar a dilatat materia epică, adăugându-i noi fapte literare.

…………………………………

© - Fereastra lui Darie - 2017