lunes, 12 de junio de 2017

Gabriel García Marquez





Toamna patriarhului
sau
despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii



Materia epică din Toamna patriarhului, deşi are toate virtuţile realului, nu porneşte decât întâmplător de la realitate. In acest amănunt descifrez marea nedumerire a criticii. În ajunul apa­riţiei cărţii, autorul încetase păgubosul obicei de a „depista" o asemenea critică, dar avansase câteva „lămuriri" legate direct de elaborarea acestor pagini. Declarase încă din 1968 : „în ceea ce priveşte romanul pe care-1 scriu acum, singura imagine pe care am avut-o ani în şir este cea a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale unui palat abandonat, plin cu animale". (Daniel Semper, op. cit.). Mai mult, se aflase că timp de cinci ani, însoţit de un fotograf prieten, Gabriel Garcia Márquez stătuse de vorbă cu toţi preşedinţii, civili sau militari, din America Latină. În acelaşi timp, unii şi-au amintit că în lunile când asistase direct la căderea unui dictator (Pérez Jimenez, din Venezuela), Gabriel Garcia Márquez îşi mărturisise prietenilor intenţia de a scrie cândva un roman cu un astfel de personaj.      În sfârşit, dintre întrevederile avute cu amintiţii preşedinţi, scriitorul făcuse imprudenţa să destăinuiască, pentru anecdoticul ei, întâlnirea cu Duvalier. Papa Doc fusese amabil, volubil şi degajat pe tot parcursul convorbirii. La sfârşit însă, nu mică a fost surpriza celor doi oaspeţi, căci întorşi la hotel, fotograful a descoperit că i se umflaseră ochii, iar película, pe care imortalizase evenimentul, era complet voalată.
Exact cum povesteau mulţi, Gabriel Garcia Márquez pare să se fi convins atunci că Duvalier era „un fel de hibrid între demon şi dictator". (Daso Salvador — Toamna patriarhului, în Estafeta Literaria, nr. 61/75, Madrid).
Mai existau, fireşte, destule alte amănunte în biografia scriito­rului care au fost revăzute de critică în ajunul publicării noului roman : violenţa de la Bogotá, din 1948, acel îngrozitor „bogotazo" declanşat de asasinarea lui Jorge Eliécer Gaitán, termi­nat cu zeci şi zeci de mii de morţi, spânzuraţi de-a lungul drumurilor; propria înfruntare a autorului cu mâna forte a unui dictator, Gustavo Rojas Pinilla, în 1955, când, ca reporter la El Espectador, Gabriel Garcia Márquez reuşise să stea de vorbă cu tânărul marinar Luís Alejandro Velasco, unic supravieţuitor al naufragiului de pe distrugătorul „Galdas" şi publicase această convorbire (în Povestea unui naufragiat care a plutit zece zile pe ape, fără să mănânce şi fără să bea, fiind proclamat erou al patriei, sărutat de reginele frumuseţii, îmbogăţit din publi­citate şi mai apoi urât de guvern şi uitat pentru totdeauna), dezvăluind adevărul tragediei de pe marea din Caraibi (pe aici navighează toate corăbiile din Toamna patriarhului...), ceea ce a dus la închiderea ziarului şi fuga autorului la Paris. Prezenţa lui Gabriel García Márquez în Cuba, în 1959, unde, după că­derea dictatorului Fulgencio Batista, se judecau ororile guvernării sale. Destăinuirile făcute în acest timp, între alţii de Sosa Blanco, l-au făcut pe Gabriel Garcia Márquez   să-şi mărturisească intenţia scrierii unui roman despre o dictatură latino-americană.
 
Traducere de Darie Novăceanu  
Aşa se face că atunci când Toamna patriarhului a intrat în librării, nu numai critica, ci şi cititorii păreau să cunoască bio­grafia cărţii. Şi, brusc, s-au trezit cu toţii antrenaţi într-un vârtej verbal fără precedent şi obligaţi să plonjeze într-un uni­vers de coşmar şi oroare, unde condiţia umană este subjugată voinţei tiranice a unui singur om, de fapt un monstru cu clare trăsături din mitologia groazei, capabil să moară şi să reînvie, să dispună după bunul lui plac de curgerea timpului şi să secere, numai      printr-un gest, printr-o aluzie vagă, viaţa a zeci şi zeci de persoane.
Niciunde, în alte pagini decât acestea, un scriitor nu avusese temeritatea să adune atâta cruzime, atâta fabulaţie, atâta exage­rare somptuoasă. Niciunde altundeva nu se încercase până acum o retorică atât de încărcată şi de vizibilă, (îndeobşte, arta marilor prozatori constă în camuflarea acesteia), în care cuvântului i se îngăduie orice libertate în faţa materiei epice, lăsându-ţi sen­zaţia unui delir narativ fără sfârşit. O retorică unde ţi-e greu să descifrezi la prima lectură când se schimbă timpul narat şi cel care narează, când începe şi cînd se sfârşeşte un dialog şi mai ales, când sfârşeşte realitatea obiectivă şi când începe imperiul celei imaginare.

Evident, suprapus pe aceste pagini, etalonul macondian a dus la concluzia amintită mai înainte şi incredibilitatea în existenţa unui personaj ca dictatorul Nicanor Alvarado a fost totală, acreditându-se opinia că avem de-a face cu o alegorie, cu o metaforă uriaşă, cel mult cu o idee feroce, în nici un caz cu o fiinţă reală. In acelaşi timp, realul miraculos, instaurat în romanul latino-american de nume atât de cunoscute, ca Asturias sau Carpentier, dar ridicat la valoarea de categorie estetică după O sută de ani de singurătate, părea detronat definitiv în fa­voarea unui realism magic dus la extrem.
Toamna patriarhului era, aşadar, o întomnare a universului macondian, atât de îndrăgit, şi de la această opinie nu s-au abătut decât foarte puţini interpreţi, nu neapărat pentru a se situa de partea adevărului, ci pentru a semna contrafaceri sur­prinzătoare.

 Cea mai hazlie întâlnită până acum (presupun multe altele) este semnată de Michele Serrailah (Însemnări asupra mitului darian în „Toamna patriarhului", în Cuadernos hispano-americanos nr. 340, Madrid 1978, pag. 50—79), contrafacere care, dacă nu ar fi cunoscută seriozitatea revistei, ar trebui să fie considerată drept un monument al hilarului : după profesoara de la Poitiers e limpede că nu e vorba de nici un dictator, nici civil, nici militar, în această carte, ci pur şi simplu de marele poet Ruben Dario, a cărui operă fuzionează cu biografia pentru a deveni materie epică.
 Prin siguranţa afirmaţiilor şi argumentelor aduse, demonstraţia e plină de haz: „Practicate aceste tomologii în discursul complex al operei, se poate observa cum fiecare element al ficţiunii romaneşti rezultă a fi un semn plural care trimite cu egală proprietate la un significat supranatural şi de asemenea la unul darian" (pag. 56).
Nu insistăm însă asupra ei, rezumându-ne la a observa punctul de plecare. 
Într-adevăr, în paginile romanului apare la un moment dat fondatorul poeziei moderne, invitat de patriarh pentru a susţine un recital poetic. O capcană obişnuită pentru Gabriel Garcia Márquez, un recurs narativ la care apelează pentru a-i nedumeri pe critici, care uită că în toate paginile marqueziene unitatea de timp este sfărmată, cronologia întâmplărilor literare interesîndu-l foarte puţin, pentru a da realităţii literare o dimensiune temporală proprie.
Fireşte, trebuie să ai mai mult decât curaj pentru a te hazarda într-o astfel de cercetare, total în afara unei opere literare, dar mai mult decât aparent, o motivaţie există : - mai întâi, aşa cum am arătat, Toamna patriarhului a fost aşteptată de critica literară cu „unghiile scoase" (Mario Benedetti, op. cit.), pentru că fusese jenată de opiniile şi gloria autorului. În al doilea rând, pentru că Toamna patriarhului nu era ceea ce aştepta această critică.

Printr-un joc al hazardului, când apărea, în martie 1975, Toamna patriarhului, alte două romane, tratând exact aceeaşi ternii, abia intraseră în librăriile din America Latină : El recurso del método (Recursul la metodă) de Alejo Carpentier şi Yo El Supremo (Eu Supremul) de Augusto Roa Bastos.
Aşadar, aidoma unor cercetători din acelaşi domeniu, trei mari scriitori lucrează simultan asupra aceleiaşi teme, ajungând fiecare pe căi diferite la rezultate asemănătoare. O circumstanţă mai favorabilă interpretării nu putea să existe şi s-a profitat îndeajuns de ea, amănunt consemnat cu toată rigoarea ştiinţifică de Mario Benedetti în articolul menţionat, intitulat atât de plastic şi de fericit: Recursul supremului patriarh.
Identificarea în istorie a prototipului personajului literar n-a pus nici o problemă în cazul primelor două cărţi. Alejo Car­pentier recunoscuse din vreme procentele folosite în alcătuirea Primului Magistrat: 40% din Gerardo Machado; 20% din Trujillo şi câte 10% din Guzman Blanco, Estrada Cabrera şi, respectiv, Porfirio Dîaz. Nimeni nu trebuie să creadă că astfel de procente pot fi cu adevărat măsurate, dar recunoaşterea lor e importantă pentru că din ele deducem că este vorba de diverse epoci naţionale din diverse republici latinoamericane, în diverse timpuri istorice şi suntem obligaţi să acceptăm mărturisirea in­directă a autorului, anume că fanteziei îi revine, pe ansamblu, o contribuţie de numai 10%. (Vezi, în acest sens, Darie Novăceanu — De vorbă cu Alejo Carpentier, în România literară, nr. 17, 1976.)

Cit priveşte romanul lui Augusto Roa Bastos, lucrurile sunt la fel de limpezi, Eu Supremul întruchipând o singură per­soană — José Gaspar Rodriguez de Francia — teribilul dictator paraguayan dintre 1814 şi 1840.
N-au existat dificultăţi, în aceste două cazuri nici în ceea ce priveşte elaborarea propriu-zisă. Fascinat de personajul literar picaresc, Alejo Carpentier îl ia din Spania secolului al XVI-lea, aducîndu-l în America Latină din secolul nostru, întruchipând prin el unul din cei 222 de dictatori reali, câţi, după mărturisirea autorului, a cunoscut continentul sudic până azi. Spaţiul geografic este cu totul altul, iar comportamentul perso­najului este redimensionat în acord cu acesta, păstrându-se o permanentă comunicare cu geografia europeană. Un roman do­cument, dar în acelaşi timp şi un roman neistoric, pentru că, am văzut, Primul Magistrat aglutinează mai multe modele istorice, mai multe epoci şi mai multe ţări. Practic, şi acest lucru nu s-a observat, este vorba de 132 de ani biologici — naşte­rea lui Guzman Blanco în 1829 şi moartea lui Trujillo, în 1901 — şi de 122 de dictatură — acelaşi Blanco şi acelaşi Trui­jillo, adunându-se, însă, exact durata de tiranie a fiecăruia în parte. Un roman elaborat cu mult umor crud şi cu o clară vi­ziune materialist-dialectică asupra vieţii.

La fel de clară este şi elaborarea romanului Yo El Supremo, unde Augusto Roa Bastos mânuieşte simultan documentele timpului, documentele emanate de la dictator însuşi, scrierile istorico-biografice şi propria sa viziune, trecută în seama altora, realizând o surprinzătoare coexistenţă estetică între tehnica romanescă şi cea a eseului.
Nimic limpede, în schimb, din toate acestea în Toamna patriarhului. Nicanor Alvarado n-a existat în realitatea istorică a continentului latino-american, iar faptele sale, am spus, au o legătură numai întâmplătoare cu această realitate. Şi, totuşi, el ar fi putut să existe, ori, spre nefericirea continentului, mai poate exista. Cu alte cuvinte, în această lungă galerie a tiranilor, Nicanor Alvarado trebuie recunoscut drept cel de al 223-lea, monstruozitatea lui constând în faptul că adună la un loc ororile semănate de toţi cei dinainte, adăugându-le oroarea proprie. In acest amănunt, şi m-aş bucura să nu mă înşel, descopăr greşeala în interpretarea critică a cărţii şi, în acelaşi timp, nou­tatea pe care Gabriel Garcia Márquez o aduce în cadrul temei, deloc nouă.
Deloc nouă, pentru că o listă a operelor literare care transfi­gurează existenţa dictaturii şi a dictatorului latino-american trece uşor de treizeci de titluri. De la Amalia lui José Marmol, roman apărut în 1854 şi avîndu-l ca protagonist pe dictatorul Juan Manuel de Rosas şi pînă la Oficio de difuntos (Slujba de înmormântare), romanul lui Arturo Uslar Pietri, despre Juan Vicente Gomez, publicat în 1977, efortul scriitorilor latino-americani de a interpreta literar o astfel de temă a rămas constant. Iată doar câteva din titluri, în paranteze menţionându-se, alături de traducerea acestora, anul publicării şi, atunci când există în realitatea istorică, numele dictatorului : Antonio Arráiz — Puros Hombres (Oameni adevăraţi, 1938, Juan Vicente Gomez), Miguel Otero Silva — Fiebre (Febra, 1939, acelaşi Juan Vicente Gumez), Miguel Angel Asturias — El Señor Presidente (Domnul Preşedinte, 1946), Miguel Otero Silva — La muerte de Honorio (Moartea lui Honorio, 1963, Marcos Perez Jimenez), Jose Vicente Abreu — Se llamaba S. N. (Se numea S N, 1964, acelaşi Marco Pérez Jiménez), Mario Vargas Llosa — Conversación en la Catedral (Conversaţie în Catedrală, 1969, Manuel Odria), Jorge Zalamea — El gran Burundú Burundá ha muerto (Marele Burundú Burundá a murit, 1969), Ramon Hernandez — El tirano inmóvil (Tiranul nemişcat, 1970).

Şi, bineînţeles, lista trebuie completată cu alte două serii care, chiar dacă nu transfigurează întotdeauna un dictator latino-american, sunt legate direct de tema dictaturii din acest continent, ca fenomen social, politic şi istoric. Este vorba, între altele, de romanul lui Rómulo Gallego — Doña Barbara (1929) sau de Mala hora (Ceasul rău, 1962 şi 1906) de însuşi Gabriel Garcia Márquez.

In sfârşit, cea de a doua serie cuprinde per­spectiva europeană asupra dictatorului latino-american şi este- ilustrată, între alţii, de Ramón del Valle-Inclân — Tirano Banderas (Tiranul Banderas, 1924), cel care, s-o recunoaştem, relan­sează tema dictaturii într-un moment în care nu-i ispitea pe scriitori; Drieu de la Rochelle — L'Homme au cheval (Om călare, 1945), carte scrisă pentru a desfăta cu exotic nedumerirea unei aristocraţii sub amurguri; Francisco Ayala — Muertes de perro (Moarte de câine, 1969) şi El fondo del vaso (Pe fundul paha­rului, 1970), pagini dense, foarte frumoase şi, nemotivat, scoase de autor prin diverse declaraţii, din seria stabilită de noi, şi Graham Green, cu atât de celebrul său roman dedicat lumii lui Papa Doc.
O privire asupra paginilor din toate cele trei serii pune în evidenţă, dincolo de personalitatea fiecărui romancier, foarte multe asemănări care nu se pot justifica decât prin plecarea de la un prototip real foarte asemănător. Aceeaşi privire ne arată unul şi acelaşi deznodământ, cel de la care nu se abate nici Gabriel Garcia Márquez: sfârşitul tragic al personajului.
Revenirea asupra aceleiaşi teme însă, după atâtea titluri de glorie, care păreau să fi epuizat toate recursurile estetice ale unei astfel de naraţiuni, poate fi apreciată ca o temeritate. Nu însă şi pentru scriitorii din America Latină, care trăiesc direct un astfel de univers, înţelegând mai bine că dictatorul însuşi a evoluat în ultimele decenii şi dându-şi seama că unghiurile de tratare literară sunt infinite.
Dacă-i adevărat, şi în parte este, că un roman este o oglindă plimbată de-a lungul drumului, cum spunea Stendhal, înseamnă că romancierii latino-americani nu puteau, nu aveau dreptul să ignore acest drum atât de umblat şi atât de plin de teroare în ultimele două secole.
O cercetare diacronică a personajului literar, cu urmărirea sincronică a prototipului din realitatea istorică a acestor pământuri nu lasă nici o îndoială asupra evoluţiei paralele a tipo­logiei. Fiecare dictator real a adăugat ceva nou realităţii istorice şi fiecare nou personaj literar a dilatat materia epică, adăugându-i noi fapte literare.
…………………………………
© - Fereastra lui Darie - 2017