Limba de piatră

            

 Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare, înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar in locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sânt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir-în-păr gândire de gândire. Un singur cuvânt alăturat cu altul are alt înţăles. (Mihai Eminescu – Limba noastră, 1877)

Încet-încet, fără să ne dă seama, unele dintre cuvintele în care am locuit până de curând au dispărut din rostirea noastră zilnică. S-au retras la marginea drumului, în pagini de cărți pe care nu le mai citește aproape nimeni, tinerii de azi nefiind interesați de „poveștile” de altădată. Preocupările lor  firești merg în altă direcție, pe un teritoriu nou, unde timpul se așează altfel, indiferent la sintagmele folosite de noi ca niște corăbii pe care știam că nu vom ajunge la țărmurile paradisului, dar nădăjduiam să ne îndepărtăm de cele ale infernului.

    

Scrisoarea lui Neacsu - 1521

 Dacă ar fi numai atâta, procesul în sine n-ar trebui să ne îngrijoreze. Era previzibil. Dar numai în măsura în care nu sărăcea comunicarea, suprimându-i capacitatea de invenţie, cea care vine dinspre gramatică, mai precis din sintaxă, cea care aşază noţiunile într-o anume ordine, precum mobilele şi obiectele într-o casă, fiecare la locul potrivit.

              Faptul că în clipa de faţă majoritatea adolescenţilor nu reuşesc să  pătrundă în întregimea sa înţelesul unui text literar, nu se datorează nestăpânirii vocabularului, ci lipsei de exerciţiu gramatical, lecturii ca disciplină obligatorie, cea care presupune şi educarea memoriei, unde se instalează sensurile şi se luminează conţinuturile.

              Absenţa cititului, suplinită prin imaginea televizată, e o suferinţă greu de vindecat, cuvintele nu mai au decât suprafaţă, nu şi adâncime. Imaginea sărăceşte imaginaţia, oferindu-ţi o realitate prefabricată, străină experienţei proprii. O amăgire de care te poţi lipsi.

              Pe de altă parte, informatica ne-a invadat vocabularul cu un număr considerabil de cuvinte care circulă peste tot, ca și când ar fi fost ale noastre dintotdeauna, fiind preferate chiar și atunci când își au echivalentul autohton.

Primirea lor în teritoriul neologismelor va întârzia, astfel că o bună bucată de timp, chiar dacă vin din lumea cea mai civilizată, își vor trăi condiția de barbarisme la dispoziţia celor instruiţi într-un astfel de domeniu, cu repercursiuni nefericite la nivelul societății, observând că nu toată lumea are nevoie de ele. Pentru ceilalţi – majoritatea-, cuvintele abia sosite sunt ca un ciripit, cum spunea Noica, vorbind despre engleză – pentru că engleza e cea care ne invadează - pe care nu-l recunoşti pentru că nu cunoşti pasărea, nici copacul în care înnoptează.

Arghezi, la 85 de ani. Cu Ceauşescu şi Maurer

Vârstnicii, mai ales vârstnicii, vor ocoli „barbarismele”acestea, ca pe nişte unelte care nu le fac trebuinţă şi mai mult le încurcă gândurile şi îndeletncirile.

Sapa și oala le avem din latină, tigaia de la sârbi, adusă de bulgari, care ne-au adus și târnăcopul, în vreme ce ibricul ni l-au adus turcii, iar ciocanul, deși îl aveam, ni l-au adus slavii. Secera, oricât ar părea de neadevărat, e invenția noastră (vezi Pârvan), chiar dacă denumirea – sicilis – vine de la romanii care nu mai aveau ce să secere. Grapa ne-au dat-o albanezii, iar rarița ne-a venit de la bulgari, deşi n-aveam mare nevoie de ea. Ca să n-o pierdem, am mutat-o pe cer, lângă Orion.

Incriminată, alungată prin huiduială publică, limba de lemn s-a reîntors acasă pe covorul roşu şi a devenit limbă de piatră. În oratoria lor politicienii nu s-au putut despărţi de decalogul ideologic de dinainte – încropit din şapte lozinci şi trei culori –, nici după ce au jurat, cu mâna pe Biblie, că vor sluji democraţia şi vor respecta Constituţia. Incomodaţi, fireşte, de rigorile celor zece porunci, pe care nu le-au respectat niciodată.

Şi nu li s-a întâmplat nimic urât. Laptopul – mă refer numai la politicieni - le-a îmbogăţit dicţionarul, Internetul le-a dat informaţia gata prelucrată, cu punct fără virgulă şi fără adevăr, învăţându-i să se închine la sfinţi pe care nu-i cunosc, confundându-l pe Socrate cu Aristotel şi Democraţia cu Corupţia.

           

Pituţ, Lăncrăjan, Ţuţea, Pucă

Timp în care un macedonean de la Slobozia ne învaţă elina, transformând interjecţia bă într-un verb impersonal, băulind peste tot. Până şi Parlamentul European.

           Aşa am ajuns să arăm în latină, cu plugul venit de la slavi şi cu boii noştri.

Acum trebuie să mai găsim şi orliştea în care să cadă sămânţa. Şi să ne retragem în hrube şi peşteri, cu pietrele-n mână.

Madrid, februarie 1996

.......................................................

© Fereastra lui Darie – 2017. Toate drepturile rezervate.

Până una alta

Până una alta

Palatul Victoria

Până una alta, până când poporul român va ajunge să se înţeleagă cu guvernul; până când guvernul va ajunge să înţeleagă cu statul şi până când statul va ajunge să se înţeleagă cu ţara, nu cred că vom ajunge unde dorim. Pentru că toate lucrurile vin de se leagă şi până atunci nimic un va  funcţiona bine şi de adevăratelea.

Există multe punţi obligatorii între aceste entităţi, şi unele au sens unic; de unde şi zicala circumstanţială „până treci malul”. Circumstanţială, pentru că  dincolo de mal, indiferent cu cine te-ai făcut frate, nu te mai interesează decât drumul propriu.

Guvernul şi-a făcut prea mulţi fraţi şi nu se poate despărţi de toţi şi dintr-odată. Unii sunt puternici şi-l pot scufunda la mijlocul râului. Alţii aşteaptă să-i vadă mersul ca să-i pună piedică. Şi mai sunt vistiernicii. Numiţi astfel când erau oameni cinstiţi. Acum sunt guvernatori, directori de bancă, bancheri fără bancă, consilieri privaţi sau frizeri asociaţi; persoane care n-au bani, dar pot face orice cu banii altora.  

Şi mai sunt – până se vor găsi alţii, că avem mare nevoie de alţii – mai sunt politicienii, cei care se declară clasă politică pentru a se deosebi de clasa muncitoare şi păturile de mijloc. Nu în funcţie de ceea ce au învăţat, ci cu ce se ocupă.

Partea urâtă a poveştii e că sunt tot mai numeroşi, aproape infiniţi. Pentru că oricine care face politică se crede politician. Şi nu-i chiar aşa. Politică pot face şi eu, dar nu vreau; şi dumneata, dacă doreşti. Politică se face peste tot, pe şanţul şoselei, în programele de televiziune, jos, pe malul Dâmboviţei, în Parlament şi sus, pe dealul Cotrocenilor, la Preşedinţie, unde se adună toate drumurile. Vine un drum şi pleacă patru, câte unul pentru fiecare punct cardinal. Important e să ştii azimutul – căci fostul matroz numai asta ştie - şi să te aşezi în punctul acela, cât mai departe de bunul simţ. Pentru că în politică – politica din zilele noastre -  trebuie să înveţi să te fereşti de principii şi de morală; mai periculoase decât gropile, şanţurile şi capcanele vânătorilor.

Nu cred, în condiţiile crizei financiare şi economice de azi, care macină peste tot, în toată lumea - mai ales grâul altora -, că există posibilitatea ca personajele poveştii noastre să ajungă să se înţeleagă între ele. Pentru că toate, dar absolut toate, chiar şi cele nenumite, trebuie să se înţeleagă mai întâi cu poporul. Fără de care nu există nici guvern, nici stat, nici parlament, nici preşedenţie. Bineînţeles, nici ţară. Lucrul cel mai important dintre toate,  exact ceea ce se încearcă să nu mai fie şi în mare parte s-a şi reuşit. Încă puţin şi vom rămâne fără nici un mal,  deci nu va mai fi nevoie de nici o punte. Putem merge pe jos, prin albia fără apă, cu rufele şi sărăcia-n braţe.

Gigi Becali- cu sărăcia-n braţe

Ne mai rămân – niciodată nu trebuie să ne pierdem speranţa -, ne mai rămân miracolele. Întregi sau pe jumătate. Un miracol întreg, de exemplu, ar fi fost ca guvernul să ridice salariile, pensiile, ajutorul de şomaj si ajutoarele sociale şi, în acelaşi timp, să coboare preţurile, impozitele şi taxele de orice natură.

Şi nu a făcut asta, prin ultimele hotărâri coborând tot ce trebuia să urce şi lăsând să urce tot ce trebuia să coboare; păstrându-şi astfel puntea către stat – entitate făcută din multe altele, deci divizibilă – şi rămânând fără nici o punte către popor, singura entitate indivizibilă, divizată, după hotărâri, cu o ploaie nouă de taxe şi impozite. Gesturi de naufragiat care aşteaptă Potopul, pentru că nu vrea să moară singur.

Recunosc, în situaţia dată, miracolul întreg nu se mai putea îndeplini. Nimeni n-a mai reuşit lucrul acesta. Dar se putea recurge la un miracol pe jumătate: să lase câştigurile aşa cum sunt – pentru că sunt cele mai joase din toată Europa – şi să dea mai jos unele preţuri şi unele obligaţii fiscale,  multe dintre ele absolut nefireşti. Nu spun să le coboare pe toate – sunt atent la sensuri -, spun unele, şi ştiu bine ce spun. Şi mai ştiu că la stabilirea acestei jumătăţi de miracol trebuia să fie prezent şi statul prin reprezentantul său direct, adică preşedintele ţării. Pentru că domnia sa răspunde de independenţa şi suveranitatea ţării. Şi tot excelenţei sale îi revin prin Constituţie câteva obligaţii exclusive, între care, în cazul de faţă, stoparea fenomenele care uzurpă bunul mers al ţării, înţelegându-se de la bun început că ţara trebuie sa meargă bine.

Nu am aflat în conţinutul hotărârilor de acum nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ. Numai politică proastă. Proastă de două ori. Odată, pentru că vine din izvoarele noastre lovite de o secetă artificială prelungită. A doua oară, pentru că vine de la alţii care, loviţi de aceiaşi suferinţă, umblă după apa altora, în toate părţile.

Din cauza acestora, guvernul n-a fost în măsură să împlinească nici măcar un sfert de miracol. Şi-ar fi tăiat punţile pe care circulă de ani de zile. Astfel, s-a dus pe malul celălalt ori de câte ori a rămas fără pâine, şi s-a întors cu grâul gata măcinat; pe datorie, întotdeauna la termen fix. Pentru că şi cel care-ţi dă făina ştie când are nevoie să i-o dai înapoi împreună cu uiumul, prestabilit şi acceptat. Ca să nu batem câmpii, traducem: e vorba de banii împrumutaţi şi dobânda acestora. Plus întârzierile...

Totuşi, de punţile acestea nimeni nu se mai poate lipsi. Dintr-un motiv sau altul, nimeni nu mai depinde de sine însuşi şi nici noi nu mai putem face nimic fără alţii. Ceea ce nu înseamnă că nu facem ce putem şi dorim să facem, lăsându-i pe alţii să facă tot ce vor acasă la noi. Pentru că s-ar putea să rămânem fără casă. Toţi cei care trăiesc azi în stradă – din ce în ce mai mulţi -, nu mai au casă. Dar până ieri au avut.

            Dacă nu am aflat în hotărârile de acum ale guvernului nici o picătură de morală 

Traian Băsescu - Şarjă memorială

şi nici o umbră de bun simţ, am văzut şi continui să văd cu ochiul liber o lipsă totală de sinceritate şi tot pe atâta secretism. Păcate mari, ca primele două. Şi nu cred, indiferent de pregătirea şi capacitatea sa intelectuală şi politică, nu cred că guvernul actual nu ştie de ce au secat izvoarele avuţiei naţionale. Nu cred că nu cunoaşte vinovaţii şi cum, când şi cu ajutorul cui, au săvârşit această faptă.

            Eu nu sunt guvernul, nu am pregătirea, nici ambiţia să rezolv ceea ce nici el nu poate rezolva. Căci rezolvând o situaţie dificilă, le complică şi le ameţeşte pe celelalte. Tot ce  pot eu, ca simplu cetăţean, cu dreptul la liberă exprimare, este să-mi spun opinia.

Şi, ca să coborâm la concret şi practic, mă opresc asupra unui singur capitol din multele răvăşite de ultimele hotărâri. Astfel, sunt sigur că guvernul ştie mai bine decât ştiu eu că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă modestă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.

            Iată nesinceritatea şi, lângă ea, secretismul: guvernul ia de unde n-a pus nimic, timp în care foarte

Fapte de vitejie

mulţi au pensii nedrept de mari, astronomice, în raport cu cele mai mici. Valoarea punctului de pensie este un artificiu de calcul necesar, dar imbecil în clipa când se strecoară în el politica. Toate guvernele, europene şi nu numai, se confruntă cu această problemă socială agravată de curba demografică - pretudindeni lumea e tot mai bătrână -, agravată a doua oară de economia reală şi piaţa muncii, care în ultima vreme nu mai produce decât şomaj. Socoteala – aritmetică elementară – că un salariat de azi acoperă cu valoarea muncii sale, să zicem, un pensionar şi un şomer, e un calcul la fel de artificial şi nedrept, cât timp valoarea muncii salariatului este şi ea artificială, grevată de tot felul de factori, mai ales politici. Şi mai grav e că, oricât ar fi de exact, calculul e numai un diagnostic. Nu şi un tratament.

            Nici unul din guvernele europene nu a reuşit, în condiţiile de azi, să găsească o soluţie bună (nu ideală), dar nici unul, absolut nici unul, n-a recurs la un tratament contraindicat, precum guvernul român, salvând boala, dar nu şi pacientul.

            Din nefericire, calculele ultime s-au făcut în funcţie de cine ţipă mai tare. Şi sunt calcule fals-adevărate. Este adevărat că avem în jur de un milion de şomeri. S-a numărat bine şi atâţia sunt, la vedere. Dar e fals, pe de o parte, pentru că un şomer român nu-i tot una cu un şomer din altă parte. Pentru că, în conţinutul său, şomajul e deosebit, vine din profesii şi sectoare diferite şi poate dura mai mult sau mai puţin. Şi e fals, pe de altă parte, pentru că ignoră, desconsideră şi îşi bate joc de şomerii noştri nevăzuţi.

            Nu-i o observaţie inutilă. Cele câteva, cel puţin 3 milioane de români, care nu mai trăiesc şi nu mai muncesc în ţară, sunt şomerii noştri nevăzuţi. Un produs tragic al guvernelor postdecembriste fericite că au scăpat de ei. Fericite odată, pentru că nu au mai avut nici un fel de obligaţie faţă de ei. Fericite a doua oară, pentru că, atât cât au putut să trimită acasă din câştigurile lor, ponderea la constituirea PIB-ului urcă până la 7 la sută – dacă ştiu eu bine –, în vreme ce 34 la sută din acest PIB – dacă ştie bine guvernul – se află în mâinile milionarilor, imensa lor majoritate fiind produsul Corupţiei – majestăţile se scriu cu majusculă –, care bântuie peste tot. Nu prin subterane – pe acolo circulă numai munca la negru, comerţul negru şi traficul de toate culorile -, ci la vedere, fără ruşine şi fără sediu ministerial. Căci Corupţia face economie de spaţiu locativ şi îşi are sediul peste tot, spre ruşinea Guvernului şi neruşinarea Justiţiei.

            Pe Tabelul Naţional General, instrument care poate înlocui Anuarul Statistic de altădată, alături de Majestăţile numite şi nenumite, trebuie să figureze neapărat şomerii noştri nevăzuţi. Chiar dacă nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Şi vă asigur că, în necunoscuta lor mare majoritate, nu se vor mai întoarce. Nici prin descendenţi...

            Nu merg, deocamdată, mai departe. Nu am - am spus-  pretenţia să rezolv eu ceea ce nu poate rezolva guvernul. Şi nu e nimeni obligat să fie de acord cu opinia mea. Nu mă supăr nici dacă va fi – şi va fi – apreciată drept o părere proastă şi inoportună. Toate instituţiile statului sunt ticsite cu salariaţi pentru cele mai neaşteptate funcţii, plătiţi împărăteşte din banul public. Ca să nu mai vorbim de cei ce ne dau sfaturi care le folosesc  numai lor. Acei minunaţi „consilieri” aduşi din afară – mai ales la Preşedinţie - precum i-am avut, cândva, pe cei sovietici.  Plătiţi şi aceştia tot din banul public.

            Există - o susţin cu certitudine – domenii economice care vor fi lovite rău de buzduganul ultimelor hotărâri. Şi există altele, precum agricultura, industria uşoară sau silvicultura care, cu puţină bună (şi nu rea) credinţă, ar putea însemna un miracol pe trei sferturi pentru redresarea noastră economică şi financiară.

            E timpul ca, măcar acum, politicienii să-mi contrazică opinia despre ei şi să coboare în stradă, umăr lângă umăr, încercând să îndrepte ceea ce se mai poate îndrepta. Şi nu cred că e bine să complicăm lucrurile până nu mai ştim cum să le rezolvăm. Mai cu seamă când sunt foarte simple şi le poate înţelege până şi domnul Emil Boc: criza financiară globală, deci şi a noastră, n-a venit peste noapte, absolut singură. Întâi se adună norii, apoi vine ploaia, fulgeră şi trăsneşte, dar ai timp să te adăposteşti, să-ţi faci rost de umbrelă şi să nu stai degeaba, aşteptând până trece furtuna.

Ori, în cazul nostru, de foarte mulţi ani, în toate domeniile muncii lipsesc resursele, mijloacele, noile  tehnologii, mâna de lucru, etc., dar noi socotim că avem să dăm şi la alţii, iar acoperişurile mai rezistă. Pentru că în toţi aceşti mulţi ani,  nu ne-am mai îndeletnicit decât cu politica (proastă) şi cu sărbătorile electorale.

Financiară în cele din urmă, criza a fost mai întâi economică. Iar economia – ca să înţeleagă şi personajele poveştii noastre – se conduce după principiul simplu, stabilit de înţelepciunea zicalei ştiută de toţi: de unde nu pui, n-ai dreptul să iei. Ştiută dar nerespectată, căci s-a luat mereu. S-a luat mult şi repede, şi nu s-a pus decât foarte puţin, prost şi la întâmplare (petece), ignorându-se clasa muncitoare pentru a face loc clasei politice, care a luat cel mai mult, devenind ceea ce se vede: o castă pestriţă de ticăloşi, neisprăviţi şi agresivi, care au isprăvit ţara, punând în loc Sărăcia şi Corupţia.

După douăzeci de ani de libertate şi democraţie – se scrie şi se publică peste tot în lume – România e a doua cea mai săracă ţară din UE şi cea mai coruptă dintre toate, conform tuturor baremelor. Se scrie şi se publică peste tot, numai la noi se scrie şi se publică orice altceva. Ca şi când am trăi într-o altă lume.

Că mulţi din indicii baremelor care ne măsoară suferinţa, sunt nişte tâmpenii plătite tot din banul public (comunitar) şi nu sunt valabile nici pentru ţările cele mai sărace din Lumea a treia, nu are importanţă. Lumea a treia n-a dispărut, dar e ocupată şi obligată să ajute fostele metropole, care au avut grijă, le-au recunoscut independenţa, dar şi-au păstrat privilegiile politice şi resursele naturale.

Nu sunt surprins,  citind, ascultând şi văzând ce publică mijloacele mass-media de la noi. Bârfe gratuite, bancuri pornografice, denunţuri false, acuzaţii neverificate. Scandaluri neconsumate, urgii pământeşti şi catastrofe cosmice, posibile sau virtuale, totul într-un limbaj, până şi acesta, lipsit de gramatică, de morală şi de bun simţ. 

 Un lucru urât şi paradoxal pe care l-am observat după catastrofa hotărârilor guvernamentale, e că tocmai guvernamentalii şi aceste mijloace mas-media, croite pe manechinele politicienilor de azi, au găsit soluţia crizei în demiterea guvernului.

Am rămas uluit zilele acestea, ascultându-l şi văzându-l la televizor, pe unul dintre arhicunoscuţii „formatori de opinie”, comunicând demisia (ireală) a primului ministru. „Aşa ştiu eu, deşi pot să mă-nşel” a bâguit fostul (in)formator de opinie din presa comunistă de alaltăieri, mângâindu-şi fesele obrazului. Uşurând în felul acesta somnul oamenilor cu cea mai nefericită soluţie. Anticipând-o fără nici o dovadă, iresponsabil, aşa cum într-un alt prilej, anticipase sosirea în ograda proprie a unei găini care năştea pui fără să clocească ouăle. Presupun că-i consuma bine rumeniţi, înecaţi în mujdei moldovenesc.    

Şi-n vremea asta, dizidenţii (presupuşi) de ieri, adică elitiştii (bănuiţi) de azi, deghizaţi în înnoitori de opinie, leşină de plăcere defăcând împreună, descriind cu toate amănuntele, pupitrul de navă cosmică al closetelor din Japonia. Adevăr adevărat...

În schimb, nimeni n-a văzut ce a văzut toată lumea: comunicarea ultimelor hotărâri guvernamentale s-a făcut pe două căi. Paralele şi simultane. Atât de Primul ministru, cât şi de Preşedintele ţării; cu aceiaşi lipsă de sinceritate.

Sunt multe taine urâte în conţinutul acestor hotărâri guvernamentale şi ar trebui spuse, pentru că oamenii muncii înţeleg şi sunt în măsură să ierte greşelile altora.

Nu era nevoie ca două voci să transmită una şi aceiaşi nenorocire. Oricum, Preşedintele nu avea de ce să facă acest lucru, după cum nu are voie să meargă, proaspăt ca otava de toamnă, la televiziunile private (nu privatizate) ca să spună bancuri despre persoana sa şi Dumnezeu. Competenţele acestea nu-i sunt conferite de Constituţie.

Dar când apa plată e mai scumpă decât berea, când vinul e mai ieftin decât strugurii, când brânza e mai scumpă decât carnea de porc, când carnea de pui e mai ieftină decât ciupercile, când merele şi nucile noastre sunt mai scumpe decât portocalele şi nucile de cocos, atunci Preşedintele e obligat, de aceiaşi Constituţie, să meargă în târg şi să paralizeze mafiile, neaoşe sau străine, din piaţa liberă şi comerţul privat.

Îi mulţumesc bunului anonim (de regulă, anonimii nu au această însuşire) care mi-a trimis preţurile exacte la aceste produse şi multe altele, la fel de alarmante. Tot domnia sa îşi încheie lista dezastrelor cu această menţiune: „La noi, oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi, care, pentru a supravieţui, se „vând” ieftin...

 Îi mulţumesc şi-l recompensez, spunându-i că mai există o categorie de oameni. Cei „inteligenţi”. Inteligenţi nu prin ceea ce gândesc, ci prin ceea ce îţi dau de gândit. Dăunători precum gândacii de Colorado. Să fim mândri  că am fost capabili să-i naştem. 

Acum, că se apropie cinstirea mineriadei din iunie 1990, mass-media de la noi   e plină cu scenarii comandate de noua clasă politică. Cu tot ceea ce a fost, n-a fost, dar ar fi putut să fie. Practic, conmemorările acestea sunt tot nişte mineriade, repetând-o pe prima, sau pregătind alta, în variantă nouă. Fără mineri, pentru că s-au împuţinat; aproape că nu mai există. Dar a sporit şi creşte, prin toate subteranele, Corupţia.

Ce frumoasă totuşi, ar putea să fie o mineriadă a Corupţiei! Imaginaţi-vă: trenuri după trenuri, cu vagoane wip pentru lideri şi avioane privatizate pe întuneric. Cu vapoare vândute pe nimic, plutind  pe toate mările lumii; autobuze exportate cu banii jos, pentru a fi importate cu banii sus. Imaginaţi-vă că toate aceste mijloace de transport ar aduce şi ar vărsa în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Victoriei (a ghilotinei, cum i-am spus în 1990), regimentele de „mineri” din subteranele Corupţiei, pregătite să de-a jos guvernul, să încătuşeze poliţiştii, procurorii şi judecătorii, să desfiinţeze statul, să scufunde ţara şi să lichideze poporul.

Şi mai faceţi un ultim efort de imaginaţie: închipuiţi-vă că în balconul de la Universitate, cu bâta de cioban în mână, stă acelaşi Emil Constantinescu, îngânând din caval tânguirea ciobanului care şi-a pierdut oile, iar lângă el, cu lămpaş de miner şi fluier de arbitru, nelipsitul de la toate sindrofiile de după 1990, Ion Iliescu, adresându-se mulţimii: dragi tovarăşi, vă mulţumesc încă odată pentru dăruirea şi sprijinul adus democraţiei, libertăţii şi statului de drept. Acum, vă rog să vă întoarceţi la muncă, la căminele, reşedinţele, şi subteranele dumneavoastră, urându-vă noroc bun!

Nu. Nu o să vă bucuraţi de o astfel de mineriadă. Suntem în plină vară,  a venit fotbalul, vin concediile; apoi va veni toamna, strugurii, pastrama de capră şi tulburelul.

27 Mai, 2010.

Postdata,8 Aprilie 2017. Descopăr că, pus în fereastra blogului meu, în Mai 2010,  textul acesta şi-a păstrat întregul adevăr. Nu s-a vestejit absolut deloc, devenind chiar mai actual decât atunci. Îl aşez la fereastra guvernului de-acum. Ca pe o muşcată,  convins că domnul Liviu Dragnea va veni într-o noapte la Guvern o va admira şi o va ocroti, cu multa sa înţelepciune.
..............................................................

R. Fereastra lui Darie, 2017.