D r e p t u l   l a   u i t a r e

Acolo, unde nu-i nimeni,

Şi nu mai trebuie

Nici un cuvânt.

George Bacovia

El derecho al olvido

The Right tho Privacy

           

Acel punct şi de la capăt, scos din călimara scribului pentru a-şi trece gândul pe malul celălalt, pe o punte nouă, dar peste acelaşi râu, continuă să funcţioneze ca în prima zi, îndeplinindu-şi una şi aceiaşi datorie. Numai că între timp, cuvântul care duce gândul s-a încărcat cu înţelesuri noi şi ceea ce părea să rămână un simplu automatism domestic, aproape reflex, a început să însemne cu totul altceva. Un sfârşit care presupune în mod obligatoriu un început; un alt început, căci altcumva punctul nu şi-ar mai avea rostul şi nu s-ar mai produce nici despărţirea gândului.

La noi – iată un punct şi de la capăt -, Tudor Arghezi a fost un mânuitor uluitor al punctului, obligat înainte de a-l lăsa să cadă din peniţă, să-şi termine rostirea gândului. Exact ceea ce n-a căutat George Bacovia care a întârziat închiderea gândului,

fragmentându-l prin virgulă; o punte mişcătoare pe care rostirea se duce şi revine aducând nuanţe în plus. Astfel, în virgula bacoviană încap mai multe cuvinte, la liberă alegere, nestingherite de fortăreaţa punctului arghezian.

Să ne întoarcem – iată un alt punct şi de la capăt – de la prozodie la domestic şi să folosim puntea pentru a trece de la unul la doi, de la individ la societate, singurul teritoriu în care răsar, cresc şi rodesc facultăţile sufletului omenesc, cele care – aşa cred – nu sunt decât trei, mari şi late: memorie, intelect şi voinţă. Nu ca ficţiuni scolastice limitate de dogmele medievale, ci ca virtuţi deschise oricăror acţiuni (fapte) posibile.

Şi să ne oprim aici, exerciţiul de până acum nefiind decât o introducere în conţinutul acestui punct şi de la capăt, interpretat diferit la alte etaje ale înţelegerii. De unde şi sinonimia aparentă care, aşezată pe aceiaşi temelie, şi-a făcut loc, modificând sensul iniţial al sintagmei. A şterge cu buretele pare acelaşi lucru, dar înseamnă cu totul altceva, înseamnă a ignora, a arunca în derizoriu ceea ce a fost pentru a scrie în acelaşi loc, peste ştersătură, altceva. Înseamnă, de asemenea, a uita ceea ce s-a petrecut pentru a trece la ceea ce trebuie (sau ar fi bine) să se petreacă de-acum încolo.

Numai că lângă a şterge cu buretele s-a lipit imediat acel tragem linie şi adunăm;

adică nu uităm nimic, dimpotrivă cuantificăm trecutul şi-l luăm cu noi, lăsându-i viitorului datoria de a-i găsi un rost, folosindu-l cum va găsi de cuviinţă.

Punct şi de la capăt. Am urmărit în ultima vreme, cu mai multă aplicaţie, presa şi discursurile politice de la noi, însemnându-mi ceea ce am socotit că merită reţinut (nu şi însuşit) pentru a înţelege, atât cât pot, starea spirituală la care am ajuns şi, nu în ultimul rând, atitudinea etică; înălţimea morală şi socială în care ne aflăm.

 Spun am urmărit, adică mai mult am ascultat şi privit. Pentru că noile mijloace de transmitere a cuvântului i-au uzurpat hârtia, trecându-l în sunet şi imagine. Astfel,  presa tipărită s-a mutat aici, lăsând celuloza pentru alte folosinţe, aşa cum se întâmplă peste tot, procesul globalizării ajutându-ne să descoperim că pământu-i rotund. Că dacă mergi tot timpul spre unul şi acelaşi punct cardinal, ajungi de unde ai  plecat. Deşi mă încăpăţânez să cred că nu poţi pleca de unde n-ai fost niciodată şi am auzit că nu-i bine să te întorci nicicând unde ai fost fericit sau nefericit.

La sfârşitul acestei citiri cu auzul şi văzul, o spun cu amărăciune, sunt descumpănit din amândouă părţile. Presa reflectă politica, deformând-o după bunu-i plac sau din interese directe, invocând mereu libertatea cuvântului. La rândul său, politica vrea să-şi recunoască mesajul, manifestând o mândrie băţoasă când îi convine şi dovedind mult arţag când nu-i convine deloc. E o brambureală pe amândouă malurile. Se scot din toate fântânile revanşe, insulte, încriminări, zeflemele, batjocuri, imprecaţii, ameninţări, înjurături fără perdele şi, numai din întâmplare, câte o vorbă la locul ei.

Peste tot, găleţi, ciuturi, doniţe, butoaie, cisterne, vagoane şi vapoare pline cu o ură generală sângeroasă. O apocalipsă originală, neplagiată, semănând mult cu

Cartea lui Daniel – groapa cu lei fiind adâncită - şi mult mai mult cu Apocalipsa Sfântului Ioan, numărul fiarei fiind Abaddon Exterminatorul. O pauză între cele două Testamente. Câteva secole de nelinişte religioasă şi intelectuală, care se repetă periodic pentru ca lumea să afle cuadratura cercului.

Nu spun mai mult. Dar nu pot să nu constat în tot ceea ce am citit, o jenantă lipsă de cultură generală şi o răsfoire grăbită a cărţilor mari. Cărţi fundamentale, la care noi vârstnicii am avut un acces limitat, iar acum – slavă Domnului! – prisosesc. Noi am intrat în bibliotecă pe uşa din spate, jurnaliştii şi politicienii de astăzi intră ca pe sub Arcul de Triumf, dar nu ca să citească, ci ca să-i vadă biblioteca pe ei. Pentru că biblioteca nu mai este acel spaţiul ocrotitor de lectură, ci un trotuar cu borduri noi, pregătit pentru promenadă. A crescut iarbă pe aleile care duc la Biblioteca Academiei, iar potecile care duceau la bibliotecile satului au dispărut, dispărând cărţile.

Exagerez, recunosc. Dar nu o fac ca să amplific dezastrele unei realităţi care nu mai are nevoie de aşa ceva, fiind prin ea însăşi greu de suportat, ci ca să micşorez urâtul care fermentează în minţile unor intelectuali care au avut întotdeauna tot ce şi-au dorit, iar acum au peste şi nu mai doresc decât să nu mai aibă nimeni ce au ei.

Latifundiari ai spaţiului public, îndată ce se rătăceşte cineva pe domeniile lor, îşi desprind armele din panoplii, dispun comandanţii de regimente pe prima linie, slobozesc ogarii mediatici, convoacă hăitaşii de imagine, distribuindu-i la posturi de

pândă bine ştiute, declanşează canonada şi pulverizează totul. Totul, în cele din urmă, reducându-se de cele mai multe ori, la un iepure şchiop, pus la fezandat, răstimp în care matrozul de la Cotroceni porneşte zaiafetul şi-i decorează pe cei mai cei mai cu ordinele cele mai înalte pentru misii şi servicii încheiate demult. O încununare post-factum, cu post-mortemii în deplinătatea vieţii.

Păstrez pentru mine numele acestor corifei ai matrapazlâcurilor inteligente. Pentru că mi-e frică – recunosc -, dar sunt convins că cei care mă urmăresc cu atenţie şi cunoaştere, ştiu foarte bine la cine mă refer. Tot ce pot spune e că între ei se regăsesc şi câţiva pe care i-am preţuit constant şi continui să-i citesc cu plăcere, mai cu seamă când sunt nedrepţi dar sinceri în judecăţile lor, sinceri în nesinceritatea la vedere. Şi scriu frumos, cu peniţă fină, stăpâni pe gramatică şi vocabular. Cunosc culoarea vocalelor, pun umbră unde simt că-i prea multă claritate şi-şi duc ideile până la capăt, neîndatoraţi ambiguităţilor. Ştiu să înjure cu eleganţă. Şi

o înjurătură frumoasă, îţi luminează toate orele zilei, cu mult soare şi cu cer senin.

Nu le spun numele, deşi de ei nu mi-e frică – sunt foarte puţini -, dar vreau să rămân consecvent cu mine însumi şi nu doresc să discriminez pe nimeni. Mai ales că, şi atunci când nu sunt solidari cu urâtul celor dintâi, prin cumpăna tăcerii sunt complicii acestora. Tăcerea nu poate fi niciodată martor, dar complice mai întotdeauna.

...............................................

 Ilustraţie : Salvador Dali 

.............................................

© Fereastra lui Darie-2017

Momente din prima campanie electorală liberă

Haidamacii domnului Raţiu

24 aprilie 1990

De la Séneca am aflat că romanii îşi duceau nebunii pe nişte insule şi încercau să-i vindece, dându-le să bea o fiertură imposibilă din rădăcină de spânz. De la Borges am aflat de puterea de vindecare a nebuniei prin dragoste. Am crezut şi cred în scrierile lui Seneca; am crezut şi cred în scrierile lui Borges. Nu cred, în schimb, în vindecarea nebuniei, mai ales când e simulată. Dar asta nu mă împiedică să cred în virtuţile spânzului şi puterea dragostei, considerându-le pe amândouă, împreună sau alternativ, absolut oportune. Dacă nu în cazul nebuniei, în multe alte boli de care suferă oamenii şi celelalte vietăţi ale pământului. Pesta porcină, e o treabă verificată, se vindecă de pe o zi pe alta cu un singur bob de spânz, cât cel de grâu, înfipt în urechea pacientului. E drept, rămâne o gaură în „receptorul” animalului, dar scapă cu viaţă.

Nu ştiu, şi nici nu mă interesează, ce se întâmplă în cazul în care animalul ar simula boala. După cum nu ştiu - şi asta mă interesează - , cu ce îi tratează Partidul Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat pe susţinătorii domnului Raţiu, înaintea unui miting electoral, precum cel din Duminica Tomii, din Piaţa Aviatorilor. E sigur că domnul Raţiu ştie multe reţete şi e la fel de sigur că strecoară-n „sirop” şi câteva grame dintr-o sare amară, producţie proprie. Pentru că imediat ce au intrat în piaţă, susţinătorii au şi început purgaţia. Un fel de cor, dintr-o nouă „Cântare a României”, variantă peneţecedistă, fericiţi că se pot auzi strigând „adio, fundule, că fac pe gură”.

 De mult, de peste doi ani, n-a mai plutit peste această piaţă mirosul pestilenţial al totalitarismului şi extremismului. Şi eu, care credeam că numai Ceauşescu a hrănit păduchii, să descopăr acum că alţii au reuşit în câteva luni, să-i şi dreseze...

            Putea, realmente, ca acest miting să fi fost un miting frumos. Şi dacă ar fi început la timp, nu cu o oră întârziere, cel puţin în ceea mă priveşte în mod direct, nu   s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Mă tem însă că întârzierea a făcut parte tot din „reţetele” domnului Raţiu: din moment ce l-am aşteptat timp de 50 de ani să vină în ţară şi să-şi depună candidatura la preşedinţia ţării, merita să mai aşteptăm un ceas să adune şi zeloşii săi susţinători de prin alte puncte ale Capitalei, cu sarea-amară gata îngurgitată. Că n-am auzit decât de puţine ori, şi foarte slab, strigându-se „Sus Raţiu!”, asta nu contează: am auzit de foarte multe ori şi foarte tare, „Jos Iliescu!”. Pentru că aşa se face adevărata campanie electorală, nu cum bănuiam noi. Nu trebuie să strigi „Trăiască Peneţecedeul”, ci „Moarte comunismului”. N-are importanţă că acesta e mort, era mort de mult în România. Important e să strigi până îl înviezi  şi după aceea să strigi pentru   a-l pune pe picioare sub un alt nume.

            Nu am strigat, recunosc, alături de acest cor, nici o lozincă. Nu cred în logica şi mai ales, în efectul lor electoral. Corul, în schimb, a fost foarte atent, atât la cel care, de pe platforma camionului, mânuia un fel de irigator bucal, lansând aceste lozinci, cât şi la cei care nu-i însoţeau în entuziasm şi strigare.

Aşa se face că m-am trezit brusc în admiraţia acestora, hotărâţi să mă înregimenteze cu forţa printre susţinătorii domnului Raţiu la funcţia  supremă. Un „inocent” mi-a lipit de reverul sacoului, pe neîntrebate, un fluturaş cu numele domnului Raţiu, şi a ţinut să-mi facă, pe gratis, şi o fotografie. Treabă bine gândită, dar „inocentul” nu ştia că spre deosebire de fluturaş, pe care l-am primit, fiindcă dispare repede, devenind gogoaşă, fotografia rămâne şi pentru asta trebuie plătită. Domnul Raţiu ştie foarte bine acest dedesubt financiar şi presupun că n-a uitat că pentru a se făli

 cu fotografia cu doamna Thatcher în stânga sa, cea vânturată de presa de la noi sub frumoasa legendă O imagine pentru viitoarea Casă comună a Europei, a plătit protocolului  93.000 de lire englezeşti.

Cum putea crede „inocentul” că eu nu aş fi ştiut acest lucru? Şi de unde ştia că slăbiciunea mea pentru domnul Raţiu este atât de mare, încât i-aş oferi  o propagandă atât de eficientă? Nu, domnule, faptul că am acceptat să fiu directorul ziarului Adevărul, fără să primesc un leu pentru asta, înseamnă că nu dispreţuiesc banii, ci că nu-mi place minciuna. Slăbiciune mea pentru adevăr este într-adevăr mare, motiv pentru care am şi refuzat leafa, după cum am refuzat să fac parte din orice partid şi am refuzat să candidez, chiar ca independent,  pe listele viitorilor deputaţi sau senatori.     Să pot sluji adevărul aşa cum se cuvine, dezinteresat, şi cum sunt sigur că au înţeles şi cititorii ziarului, din ce în ce mai numeroşi. Spre marea mâhnire a susţinătorilor deloc dezinteresaţi ai domnului Raţiu. Faptul că unii indivizi care până la 22 decembrie abia adunau 2-3 cuvinte într-un colţ de batistă, iar acum „leagă” pagini întregi de ziare vândute junglei, nu mă interesează. Dimpotrivă, mă stimulează peste măsură, pentru că ştiu că nu va rămâne nimic din această purgaţie verbală, dar adevărul va rămâne întreg, chiar dacă ar fi dus şi izolat pe o insulă.

            Despre partea a doua a întâmplării de la nefrumosul miting, poate voi reveni. Deocamdată

aştept reacţia celorlalţi gazetari şi aştept cu multă nerăbdare măcar una din multele fotografii ce
mi s-au făcut fără voia mea. Cu menţiunea că valoarea în lire a fiecăreia rămâne la 93.000. Nu urc preţul, deşi merit. Sigur, mai rămâne valoarea unei perechi de ochelari şi a unui sacou sfâşiat. La asta o să mă mai gândesc, tot aşteptând. Aşteptând un „comunicat” din partea biroului de presă al domnului Raţiu. Pentru că, într-adevăr, am astfel de slăbiciuni.

Adevărul - 24 aprilie 1990

Postscriptum. Petre Roman, dacă-şi mai aminteşte, m-a sunat imediat la telefon, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat ("nimic") şi m-a asigurt că-l dă afară pe generalul Jean Moldoveanu. "-Dă-l, am zis eu, dar nu pentru ceea ce mi s-a întâmplat mie". L-a dat şi cred că s-a grăbit: în aceiaşi zi, haidamacii din Piaţa Aviatorilor s-au deplasat în Piaţa Universităţii, unde au rămas înşurubaţi 55 de zile. Vom ajunge şi la aceasta.

Postdata. O explicaţie: Fireşte, biroul depresă al domnului Raţiu n-a dat nici un comunicat. Retrospectiv, pentru unii scenele la care fac referinţă par distractive. N-au fost aşa. M-am dus la mitingul din Piaţa Aviatorilor cu cele mai bune intenţii, presupunând că organizatorii sunt la fel de bine intenţionaţi în susţinerea campaniei electorale a domnului Raţiu. Momentul încercării fotografierii mele s-a petrecut cum îl povestesc. Următoarele le-am ignorat, dar mi le amintesc bine. Văzând că nu scap fără fotografierea mea cu numele domnului Raţiu pe piept, am rupt „fluturaşul” de la rever. Lucru pe care la-ş fi făcut, în aceiaşi situaţie, cu oricare dintre candidaţii la preşedinţie.

Imediat, m-am simţit împins şi lovit din spate. „Cărarea” pe care o deschiseseră „fotografii” din faţa mea, ca să realizeze imagini clare, s-a închis; cineva, un mitingist bine instruit, mi-a pus piedică, încercând trântirea mea la pământ. Urma călcarea în picioare şi linşajul sub „cilindrul” turmei. Nu s-ar fi dovedit niciodată berbecul care   mi-a strangulat jugulara. Nimeni n-ar fi fost vinovat.

Şi a fost al treilea noroc din viaţa mea, de a rămâne în viaţă. Am intuit pericolul şi nu am fugit – eram complet încercuit -, ceea ce ar fi fost fatal, trântirea devenind mai uşoară. M-am retras cu paşi mărunţi spre spaţiile mai puţin aglomerate, iar când m-am aflat în afara turmei, am grăbit mersul spre Arcul de Triumf, urmărit de  haidamacii care reuşiseră să scoată primele pietre cubice din caldarâm, aruncându-le asupra mea. Am fugit în zig-zag, evitând traiectoria obuzelor de granit.

            Spre Arc, Aleea Trandafirilor era „închisă” de cca. 30 de poliţişti, unul lângă altul, toţi cu mâinile la spate, balansându-şi bastoanele de cauciuc negru. Am trecut printre ei. Văzuseră scena şi le-am cerut protecţie. Ştiau cine sunt. Serialul Fluieraţi, domnilor poliţişti, publicat în ziar, îi

spălase de multe păcate şi-i readusese în stradă, de unde dispăruseră, acuzaţi pentru că fuseseră slujitorii dictaturii ceauşiste. Cum apăreau, se-auzea comunistule! – unica înjurătură de la noi dintr-un singur cuvânt, celelalte fiind sintagme, metafore sau propoziţii întregi, cu subiect, aribut, predicat şi complement.

            Şi totuşi - miliţieni în continuare -, poliţiştii n-au mişcat un deget, făcându-le loc haidamacilor să mă urmărească. Cu excepţia unui singur tânăr, care s-a aşezat lângă mine, descurajându-i. O Dacie albă a frânat brusc, foarte aproape, deschizând portiera din dreapta şoferului: - Urcaţi, domnule Darie!

Am urcat, realizând că nu-i o capcană. De pe strada Brâncuţei, unde aveam Dacia mea, am ajuns în câteva minute în Kiseleff, iar de aici, în altele câteva, acasă.

Singurul lucru pe care l-am aflat despre salvatorul meu: era student la Medicină. L-am aflat mai târziu, cred că prin noiembrie, când - venită în redacţie pentru a ne mulţumi că îi liniştiserăm pe „revoluţionarii” care cereau schimbarea conducerii de la Spitalul CFR - Nr.2 -, o doctoriţă mi-a mărturisit că era mama studentului.

            Addenda. Ziarele de a doua zi au reţinut „evenimentul”, insistând asupra amănuntelor. Astfel, Constantin Vrânceanu, de la România Liberă, a descoperit că fusesem „spărgător de miting”, scoţând din funcţiune o portavoce. În acelaşi ziar, Sorin Roşca Stănescu, susţinea că

mitingul nu a beneficiat de condiţii, având o staţie de amplificare rudimentară care, în loc să transmită muzică veselă, a deschis mitingul cu Marşul funebru din  Aida... Mai reţine lozincile – Timişoara – Raţiu – Jos Iliescu – Vive la France, etc. – şi finalul „sărbătorii”,  de la aceiaşi staţie, printr-un cor care a cântat Cristos a înviat, pe toate glasurile, cu şapte zile mai devreme de Înviere.           
 Staţia de amplificare a fost subiect tratat, cu multă bâlbâială, de Silviu Dragomir, de la Dreptatea, care s-a dus pe teren,  a desenat un plan cu „teritoriul conflictului” şi a măsurat cu ruleta pe unde am trecut şi am tras de „firele instalaţiei de amplificare, pe care însă nu le-a rupt”. Constantin Vrânceanu a fost sincer: fugind ca să-mi salvez viaţa, mă încurcasem în cablurile peneţecediste. Sincer fusese şi pe 21 decembrie, când tot în România Liberă a înfierat, exact cu cuvintele lui Ceauşescu, „huliganii de la Timişoara” şi definitiv sincer pe 18 februarie, la „mitingul” din Piaţa Victoriei, când nu a intrat pe uşă în Palatul Victoria, ca toată lumea, ci l-a asaltat prin oberlihtul acesteia, din partea stângă a clădirii – pe aici se primeau vizitatorii -, dând ordine (nu de ziarist!) pentru ocuparea sediului guvernamental, scoţându-l din biroul său pe Gelu-Voican Voiculescu şi plimbându-l (de barbă) pe coridorul principal. Era însoţit de un operator-video şi de bunul său coleg de redacţie, Igor Butnaru; agentul de legătură al unei kaghebiste blonde (Olga), cum avea să-şi amintească, mult mai târziu, un alt coleg de redacţie, Ovidiu Ohanesian, sechestrat de bună voie, cu alţi doi ziarişti români, în Irak.

            N-am reuşit să scriu – pentru asta eram acolo - un reportaj frumos despre prima campanie electorală, cu adevărat liberă, de la noi. Pe reportofonul meu au rămas înregistrate numai purgaţiile susţinătorilor domnului Ioan Raţiu, care nu şi-a însuşit niciodată cuvintele bunicului său, Ioan Raţiu: Voi lupta până la ultima picătură de sânge, ca să nu fii de acord cu mine.

            Cu acelaşi prilej, Sorin Roşca Stănescu reţinea în reportajul său prezenţa în Piaţă

a opt revoluţionari de la Timişoara, sosiţi aici cu trenul, dar care, pentru ochii lumii, făcuseră 500 de kilometri, în şapte zile, venind tot simbolic, pe picioare.

            Între cei opt, nu s-a aflat şi Mircea Mihăieş. Domnia sa nu a fost revoluţionar, ci „fascist bătrând” (Victor Ponta). A venit cu avionul, la Băneasa. După ce citise foarte aplicat ziarul Adevărul. Mai ales articolele scrise de  „sinistru Darie Novăceanu”, cum mă va „fotografia” mai târziu, adăugându-şi purgaţia proprie la cea a haidamacilor de altădată.  

Rememorez uneori momente semnificative din anul 1990 – asaltul din 18 februarie asupra Palatului Victoria îşi are loc altundeva - şi nu pot să nu observ marile transformări „revoluţionare” de după aceea. Astfel, Piaţa Aviatorilor a devenit Piaţa Charles De Gaulle – Parisul nu are aşa ceva – şi în centrul ei tronează, uriaşă, pe post de statuie, o prescură din bronz. Găurită de romburi dispuse în formă de cruce. O mojicie înfrăţită cu colacul – tot din bronz – infipt pe post de coroană funerară în Ţepuşa de marmură din Piaţa Revoluţiei, fosta Piaţa Republicii.

Mai demult, pieţele acestea, precum Universităţii, Romană, Victoriei – şi arterele din jurul lor – erau pavate cu macadam; pietrele pe care haidamacii domnului Raţiu le-au aruncat asupra mea. Dispuse în semicercuri, pietrele acelea – mândrie a cioplitorilor - au dispărut. Nu oricum şi nu la întâmplare. Au fost scoase, transportate şi depozitate la marginea oraşului. La gropile de gunoaie. Cele trei operaţii - scosul, transportul şi depozitarea – au fost plătite din bani publici. Macadamul care a rămas pe loc, au fost considerat ca scos şi s-a turnat peste el asfaltul de acum. Alţi bani publici care s-au privatizat : cei care au dispus toate operaţiile – ministrul economiei şi câţiva primari – au plătit unor  privaţi „degajarea” depozitelor, iar aceştia le-au uşurat, vânzând macadamul unor firme italiene, austriece şi germane. Preţul granitului ciolpit e foarte mare, folosit şi acum pentru pavarea pieţelor centrale şi bulevardelor de promendă. Fireşte, ne-au uşurat şi de bordurile de altădată, tot de granit, înlocuite de edilii noştri prin cele de acum, turnate din beton – ciment, apă şi nisip din Ciorogârla.

 Mult granit, multe borduri, mult asfalt. Mulţi bani. Nu-i numesc, îi amintesc doar pe unii dintre cei care i-au luat: Videanu, Vanghele, Vaidenoi, Vaidecapulnostru şi aşa mai departe. Pentru că sunt mulţi. Nu mai au loc nici la Jilava, nici la Monaco.

Numesc totuşi, catastrofa ecologică: străzile şi pieţele noastre nu mai pot respira, sufocate de asfaltul şi imbecilitatea de bazalt a edililor.

Aprilie, 1990 - Mai, 2015

...................................................................

© Fereastra lui Darie – 2017.