martes, 18 de julio de 2017

M a r i n P r e d a


Imposibila singurătate
- A  d  ă  u  g  i  r  e -



Fosta Casa Scriitorilor (Rămasă de izbelişte)



         Retraşi în tranşeiele adânci ale nerăspunderii, „împricinaţii” mei din Marin Preda, imposibila singurătate, au trimis în faţă un grup de cercetaşi cu misiunea precisă de a mă surprinde nepregătit, făcând echilibristică pe sârmă, deşi mie-mi place să calc pe pământ ferm.

         Nu cunosc această avangardă tânără, de recruţi, viitori posibili generali, dar vreau să-i liniştesc pe toţi, clarificându-le îndoielile şi presupunerile, adunate aşa cum mi le-a adus poşta electronică sau cea cu goarnă clasică, lipsită de carabă şi muştiuc, privatizate prost şi pe bucăţi.

Tinerii cercetaşi au observat, fără microscopul lui Cristian Teodorescu, că mai toate persoanele, nume şi prenume, menţionate în textul meu, nu mai sunt în viaţă, începând cu procurorul Ion Ungureanu. Aşa e, recunosc. Dar de asta nu-i vinovat nimeni sau aşa cred, iar mărturiile lor nu pot fi obiect de discuţie. Unul dintre remitenţi insinuă: nepoţica pentru care Ion Ungureanu strângea cărţi cu autografe de la scriitori, ar fi o invenţie a mea. Nu, e reală şi adevărată, se numeşte Alina Păun, fiica lui Ovidiu Păun, tot procuror – o scurtă vreme chiar Procuror General -, un mare gospodar şi un foarte bun mecanic auto amator. Tot astfel, că de unde atâţia medici care mai sunt sau numai sunt şi pentru ce atâtea relaţii cu ei. Mai sunt: Dorinel Sarafoleanu, excelentă persoană şi mare otorinolaringolog, profesie transmisă fiului; Mitică Onisim, generalist;  George Dumitrescu, gastroenterologie; Gheorghe Beuran, radiolog; Toma şi Mircea Beuran, tată şi fiu, etc., etc. Că de ce şi cum? Simplu: nu noi eram suferinzi de atâtea boli, ci apropiaţii noştri, pe care-i ajutam cum puteam. Şi erau mulţi.

Fireşte, astea sunt curiozităţi în trecere, pentru a se ajunge la partea esenţială: relaţia mea cu Preda, cu alţi scriitori mai puţin prieteni cu acesta, şi cu Securitatea.

La partea ultimă refuz să răspund. Eventual, pot fi consultaţi Andrei Pleşu sau, mai în temă, Mircea Dinescu. Pentru că de aceea sunt membri ai Cnsas –ului. Să ştie ce nu ştim noi despre noi înşine şi astfel, domniile lor, mari maeştri de şah, să-şi păstreze turnurile, caii şi nebunii, lăsându-ne regele gol şi regina de izbelişte. Aici, pentru tinerii cercetaşi, ori alţi curioşi, adaug valoarea de schimb a pieselor, plecând numai din cele patru pătrate extreme: un turn = un nebun (sau un cal) + doi pioni; în acelaşi timp, la bursa de valori (ceva mai sofisticată), un turn = cinci pioni. Echivalare riscantă, deoarece preţul pionilor depinde de locul pe care-l ocupă, în vreme ce un cal, bine condus, ajunge direct în patul regal. Fapt cunoscut: în ultimii ani, pe tabla de şah a politicii de la noi, au fost sacrificaţi mulţi pioni pentru ca nebunii să-şi facă de cap.



Nu ştiu dacă la Cnsas,  există un dosar cu numele meu. Nu am cerut să-l văd, din tot felul de motive. Ultimul, având convingerea că, dacă n-a existat înainte de 1989, a fost inventat după aceea, de mai multe ori. Cu mâna pe inimă, prin vara lui 1968, am fost invitat în Rahovei, într-o manieră bine calculată: - Tovarăşu’... ?  - Da. – Sunt maiorul (cutare), de la Miliţie (?). Ştiţi, avem o nedumerire...Nu, nu-i urgent, dar dacă aţi putea trece pe la noi, ar fi foarte bine. M-am dus (când auzeam miliţie, începeam să mă simt vinovat), am intrat, un soldat (uniformă de armată) m-a condus la cel care mă chemase, fiind întâmpinat cu amabilitate şi multe surâsuri: - Ce mai  faceţi, d-le Darie? Luaţi loc, vă rog, poftiţi. Şi scriitorii ce mai fac? Ce mai face Eugen Barbu? E plecat, cumva, din Bucureşti?... Am spus ce nu ştiam, după care interlocutorul meu a trecut la esenţă: - Aţi venit cu maşina? – Da. – Un Fiat 128, roşu...- Da (îl parcasem pe trotuar). –Ştiţi, noi, aici, avem tot felul de probleme... Ştim (vorbea numai la plural) că Zaharia Stancu ţine mult la dumneavoastră.. – Şi eu ţin foarte mult la el... A deschis un sertar – trei birouri jegoase, cu nimic pe ele – a scos un plic, şi din plic nişte poze: - Îl cunoaşteţi pe acesta? –Nu. –Dar pe acesta, uitaţi-vă bine. M-am uitat: - Nu, nu-l cunosc (era tuciuriu, brunet, cu părul creţ). - Nici pe acesta ? – Nici! – Atunci e simplu... Sunteţi prieten cu Bănulescu şi Marin Sorescu? – Da, am fost împreună în Italia. – Da, ştim. Deci, nu-i cunoaşteţi pe cei din fotografii? –Nu. - Aţi venit cu maşina... Ia priviţi, e maşina dumneavoastră? – Da, e maşina mea. Am recunoscut numărul. – Şi, în cazul ăsta, cum de la volan – mi-a întins altă poză – se află exact acesta? Clar ca lumina zilei: brunet cu părul creţ...Ceva nu era în ordine, însă nu i-am spus ce, mai ales că, între timp a scos din acelaşi sertar o declaraţie-tip şi un exemplar din Codul Penal, bine terfelit. – Va trebui să semnaţi o declaraţie (completa rubricile fixe), aşa cum aţi spus, că nu-i cunoaşteţi şi totul e în ordine. Dar – a deschis Codul – aici, la articolul... spune că mărturia mincinoasă se pedepseşte cu... sau cu doi ani de... Semnaţi? – Nu. Nu semnez. M-am uitat la fereastră : zebrele solide, în romburi. N-aveai cum să te-arunci.  – Poate vă mai gândiţi. Nu-i nici o grabă. Vă gândiţi, ne daţi un telefon (mi-a scris numărul), să zicem mâine, pe la ora asta, şi noi vă aşteptăm. S-a ridicat,  m-am ridicat şi eu şi ne-am strâns mâinile. Faptul că-mi dădea un răgaz, mi-a deschis Porţile Raiului. Am plecat,  m-am gândit (am pus şi pe alţii să gândească pentru mine) şi a doua zi am sunat la numărul respectiv. – Ştiţi, m-am  gândit. Individul acela de la volan, nu se afla în maşina mea. A mea are numai două faruri, iar cea din fotografie are patru, e un Fiat 128 mai nou, un alt model. Uitaţi-vă bine. Dacă-l găsiţi pe cel de la volan, veţi găsi şi maşina. Eu n-am ce să semnez, aşa că nu vă mai deranjez. A urmat o pauză fără vorbe, şi     ne-am despărţit fără să ne mai strângem mâinile.



Am reconstituit scena din vara aceea, când la Uniunea Scriitorilor s-au petrecut câteva lucruri pe care nu le-am uitat. Mai întâi, o şedinţă a tinerilor scriitori, condusă de Adrian Păunescu, secretarul organizaţiei de UTC. Invitaţi, Dumitru Ghişe, Vasile Nicolescu şi obişnuiţii păstori ideologici de la Sector şi Municipiu. Ordinea de zi, cea dintotdeauna: implicarea scriitorilor în construirea socialismului, dar şi condiţiile de afirmare, edituri, reviste, burse, locuri de muncă, cenzura, în plin avânt după Leul albastru al lui D.R.Popescu, inamiciţii mărunte, la vedere, şi alte mai mari, în subterane.

Păunescu s-a aprins, cerând mai puţină birocraţie, mai mulţi bani şi sprijin pentru debutanţii foarte tineri. Dimov, adept practicant al onirismului, s-a înflăcărat şi a avut vorbe grele pentru Ghişe; Iulian Neacşu  s-a aşezat între ei, Ivănceanu a reluat de la Dimov, Virgil Mazilescu de la Neacşu. Ion Gheorghe a făcut grup de unul singur. Fiecare cu punctul său de vedere, majoritatea ducând spre Eugen Barbu, redactorul şef de la Luceafărul; absent de la adunare, dar bine reprezentat de Ion Dodu Bălan, Gheorghe Achiţei, Dinu Săraru şi alţii câţiva, între aceştia, cred, Fănuş Neagu. Revista îşi sporise prestigiu, în primul rând prin câteva rubrici de critică literară foarte bune şi prin poemele lui Nichita, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Pituţ. Dar nu mai avea aproape nimic de atelier literar, devenind pupitru de polemici şi atitudini exclusiviste. Barbu conducea revista de prin 60, îşi făcuse cenaclu personal, ajungea oricând sus de tot, şi supraveghea starea ierarhiilor, atent să nu-l coboare de unde îl dusese Groapa, deşi o adâncise prost cu Şoseaua Nordului şi, mai ales cu Facerea lumii, pe care o citisem înainte de apariţie, într-un exemplar dactilografiat. Săraru considera romanul drept un mare triumf şi încercase să-mi descifreze „cheile” politice – împăcarea patron-muncitor/trecut-viitor -  fără să mă convingă.

Încerc să-mi amintesc dacă nu cumva a fost prezent şi Ion Iliescu, dar memoria mea, încărcată cu prezenţa sa de mai târziu, l-a şters. Şedinţa a durat mult, neobişnuit de mult şi s-a închis, cu perspectiva unei adunări deschise a scriitorilor – deja anunţată, aprobată şi pregătită - în ziua următoare, pentru găsirea unor soluţii care nu mai ţineau de tineri, ci de climatul scriitoricesc, în general, lovit din mai multe direcţii. Şedinţa noastră n-a fost, de fapt, decât un preambul, o luare de puls a pacientului înainte de a-i aplica tratamentul necesar. Noi, nici Păunescu, nici ceilalţi, nu aveam autoritatea vârstnicilor – Bogza, Jebeleanu, Stancu, Titus Popovici, Pop Simion, Constantin Chiriţă sau Marin Preda -  mai informaţi, buni cunoscători ai vieţii literare şi breslei scriitoriceşti, şi cu mai mult cuvânt decât vocile noastre.

Au urmat două zile foarte agitate, cu mult neprevăzut, fiindu-mi clar din pornire că se va trece la o nouă aşezare a lucrurilor, funcţiilor şi structurilor de conducere, primul sacrificat fiind Eugen Barbu. Fireşte, şi echipa sa, făcându-se loc altora, cei care, la rândul lor, nu veneau singuri, ci însoţiţi de alte persoane şi alte interese.

Presimţisem deznodământul şi mi-am pregătit o pledoarie pro Eugen Barbu, pe care sper să nu o mai aibă nimeni. Eu nu o mai am. Tot ce-mi amintesc e tonul patetic al rostirii ei, ridicol pentru majoritatea celor prezenţi. S-a luat o pauză pentru masa de prânz şi Zaharia Stancu – prezidase, flancat de Pop Simion, Ioanichie Olteanu şi alţii, probabil Ion Brad – m-a luat cu el la Direcţia Teatrului Naţional, în strada Câmpineanu, aproape de „Union”, blocul turn, singurul pe atunci, din spatele Palatului. Era foarte agitat, s-a aşezat la birou, a scris o pagină – pentru fiecare literă avea o mişcare anume a mâinii şi degetelor – mi-a dat-o s-o citesc şi a chemat-o pe secretară, Ileana Teohari Georgescu, s-o bată la maşină. N-avea s-o mai dactilografieze pentru că am rupt-o în bucăţi. M-a fugărit puţin prin birou, mi-a luat petecele şi a încercat să reconstituie textul dimisiei. Căci asta era: dimisia din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. N-a reuşit sau n-a mai avut răbdare s-o refacă. S-a ridicat şi ne-am dus alături, la Union, să luăm prânzul. In trecere, i-a spus şoferului să ducă maşina la garaj, şi să plece acasă, liber pentru ziua aceea. Cazacu s-o opus - bine, dar v-aştept – fără succes: nu, nu mai veni, nu mai vreau...

         Prânzul, pentru condiţia mea, a fost copios, terminat cu papanaşi – mie fără zahăr (îşi îndura diabetul) -, aduşi personal de domnul Petcu (cândva proprietar a două restaurante), care ne-au cam rămas în gât, căci, ca din pământ, a apărut Niculae Stoian, care locuia aproape, la bloc, într-un apartament cu scară interioară. Apariţie inoportună (ce, ai venit după mine?), vestejită în câteva cuvinte: nu,   n-aţi citit firma şi invers - Union, adică noi nu -, retrăgându-se, de data aceasta oportun şi foarte respectuos...

       
  Stancu nu l-a crezut. Dimpotrivă, era convins că cineva a trimis după el, să revină la prezidiu, adică exact ceea ce nu mai dorea. Drept pentru care ne-am mutat la Athené, iar de aici, cu aceiaşi senzaţie de „vânare” – sunt oamenii lui Mizil -, la braseria de la Capşa – cafele şi sucuri – iar de aici, în Piaţa Universităţii, de unde, cu un teximetru (Pobeda...) a plecat acasă.

Oamenii lui Mizil au venit,  de dimineaţă, şi l-au pus la loc, în prezidiu, poziţia lui - ştia ce nu putea spune - fiind ostentativ pe linia partidului. O locomotivă care merge pe cele două şine, cu ecartament stabilit. Niculescu Mizil nu lucra singur, mulţi alţii din conducerea superioară – Virgil Trofin, Burtică (omul lui Barbu) sau Dumitru Popescu, instalat pe atunci ca dirijor al culturii – plus alergătorii, verificau zilnic ecartamentul şi-l informau prompt pe Ceauşescu, foarte interesat de viaţa scriitorilor, hotărât să pună Uniunea sub conducerea partidului, nemijlocit.

Eugen Barbu, retras lângă Predeal - doamna Vera, secretara, îi transmitea totul acolo, probabil şi pledoaria mea - a pierdut Luceafărul. O victorie nedorită de mulţi, dar care a făcut mult bine vieţii literare -, în locul său venind Ştefan Bănulescu. Vara scriitorilor s-a prelungit mult – întâlniri, pe grupuri, colective şi caste, prezidate direct de Ceauşescu şi Tovarăşa, chiar in sediul CC -, până la jumătatea lui noiembrie, când Adunarea Generală a Scriitorilor – şi nu conferinţă, cu un delegat la trei -, cu numărarea voturilor până la 6, dimineaţa, şi-a ales noua conducere, consolidându-l, pe merit, pe Zaharia Stancu ca preşedinte, însoţit de cinci vice-preşedinţi: Marin Preda, Laurenţiu Fulga, Stefan Bănulescu, Meliuzs Jozsef şi Virgil Teodorescu. Cu un spaţiu mai potrivit pentru mişcare, într-un cadru care-i recunoştea valoarea, Marin Preda va fi numit director la Cartea Românească, atunci reînfiinţată.



Revin, astfel, la relaţia mea cu Preda. Eram sau nu prieten? Nici una, nici alta. Condiţie pe care am evocat-o în pagina de însoţire din Ziua literară  pentru Jurnal foarte intim, dar o pot completa. Preţuirea mea pentru el era totală, iar admiraţia sa fără invidie (nu cultiva aşa ceva) pentru proza lui Gabriel García Márquez, tradus de mine, ne-a apropiat. Îi plăcea mai mult decât, să zicem, Sábato sau Carpentier, pe care nu-i înţelegea în existenţialismul sau în barocul lor. Carpentier care nu ştia despre opera lui Preda, decât ceea ce i-am spus eu, nu şi-a făcut o impresie prea bună despre persoana lui Marin Preda. La masa de protocol de la Capşa – Jebeleanu, Fulga, Virgil Teodorescu – a sosit puţin mai târziu, aşezându-se faţă-n faţă. Constantin Ioncică, de la Uniune, mi-a dat cu carnet cu cecuri, avertizându-mă: nu există icre de nici un fel. Orice, dar nu icre. Pentru ospătari, adaugi la nota lor trei sticle de vin-bacşiş. Şi odată aşezat, Marin Preda s-a interesat: -Icre aveţi? Aveau, au venit cu o tavă frumos aranjată. – Nu, nu vreau aşa. Mie adu-mi castronul. Să văd dacă-s proaspete. I-am tradus lui Carpentier dorinţa lui Preda. Acesta  luat lingura, a înfipt-o până la fund: - La fund sunt cele mai vechi, a observat Carpentier. Iar la sfârşitul mesei: - Ce coniac aveţi? ...-Nu aşa, la pahar. Mie să-mi aduci sticla întreagă şi s-o desfaci aici, în faţa mea. Că vă cunosc bine.

- Marquez al tău e dat dracului, mi-a spus într-o zi. Auzi, când doi se iubesc cu adevărat, când fac dragoste, trupurile lor se luminează din interior. Ca o aură. E dat dracului... Citise Eréndira şi Un secol de singurătate. I-am propus să publice la editură Toamna patriarhului, pe care tocmai o tradusesem. O după amiază la Mogoşoaia, prin parc, povestindu-i cartea, pagină cu pagină, întrerupându-mă numai când vroia să ştie mai mult despre o anume scenă. Iar la sfârşit: - Moncher, îmi pare rău. Nu o public. Auzi, o vacă în balconul patriei... Adică...  Şi-apoi patriarhul ăsta, bezmetic, să facă baie îmbrăcat în general, iar femeia, trasă de pe mal, ca de un crocodil, să-şi dea seamă că nu avea decât un coi. Un rânc general. Nu, nu-l public. Si nimeni n-o să publice cartea asta... Mi-a publicat-o Romul Munteanu, la Univers, pierzând referatele negative şi cerându-mi să caut  referate pozitive.

La Casa Scriitorilor, la restaurant, Marin Preda aşezat la masă cu Jebeleanu. La masa vecină, Aurel Dragoş Munteanu şi compania. La altă masă, Lăncrănjan, Pituţ, subsemnatul. Restaurantul plin – Breban, Tudor George, Deşliu – oameni bine dispuşi. Ahoe îşi striga numele cu glas de rugbist. Intre o rostire şi alta, Preda: - Toată lumea e în delir după Delirul meu... Nu i-a replicat decât Aurel Dragoş Munteanu: Nu-i chiar aşa, maestre, nu toţi sunt în delir. Nu toată lumea-i nebună...

Nu consider ca adevărate două dintre opiniile care circulă în jurul cărţii şi morţii lui Marin Preda: cartea nu i-a fost comandată de Sus, iar ambasadorul rus, Drojdenko, nu s-a dus la Sântimbreanu să afle ce avea de gând să scrie Preda în volum al II-lea. Şi nici la Preda, la editură, să afle acelaşi lucru. Pentru aşa ceva, Drojdenko avea o întreaga armată roşie – miniştri consilieri, consilieri, ataşaţi, referenţi -  care să îndeplinească o astfel de treabă. Şi admiţând că, totuşi, s-a lipsit de soldaţi, Drojdenko, un mare diplomat, cunoştea regulile, şi nu s-ar fi dus în respectivele vizite fără formalizarea acestora la Direcţia de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe al României. S-a dus? Dovezile! Dacă au existat, există. Şi o altă scăpare a cultivatorilor de spanac: la Mircea Sântimbreanu n-avea de ce să meargă: nu el publicase Delirul, la Albatros, ci chiar Cartea Românească.

Preda a dorit, într-adevăr, să afle lucruri necunoscute, secrete, despre Antonescu. Iar la partid, i s-a ieşit în întâmpinare. S-a dus, i-au pus la dispoziţie ce aveau sau cât au socotit că-i bine să cunoască. Inclusiv caietele de şedinţe ale membrilor Biroului Central de pe vremuri, legendate prin culoare: cutare, roşu, cutare albastru, etc. Preda a cercetat materialele fără să noteze nimic. Iar la sfârşit s-a ridicat, şi a mulţumit, adăugând – mi-a povestit Eugen Florescu – Pentru asta, îmi ajunge imaginaţia mea.

Imaginaţia sa, oricât de prolixă, avea nevoie de suport temporal. Astfel l-am descoperit, la Sala 3, de la Biblioteca Academiei, citind ziarele vremii lui Antonescu. E vorba de sala „secretă”, unde se intra cu aprobare specială  şi durată limitată. Eu citeam cărţi româneşti interbelice, indexate. Nu l-am observat de la început. Era o sală mică, iar el se aşezase pe ultimul loc, după un pupitru care susţinea tabloidele, şi, din când în când, izbucnea într-un hohot de râs sincer, nepermis într-un astfel de loc.



Pentru cercetaşi: dacă puteam să fiu prieten cu Marin Preda şi în acelaşi timp cu Ion Lăncrănjan şi Eugen Barbu. Puteam, chiar dacă nu am fost. Cu Barbu am încetat să mai fiu şi am spus mai sus când şi de ce. Cu Ion Lăncrănjan, toata viaţa. Copilăria mea, în munţii din nordul Olteniei, a comunicat mult cu lumea Sebeşului, Mărginimea Sibiului, Căpâlna, Răşinari, Blaga sau Octavian Goga, şi foarte puţin, dincolo de Filaşi, cu Pleniţa, Dăbuleni, Maglavid sau şatra cu coloane de templu de lângă Dunăre a lui Mircea Dinescu.  Erau prietenii sincere, cu conţinuturi diferite, la fel de sincere.



Pentru mine, două întrebări pe care nu mi le-a trimis nimeni, prin nici o poştă, dovadă că nu mai interesează: 1) vor mai fi fiind pe undeva manuscrise rămase de la Marin Preda necunoscute? şi 2) de ce nu-mi însuşesc ipoteza, demonstrată de aproape toţi, că Marin Preda a fost asasinat de Securitate? Răspund. 1) Manuscrise necunoscute nu cred să mai existe. Originale, din cele cunoscute, trebuie că mai există. Dar după cele păstrate de mine, în copii, predate lui Eugen Uricaru, odată cu Jurnal foarte intim şi publicate de Eugen Simion, împreună cu ce a mai adunat din alte părţi, originalele acelea nu mai au nici un fel de valoare pentru istoria literaturii române. Le pot păstra, legate în colţul unei batiste, ca pe nişte amulete. Fetişuri fără preţ, chiar şi pentru anticarii în stare să cumpere un nasture de la cămaşa lui Neculce.

Şi 2) Nu-mi însuşesc respectiva ipoteză pentru că toate demonstraţiile m-au convins de contrariu. O ipoteză demonstrată prin alte ipoteze, care exclud altele, la fel de ipoteze. Măsuraţi şi cântăriţi, precum am făcut-o eu: în ultima sa noapte, n-a mai fost timp, nici loc pentru aşa ceva. Acceptând-o pe cea acceptată de aproape toţi, trebuie să admit că Preda a fost asasinat de Securitate cu mult înainte de a muri.

-----------------------------------------

© Fereastra lui Darie - 2017