Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte
5.Cuvinte pentru Fănuş şi despre vremurile noastre
Stăpân nu doar pe cuvinte, ci pe însăşi firea limbii care
le-a creat, Fănuş rămâne un fenomen unic în literatura română, încredinţând
metaforei funcţii pe care nu i le-a încredinţat nimeni, niciodată. Şi nu mă
aşteptam, nu mă aşteptam să descopăr tocmai acum, când a plecat să caute poarta unde se termină
pământul şi începe lumea nevăzută (Citatele fără indicarea sursei
sunt totdeauna ale lui.), cât de puţin s-au aplecat criticii noştri asupra
acestui lucru, cât de puţin l-au înţeles şi cât de uşor au trecut peste el,
considerându-l o aiureală, o smintire, o joacă, o metaforită, ceva ca o
apendicită verbală, tratabilă cu pungi de apă caldă. Opinie aproape unanimă,
astfel că şi în cazurile când atari judecăţi par a fi laude, sună a reproşuri.
Marea dificultate a interpretării artei
lui narative vine, pe cât pot să înţeleg, din nesupunerea în faţa normelor şi
preceptelor – câte au fost stabilite -
care guvernează materia. Ceea ce nu înseamnă desconsiderarea acestora. Le
stăpâneşte foarte bine, dar vrea să arate că se poate şi altfel. Un cuvânt,
acelaşi pentru toţi, poate îndeplini altă funcţie decât cea consacrată. Poate
depăşi conceptul însuşi, fiind înzestrat cu alte sensuri sau semnificaţii. Iar
de la două cuvinte în sus, se trece în metaforă, unde asocierile revelatorii
vin din câmpuri, aparent, ireconciliabile. Spui mierlă albă, şi ai ieşit din real, l-ai sfidat şi trebuie să
dovedeşti că există sau e posibil să existe. El spune vrăbii albe, le găseşte şi regina, albă, într-un culcuş de
chihlimbar negru, în munţii Buzăului, de unde pleacă şi puii, albi, devenind
stol de vrăbii albe, pe sub care trece Lioara, când părăseşte perdeaua vişinilor şi merge în urma unui convoi de căruţe cu
coviltir spre inima stepei, luând cu ea până şi insectele, fiindcă nu se mai
aude nici un zumzet în urma ei.
 |
| Fănuş Neagu şi Adrian Păunescu |
Ce se întâmplă dacă de la două, trecem
la trei, patru sau cinci cuvinte? Începe o pagina nouă din Cartea Facerii Neîmplinite. Dar îţi trebuie timp mult şi multă răbdare s-o descifrezi. Pentru că, pe nesimţite,
Fănuş a trecut la două sau trei metafore, una lângă alta şi a construit între
ele un întreg câmp pentru imaginaţie şi emoţie. Altfel spus, spus chiar de el, cu metafora ieşim
din timp şi intrăm în crânguri de halima.
Nu tot ceea ce face îi aparţine numai
lui. Fănuş păstrează, deasupra, la vedere, spaţiul – realul, natura, peisajul
-, adverbul, adjectivul şi prepoziţia, iar, în subteran, timpul - o comunicare
permanentă cu limba şi literatura – a noastră şi a altora -, cea care-i educă
imaginaţia şi-i provoacă inventivitatea. Tot aici, povestea, predicatul şi
conjuncţia. Şi nu totul e spontaneitate, cum s-a tot spus. Citeşti şi dai
peste: Dincolo de cerul plin de nori
bulbucaţi, am auzit, dintr-o dată, cum îngerii din grădinile raiului pornesc
maşinile de tuns iarba. Şi treci, admirativ sau nu, mai departe. Însă, la
fel de bine, poţi să-l auzi pe Blaga – arhanghelii ară aplecaţi peste pluguri
de lemn şi se plâng de greutatea aripilor, iar îngerii, zgribuliţi de frig, se
culcă în fânul cosit – Paradis în destrămare). La fel de bine, îl poţi
auzi pe Tudor Arghezi: Şi câte-odată, seara, prin grădină/ se
năruia, rănit din zbor/ câte-un seraf cu mâna la picior,/ ciocnit în aer cu-o
albină – Evoluţii.
Şi nu de departe, se aude Voiculescu – Petec
de frescă veche... Şi alţii, pe care el i-a citit mai bine decât mine.
Pentru că, într-adevăr, citea foarte mult. Mai ales, aşa cred, poezie. Curs
obligatoriu pentru Docenţa în Metaforă.
Fireşte, citea multă proză. Proză bună,
mari autori – recunoscuţi sau nu – pe care i-a conspectat cu grijă pentru
examenul de Stilistică generală. Cât
şi cum l-au influenţat lecturile sunt întrebări fără răspuns şi fără rost. Fiecare
citeşte pentru el. Spuneţi tot ce doriţi, dar generaţia expirată a
avut ce să citească. Librăriile şi bibliotecile aveau
rafturile pline, cu toată
marea literatură din lume, cartea în anii aceia fiind principalul teritoriu al
libertăţii noastre spirituale. Pe atunci, librăriile erau asaltate precum
magazinele alimentare. Hrană pentru suflet. Am dreptul să spun lucrurile
acestea pentru că le-am trăit din interior şi, recunoască-mi-se măcar meritul
de a fi adus în română câteva cărţi, fundamentale pentru liniştea cititorilor de
atunci şi neliniştea creatoare a scriitorilor acum expiraţi. Îi numesc, fiindcă s-a uitat: Borges, García Márquez,
Sábato – treimea de sub Crucea Sudului. Cu impact direct asupra prozatorilor
noştri, care au găsit în paginile lor zone de adevăr necercetat. Opere care,
traducându-le, mi-au disciplinat drumul propriu. Încep să-i dau dreptate lui N. Manolescu, dar până nu apare generaţia aşteptată, generaţia expirată rămâne actuală. Şi mă tem că vom aştepta mult şi bine.
 |
| Ion Băieşu |
Nu ştiu pe care raft al bibliotecilor
scriitorilor expiraţi au stat traducerile
mele. Unii le-au avut direct pe masa de scris – precum Nichita, pe Borges şi pe
Lorca -, dar nu numai pentru lectură: în aerul adânc, cu multă umbră, în blocul
din Dionisie Lupu – Marin Preda a locuit mulţi ani aici -, l-am descoperit,
plin de uimire, pe Ov.S. Crohmălniceanu, cu lampa la care lucra aşezată, ca pe
un postament, pe volumul meu din Luís de Góngora y Argote. Uşor jenat, mi-a
dovedit că-l citise cu mult interes.
Am umblat mult prin bibliotecă - nu
aveţi idee cât de grele sunt cărţile -, stârnit de tot felul de duhuri rele,
refuzând să mă despart de Fănuş. Şi nu fără rost l-am ţinut pe masă pe Borges.
Pentru că, nu vă miraţi, îl ştiu bine, în toate ficţiunile şi artificiile
sale, absolut geniale, traducerea fiind tot o lectură, puţin mai sus decât cea
obişnuită. Susţin în cunoştinţă de cauză că Borges ar fi fost fericit să fi
fost el autorul unora dintre poveştile lui Fănuş. Risc, dar în afara celor
comentate până aici, adaug Hultanul din aprilie,
Vagabonzii Crăciunului, Cizma de bronz, Poliţa
de mesteacăn...
Drum de la Fănuş spre Borges. Şi drum
invers, de la Borges
spre Fănuş, mai uşor de recunoscut. Pentru că, între multele obsesii care i-au
desfundat izvoarele creaţiei lui Borges, două i-au bătut mereu la fereastră:
timpul şi metafora. Le-a avut şi Fănuş?
Eu afirm că da. Să lăsăm timpul şi să privim metafora.
Astfel, trecând în revistă epoci, civilizaţii, personaje, Borges se opreşte
în faţa Zidului Chinezesc: 6 mii de kilometri, cu 8 până 10 m. grosime şi până la 18 m. înălţime. Date pe care
Kafka le explică precum un bun gospodar: zidul a fost lucrat pe bucăţi – ca un
tunel străpuns din amândouă părţile – care au fost unite, la sfârşit, între
ele. Dovada: au rămas porţiuni întrerupte...
Borges cercetează aceleaşi date, le
consideră o provocare metafizică şi observă: Poate că Zidul a fost o metaforă, între
puţinele care există dintotdeauna, pentru că
cele pe care le putem inventa noi sunt false şi nu merită chinul de a le
inventa.
Altundeva îşi opreşte căutările,
descoperind în poezia scandinavă enigmaticele kennigar (la singular, kennig),
nişte ecuaţii sintactice de diverse grade, dezlegându-le cu intuiţia sa erudită
şi comentându-le copios. Să reţinem pentru ceea ce ne interesează, câteva
exemple: casa
păsărilor = văzduhul, care poate fi şi casa vântului; săgeţile mării
= scrumbiile; copac
pentru odihnă = banca; piciorul omoplatului = braţul, care poate fi
şi forţa
arcului; adunare de spade = bătăliile, care pot fi şi ospăţul
vulturilor, sau zborul lăncilor. Le înţelegem şi le acceptăm
pe toate, când ni se spune ce semnifică. Unele par simple, şi chiar sunt. Dar
altele sunt ceva mai grele: coiful văzduhului = cerul; gâştele bătăliei
= săgeţile; neagra rouă a vetrei = funinginea; lupul templelor
= focul. Etc., etc.
Mergeţi acum la Fănuş
şi veţi da peste un depozit întreg de astfel de construcţii pe care, să ne
înţelegem, nu le-a copiat de la
Borges, nici de unde le-a transcris acesta.
Le-a intuit, pur
şi simplu, şi le-a folosit în anume contexte sau situaţii. Am şi citat unele,
precum vecernia mileniului
(începutul); altundeva dăm peste posteritatea verii = mustul. Şi: isteria
Crivăţului = viforul. Tratat de
Panait Istrati cu alint: muscalul; mătrăguna făgăduielilor = calul
lui Niculai Craiu (mort- calul!- sau aproape mort) ; sabia ocărilor = limba (nu
neapărat a soacrei) ; flautul gâtului = esofagul...
 |
| Coca Andronescu şi Octavian Cotescu, în gară la Medgidia |
Unele cer multă imaginaţie sau o
experienţă trăită: trifoiul zăpezii = florile de gheaţă desenate
de ger pe ferestrele unei case neîncălzită. Eu le-am admirat în multe ierni
geroase. Şi mă opresc. Citiţi fără mine. Luaţi corabia scitului, vâsliţi şi
veţi ajunge în cele mai miraculoase ostroave, dacă aţi intuit că e vorba de
cal. Căutaţi calul în toată proza lui Fănuş, şi veţi deveni stăpânii
Caucazului, ai Dobrogei şi ai hoţilor de cai din bălţile Brăilei. Pe parcurs
veţi descoperi multe înlănţuiri de kennigar[e].
Citiţi-le şi pe acestea, tot singuri. Şi nu vă miraţi, dacă daţi peste
îndemnuri precum cel al părintelui Lucreţiu Ivanov: vărsaţi potirul acestei clipe în tinda gâtlejului...
Recunosc, am intrat într-un domeniu de care nu se apropie multă lume,
pentru că oboseşte imaginaţia. La
Fănuş însă, metaforita
e o suferinţă dulce. Ca dragostea. Marea lui artă e că ştie să transporte totul
în împărăţia metaforei. Până şi numele personajelor sunt o specie de metaforă.
Şi cele mai frumoase autoportrete. Iarăşi mă-ntorc la Anghel Caşulea, orbul: - Nu te zăresc nici măcar prin ceaţă, dar se
simte de departe c-ai început să miroşi a bătrâneţe. Şi mai înainte: te-ai născut pe lună grasă. Te-ai născut
într-o seară tâmpită ca o pisică ascunsă într-un felinar de vânt. Şi despre
el însuşi: ...orbul trăieşte-n duminica
fântânilor, cunoaşte şoapta apei, scârţâitul cumpenei, alcătuirea însetatului.
Şi după aceea concluzia: Când norodului
îi fuge cărarea de sub tălpi, stăpânirii nu-i fuge nici calul, nici păşunea.
Dincolo de săgeţile fără arc trimise criticilor literari obişnuiţi să mă arate cu deştul, când şi
când, cărora le dăruieşte un stâlp de gheaţă, să se reazeme de el sau să-l
pună în ...frapieră, Fănuş le aminteşte, uneori, cum crede el că se scrie o
poveste: - Nu-i greu dacă nu ştii deloc
cum se scrie; greul începe atunci când ştii cum se scrie, fiindcă trebuie s-o
faci să fie verosimilă, captivantă, simplă şi într-adevăr bine scrisă. Ceea
ce nu-l opreşte pentru ca altundeva să invoce sacrificiul pe care-l cere
scrierea poveştii, arta, în general: ..în
loc să numere bani, deştele mele scapără şi lustruiesc iluzii.
Şi mă opresc, pun fişele de lectură în plic şi le mulţumesc criticilor care
s-au aplecat peste paginile lui, descifrându-le arhitectura, cu surprinzătoare
cunoaştere.
Am înţeles de la ei mai mult decât ştiam de la mine, dovedindu-mi, în unele
cazuri, că am rămas în urmă, că instrumentele de cercetare de care dispun acum
sunt cu mult peste cele de care am dispus noi, generaţia expirată. Consolări
există: nu totul depinde de instrumente. Contează foarte mult şi cel care le
mânuieşte. Şi în ultimă instanţă consolarea vine tot de la Fănuş: Timpul vindecă totul şi elegant ar fi să ne oprim în mijlocul drumului
şi să lăsăm drumul să meargă în ale sale.
Mâhnirea mea a venit numai de la mine, din
imposibilitatea de a-i fi stat aproape la plecarea lui, nevoit să-l strig de
trei ori din departele în care locuiesc fără a trăi. Iar supărarea a venit de
la alţii, foarte mulţi, care, avantajaţi de perfidia ciberneticii, s-au
desfătat, umplând monitoarele cu trăsnăi. Lucru firesc. În condiţiile tuturor
libertăţilor, şi bruştei răsturnări a valorilor – nu se vor aşeza foarte curând
–, era firesc să reapară artiştii amatorii,
căluşarii, aspiranţii, căutătorii de noduri, revărsaţi ca o pecingine pe site-urile personale în primele zile
după stingerea lui Fănuş.
Iată un specimen, postat chiar pe 24 mai şi „condus”- individul are
cunoştinţe solide în materie – spre paginile altor manelişti ai informaticii,
care i-au preluat panseul cu o foame de corbi. Poate, pentru simetria panseului:
Imaginaţia proliferantă din proza lui
Neagu reprezintă agonia idealităţii, după cum excesul de idealitate reprezintă
agonia realităţii. (Fănuş Neagu – biografie-opera şi scrierile)
Vă daţi seama cât de sus bate? Toate cuvintele puse sub radical. Ce mămăligă mai roşietică? – opera ţigăncii
nepricepute, cum zicea observatorul cultural. Păcat de el, tatăl lui - l-am
cunoscut bine, am fost chiar acasă la el, undeva, pe lângă Foişor - era o
persoană elegantă, în toate sensurile. Nu fura dinamită ca să dărâme statui.
Nu, domnilor, de data aceasta idealitatea ne omoară. Radicalul.
Nu ştiam de unde vine acest nou Pascal,
am încercat să aflu şi am aflat: nu de la Clemon-Ferran, ci de
pe Argeş. Şi nu-i jansenist, e doctor în geodezie, fotogrametrie, cartografie
şi teledetecţie. Militar, în cazarmă – există una în satul lui, unde am fost
cândva – şi profesor de matematici. Asta m-a liniştit, păstrându-mi, totuşi,
starea de veghe. Pentru că un doctor în patru discipline, te poate sfâşia în
cinci jumătăţi...
In fond, e o plăcere să ştii că Erasmus
a scris Elogiul
nebuniei (1512) stând în şa, în drumul de la Florenţa la Veneţia,
unde-l aştepta Aldo Manuzzio s-o dea la tipar, în vreme ce tu stai comod în
faţa computerului şi-ţi publici într-o clipă toate aiurelile. E adevărat, şi Atila
obişnuia să stea călare zile întregi, să mănânce, să doarmă, să mânuiască sabia
şi să stea de vorbă cu Papa, tot de pe cal. Numai că umanismul a rămas, iar
imperiul hunilor a dispărut, pulbere dusă în vânt pe copitele cailor.
Nu amatorii, nici pulberea lor mă
nelinişteşte, în cazul de faţă, ci ostentaţia celor pe care-i recunoşti instruiţi,
sensibili, harnici, dar hotărâţi să ridice pe piedestale păpuşi de cârpă scoase
din ogoarele de cânepă. Drept pentru care, aruncă în aer statuile. Ce să caute Fănuş Neagu în Biblioteca pentru toţi ? Colecţie care
acum nu mai consacră decât cherestegii. Şi totuşi... Şi de ce a fost primit în
Academie? Simplu: nu Academia i-a făcut o onoare, ci el a onorat Academia cu
valoarea lui. Bun, dar de ce să figureze în manualele şcolare? Nu vreau să
aflu. La întrebările astea şi altele, mi-a răspuns un singur articol, tocmai
când mă pregăteam să-nchid, reîntorcându-mă la Grădiştea pentru a
comenta câteva din portretele şi scenele de mare splendoare, surprinse de
Fănuş, unele
din lumea ţiganilor rămaşi aici de pe vremea lui Odobescu, majoritatea
clasificate (Marian Popa, Viorel Mortu, etc. ) în ciclul povestirilor de
dragoste. Exact unde bate şi cronica
literară, parşivă chiar prin titlu: Apogeul
creaţiei lui Fănuş Neagu. Nici un apogeu: e vorba de asfinţitul creaţiei
lui Fănuş. Susţinut şi demonstrat cu exemple.
 |
| A.I.Odobescu şi C.C.Coenescu |
Ne-având scăpare – promisesem să revin la Grădiştea -, mi-am
reluat textul cum mi-l dorisem,
întrerupându-l acolo unde am simţit nevoia să fac loc şi opiniei contrare. Mai
ales că aceasta vine de la o femeie şi niciodată nu am trecut peste voinţa
genului.
Mă gândesc – reiau de unde începusem - la Sorin Necunoscutu,
acordeonistul, la Barborică,
şterpelitorul blănii de tigru de pe pridvorul unei case din Brăila, soţul
Roibăriţei, cea care fumează pipă şi dă cu bobii, spunând adevăruri necutremurate de îndoieli
(pag. 250. Întotdeauna cifrele dintre paranteze indică paginile din Pierdut în
Balcania – Editura Institutului
Cultural, 2005), la Liza Păuna,
vlăguind cazacii ca să le salveze pe cele tinere, pe Didina Căldăruş, pasărea albă din odaia regelui, care ucide
când înfloresc merii şi se sparg bostanele. (251) Şi la Carmen Caliţa, preadolescenta
pe care Fănuş o scoate direct din tabloul lui Grigorescu şi o duce la Tulcea, rezemând-o de un
mesteacăn, îmbrăcată în rochie roşie, cu
fular verde pe umeri, obraji de piersică şi ochi plini de săptămâna patimilor
celor bolnavi de dragoste.(399). Mesteacănul, întâlnit des în scrierile
sale, pentru că în foşnetul lui e
conţinută ideea de dragoste (400), alături de pădurile de salcâm, care clocotesc de cântecul turturelelor şi
care, altundeva, în opinia unui activist de partid, furnizează cei mai buni iepuri. Mă gândesc chiar şi la Casa oacheşă, administrată de sicilianul
Serafino Teobaldo, unde se zice că nişte
şefi ai Securităţii se distrau dezvirginând ţigănci cumpărate de la şetrari (448)...
Scenă memorabilă, revenind la Didina, cea în care
povestitorul, cocoţat pe o grămadă de grâu, ascultă discuţia dintre Picu Ene şi
Sorin Necunoscutu, amândoi îngrijoraţi de plecarea acesteia din sat: –Unde să plece? gemu Picu Ene. –Asta i-am
zis şi eu: unde? Şi ea: departe, tare departe...Şi deodat-o aud: câţi fraţi
sunteţi acasă, Sorine? Atâţia câte străchini avem, zic. Şi câte străchini
aveţi? Zice. Câte una de fiecare...Rusaliile mă-tii, zice, eşti deştept. Şi
eram fericit că mă înjură; dac-ai fi rupt pe spinarea mea o vâslă, două hulube
şi-o oişte nu simţeam. Ii luceau ochii în cap ca la porumbeii de sticlă şi eu
îmi ziceam: să vezi c-o să-mi poruncească sa mă înec şi o să mă înec. Ce mare
lucru e sa te îneci?! Dar ea începe să cânte. „Tăvăleşte-mă-n trifoi,
tăvăleşte-mă. Culcă-mă şi mai strânge-mă odată.”(252)
Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama unde se
află, aici şi-n alte scene asemenea, obscenitatea prin eufemizare reproşată lui Fănuş de vocea critică feminină,
care nu s-a rezemat niciodată de trupul unui mesteacăn. Şi nu văd unde-i
eufemismul. In cele două hulube, ori în cele trei imperative care nu se consumă
decât în cântec? In cazul de faţă, hulubele nu sunt genunchii, care se deschid,
aşteptând voluptăţi ne-eufemistice. E drept, verbele bat într-acolo, dar când
sunt fapt împlinit, nu rănesc sensibilitatea nimănui. Pentru că Fănuş, pentru
astfel de momente, foloseşte sugestia; mai adâncă decât realul.
Iată-l, continuând scena: - Hai, zise Didina Căldăruş... şi luându-mă de
umeri, mă duse sub meri, în cotul cel mai umbros al ostrovului. Se aşeză pe un
butuc de salcâm. Deasupra, o mică boltă de viţă, având în mijloc un felinar de
vânt. –Plec, îmi spune ea, trist. Şi era aşa de frumoasă, cum sunt frumoşi
numai oamenii trişti. Trebuie, nu mai am dreptul să amân o singură zi măcar.
Vorbea ca de pe marginea unui tunet sfărâmat. Un băiat, undeva în Moldova, e în
mare primejdie. – Tăvăleşte-mă-n trifoi, am murmurat, tăvăleşte-mă...Didina
Căldăruş se ridică. Ochii albaştri, mari, în ale căror pupile scăpărau nuclee
dintr-o zare simbolică inaccesibilă oamenilor de rând, mă scrutară până-n
adâncul fiinţei. Smuci din umeri şi sarafanu-i căzu la picioare. Era goală şi
eu muream. Mă auzeam murind... iar clipa nu se mişca, stăruia, grea de răutate
şi fericire, pasăre albă plutind în farmecul trecător al căinţei că vara se
stinge şi că peste neuitare viaţa va ţese o pânză de vin, întâi nechibzuită şi
impetuoasă, apoi neutră, apoi inutilă... Apoi a venit toamna. Iar in palatul
toamnei se intră prin tulpina unui prun. (255) Vag, îmi amintesc de o scenă asemănătoare şi
nu ştiu cine poate să fie autorul. Da, trebuie că-i Preda. Citesc zeci de
pagini, dar nu dau peste pagina aceea decât peste două zile. Îl cătasem peste
tot, mai puţin în romanul unde, în logica mea, nu-şi avea rostul. Şi aici se afla: ...De astă dată fata o luă înainte fără să-l
mai îndemne, fiindcă numai ea ştia acum unde îl ducea...Numai era decât puţin
până la gâldăul care se ghicea în fundul acestei mici grădini...În înaltul salcâmilor
băteau ţânţarii şi încă ceva nedefinit, fiinţe misterioase care trăgeau de
liniştea nopţii ca de o pradă... ...Flăcăul făcu deodată o mişcare nu atât de
bruscă, cât imperioasă, îi ridică fusta, i-o trase peste genunchi. Liniştită,
cu o mişcare la fel de hotărâtă ca şi a lui, fata şi-o întinse la loc, fără
să-şi fi modificat şederea ei ciudată.... Curând zbaterea ierbii se potoli şi
fata se ridică în capul oaselor şi începu să-şi dreagă părul în dezordine. Avea
un bariş, se îmbrobodi cu el legându-la ceafă...(Marin Preda, Delirul, pag. 32)
Scena, fireşte, are un prolog necesar, contextul, spaţiul şi timpul, totul
cu minuţiozitatea proprie autorului. Apreciaţi-i singuri înălţimea estetică şi
frumuseţea umană, evitând comparaţia. Nu-şi are rost aici, tablourile acestea fiind
cele mai dificile de construit. Nu-i puneţi pe Sorin şi Didina alături de
Ştefan şi Ioana. Nu se cunosc. Interesante, veştmintele: sarafanul şi rochia.
Aici (e părerea mea), câştigă Fănuş. Dar nici Preda nu pierde. Sarafanul căzut
e dăruirea fără cuvinte. În schimb, barişul apare după dăruire, când se lasă
cortina. Dar nu-i numai bariş, e şi...expresie! Şi vreau să cred că
Preda o cunoştea. A-şi da barişul la
ceafă înseamnă a se face de râs, a-şi pierde ruşinea, a încălca nişte
obiceiuri. E dat dracului monşerul!
Dar, cu toată admiraţia, scena aceasta n-avea ce căuta aici, în Delirul. A adus-o, sigur, din altă
parte; o avea lucrată, îi căuta un loc şi a lipit-o aici. Cei care vor să mă
contrazică, îi rog să revadă Jurnalul lui
Marin Preda, mai ales Jurnalul foarte
intim.
Eugen Simion e cel mai în măsură să aprecieze, fiind editorul scrupulos al
acestor texte, unde, aparte modestia, a folosit manuscrisul oferit de mine.
Copia. Pentru că originalul a fost furat şi nu se ştie pe unde umblă, dar copia
a stat la mine, la Madrid,
de unde am adus-o acasă, citind-o înaintea lui, dând peste notaţii regăsite mai
apoi în romanele sale. Una din scenele de acest gen, mai fără perdea, Preda a
cules-o de la un taximetrist care-l ducea la Mogoşoaia...
Autoarea
cronicii din România Literară – da,
chiar România Literară! - e o
buldozeriţă harnică şi continuă demolarea Tebei, numai pentru că Amfion a
clădit-o smulgând privighetori şi mierle albe din corzile lirei. E o
culme a obscenităţii – zice - în
această eufemizare - şi dă-i, şi trage! - dovada că acest scriitor nu reuşeşte să fie nici măcar erotic, în
adevăratul sens al cuvântului, deşi e de atâtea ori pornografic în sens literar.
Şi mai înainte: Pitorescul se transformă în
obscenitate stilistică. O verbozitate aiuritoare, metafore aruncate cu toptanul
în ochii vertiginos obosiţi ai cititorului. Hecatombe de adjective şi substantive care, luate separat, sunt dintre cele mai
banale, conţin cele mai simple clişee despre grinduri, lacuri, iezere, şi
privaluri, iar luate împreună, alcătuiesc paisprezece mii de hectare
de destrăbălare lingvistică. Publicul
larg e sfidat prin cele mai gratuite alambicări ale unui discurs
narativ brownian, haotic nu din vreo intenţie a autorului, ci ca rezultat
al imposibilităţii de a stăpâni revărsarea
viscerală de personaje şi acţiuni aduse
în lume fără noimă. (...) E într-adevăr vorba în tot ce a scris Fănuş Neagu
despre un cosmopolitism dunărean care a făcut faima multor scriitori de
la noi, în România sau în afară...Prin felul în care scrie, atât de căutat
metaforic, redundant, ameţitor metaforic, scriitorul ar părea că aspiră la
parabolicul bănulescian. Dropia enigmatică îi bântuie imaginaţia... Ce iese e
un meniu pervers, un fel de sarmale cu dulceaţă.
Să ne oprim şi să facem socoteala: de la eufemism spre simbol nu duce, nu
poate duce nici un drum, cum crede autoarea. Accept că vertiginos e un eufemism (la ce?), nu accept hecatomba de adjective şi substantive pentru ca asta ar presupune,
în lipsă de boi, sacrificarea a o sută de cuvinte din dicţionar, unul după
altul. Şi nu vă puteţi imagina cu câtă istorie am cumpărat un singur cuvânt. Restabilesc
adevărul celor paisprezece mii de hectare: dacă e vorba de Brăila, aceasta are
428.600; daca-i vorba de Grădiştea, e vorba de 6.416 din totalul Brăilei. Paisprezece
mii sunt puţine, în primul caz şi multe, în cel de al doilea. Şi absurde peste
tot. Nu ştiu ce-i cu publicul larg.
Cât de larg trebuie să fie ca să fie public? Şi nu sunt de acord că discursul
narativ brownian – cultivat de la alţi „stâlpi” ai criticii noastre pentru
a ne lăsa fără sticla de la lampă – mai poate fi alambicat şi haotic, din
moment ce mişcarea browniană include
amândoi termenii în dezordinea
absolută a particulelor în suspensie dintr-un lichid. Treabă de chimie, unde nu
ne băgăm, mai ales că numele celui care
a descoperit fenomenul îl poartă şi cel care a inventat browningul. Pistolul
folosit, de obicei, de mafioţii care poartă papion roşu. Ştiu unul, cu palat
lângă Statuia Aviatorilor, şi am aflat că v-a luat sub aripa sa.
Dar, înainte de a trage linie, reţin injuria cea mai obscenă din toate, în conceptul
de cosmopolitism dunărean. Eufemism adunativ
prin care autoarea s-a şters la dos cu tot realismul socialist, social, mitic,
magic, fantastic, etc. din literatura română.
De aici, desertul prânzului academic, extras din meniul pervers al
operei lui Fănuş, nu putea să fie decât o farfurie plină de sarmale cu dulceaţă. După o mămăligă mai roşietică, merge şi asta.
Din moment ce totu-i cu pardonul în sus, era normal ca raportul scriitor-critic
să urce de la unul la o sută la inversul lui, şi era firesc ca între suta de critici să se afle şi pricepuţi în
arta culinară.
Să păstrăm din hectarele de proză ale lui Fănuş, un pogon. Şi să-l aşternem
drept covor roşu în faţa autoarei, în drumul ei spre glorie literară. Fireşte un
pogon cu ciulini de la sfârşitul verii,
când oile se opresc de a-l mai paşte, îl lasă-n pace, căci înţeapă groaznic.
Ştie să se apere, buruiana dracului! Ca şi buruiana omenească...( Panait
Istrati – Ciulinii Bărăganului. Op.
cit., pag. 26)
Nu mă aşteptam ca la stingerea lui Fănuş, autoarea să scoată de la
naftalina acest text „encomiastic”, scris la apariţia romanului Amantul Marii Doamne Dracula, prin care Fănuş Neagu a reuşit descompunerea propriei literaturi până la a ne servi un
cadavru estetic devorat de viermii hidoşi ai celei mai totale lipsă de
autocontrol pe care am întâlnit-o în literatura româna actuală. Drept
pentru care concluzia e rostită chiar de la începutul cronicii: de ce a fost şi mai este considerat Fănuş
Neagu un mare scriitor?
- De aia, dulce şi dublă doamnă,
cum zice Fănuş (415). Cu tot respectul şi toată tristeţea. Pentru că simt
miasmele unei epoci, când se murea de foame, iar unele cuvinte fuseseră scoase
din dicţionar, ca şi produsele alimentare din magazine. Stăteam la coadă pentru
„fraţii Petreuş” (pui de Crevedia) şi dacă aveam noroc, ne întorceam acasă cu
„patrioţi” (copite de porc) şi „calculatoare” (capete şi gâturi de pui), le
puneam la fiert, deschideam radio şi ascultam Macarale râd în soare, melodia tuturor săptămânilor, alături de Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, pe
care-o ascultam la o ceaşcă de „nechezol” (cafea), când aveam ceaşcă. Produse
alimentare obţinute prin magia metaforei. Cuvintele interzise direct, le
foloseam rar şi numai prin...eufemisme, de obicei din zona legumelor. Icrele nu
mai existau decât ca salată de vinete arse pe aragaz, în vreme ce castravetele
a substituit cu brio actul procreaţiei, proliferând în zeci de bancuri
povestite frumos de Tomazian sau Mircea Crişan, dedaţi şi la perifraze prin
care încondeiau ouăle, ce nu se mai găseau – raţia lunară se oprise la cifra
opt – decât la Paşti,
când acestea se scriau cu literă mică şi dispăruseră din calendar. Toate bune,
până apărea morcovul care bântuia prin dosarele de cadre şi apoi, din casă în
casă.
Cum era, iarăşi firesc, procreaţia s-a aflat tot timpul în atenţia
Partidului unic. De aici, impozitul pe burlăcie, apoi pe „căsătorit fără
copii”, plus ginecologii care triau, din trei în trei luni, tinerele de la
marile fabrici, precum caută gospodina găinile ouătoare. Tot de aici, campania
de presă pe tema respectiva, la care au participat toţi condeierii, chiar şi
subsemnatul, cu un text, Cântec de leagăn,
pe care l-aş semna şi azi, fiind la fel de actual. Apărut însă atunci, lângă
cel al lui Ion Dodu Bălan – O mamă, ce
dulce sună acest cuvânt - n-a căzut
deloc bine. Dodu a fost felicitat şi a ajuns ministrul culturii, iar eu am fost
chemat la Partid,
muştruluit – era unul, ştirb numai după nume – şi avertizat că-mi pot pierde
slujba de la Gazeta literară – abia mă angajase Zaharia
Stancu – dacă mai fac astfel de prostii. Şi nu făcusem nici una, intrasem prin
toate magazinele de muzică şi nu găsisem niciunde o placă de patefon cu cântece
de leagăn. Ziceam că sunt mai frumoase
şi mai folositoare decât Turturele,
turturele, Lalele, lalele sau Ce bine-i lângă tine, din care se găseau
peste tot, din abundenţă. Numai că omul cu dinţii buni nu
era de aceiaşi
părere. Mi-a trecut pe sub nas scrisoarea de protest a oamenilor muncii de la
Electrecord şi m-a întrebat retoric: dumneata crezi că
aşa se fac copiii? Cu acul de la patefon? Mi-amintesc bine – nu uit datele
fatidice - era în toamna lui 1966. Tot aşa, în toamna lui 1979, m-am târguit
zile în şir cu cenzorul, obligându-mă să-l scopesc pe Nicanor Alvarado, eroul
din Toamna patriarhului. Să-i tai
coaiele (los cojones) şi să-i pun
testicule. N-am vrut şi am căzut la pace punând ouăle. Dar o nenorocire nu vine singură: Nicanor era rânc. N-avea
decât un coi bun. I-am pus un ou sănătos. Când i-am povestit tărăşenia, García
Márquez a căzut de pe scaun, zguduit de râs.
Recunosc, în Amantul Marii Doamne Dracula, Fănuş a făcut risipă de ouă şi cuiburi părăsite.
Nu-i nici o noutate. Deschideţi Decameronul –
100 de povestiri; Fănuş a ajuns la 90 - şi veţi găsi cuiburi din astea în toţi
arborii din pădurile Toscanei, pe unde s-a copilărit Boccaccio. Lăsaţi-i pe
Castglione şi Casanova. Luaţi-l pe Quijote
şi veţi afla că La Mancha
avea mai puţin copaci decât cuiburi care aşteptau să fie încălzite. Şi credeţi,
cumva, că Don Juan a avut mamă precum a avut Vlad Ţepeş? Nu, doamnă. L-au
născut femeile cu sau fără bărbaţi ca să scape de plictiseală. Luaţi şi citiţi De ce iubim bărbaţii. Nu există aşa
ceva? Există contrariul. Iar inversul contrariului îl puteţi vedea tot timpul
la televizor, pe unde zburdă de ani de zile, tot felul de columbe.
Dacă vă plictisesc astfel de lecturi,
citiţi Cartierul
Primăverii şi veţi vedea că Titus Popovici, cu patru ani mai devreme
decât Fănuş, făcuse aceiaşi risipă de cuiburi, vorbind despre una şi aceeaşi
Mare Doamnă. El cunoştea cuibul de pe când Doamna se
numea Duţa lu’
Briceag şi făcea peronul de la
Găieşti, vânzând seminţe de dovleac şi uşurându-i de bani pe
soldaţii Whermachtului, în dosul gării, printre bălării.
Structuri diferite, Titus şi Fănuş. Titus, uneori, când vrea să fie
delicat, o dă pe latineşte – Ejaculatio
ante portas -, dar Fănuş trece, lotcă fără vâsle, ascultând îndemnul
pătimaş al lipovencelor: cotropeşte-mă, cotropeşte-mă
dulce.(422)
Nu avem, doamnă-critic-literar, nu avem
încă un mare roman despre cei cinzeci de
ani de delir colectiv. Şi mă tem că nici nu va fi scris, deocamdată, de
nimeni. După miile de cărţi false despre o revoluţie falsă, cu revoluţionari falşi,
care au participat la revoluţia adevărată (că am avut şi aşa ceva) la
televizor, şi au ieşit în stradă numai pentru a-şi scoate certificatele de
revoluţionari - care le dădeau dreptul să umble şi la cuiburile altora -, restabilirea
adevărului despre cei cinzeci de ani e imposibilă. Un arbore strâmb nu-l mai
îndreaptă decât trăsnetul. Ştiu, tot e ceva: focul schimbă lemnul în lumină şi licheaua în canalie.(436). Din
pricina asta am rămas fără păduri şi nu mai avem loc de canalii.
Mai mult decât Titus – cine l-a băgat
sub roţile maşinii, la Tulcea?
–, Fănuş ar fi putut reveni asupra aceste teme. E limpede că-l preocupa. În O corabie spre
Bethleem şi Partida de
pocher se află multă materie susceptibilă de a fi prelucrată (era al
lui).
Romanul aşteptat de la el, se află, risipit
peste tot, în povestirile lui. Pentru că, oricât ar părea de neadevărat, un
mare roman nu trăieşte doar prin eroul principal, ci prin datele transfigurate
ale societăţii pe care o reprezintă şi ilustrează. O societate definită,
structurată, diferenţiată, unde fiecare muritor e o individualitate. Noi nu am
avut nici unul, nici alta. Iar acum, nu mai găsim stofă pentru a îmbrăca toţi
dracii în arhangheli şi îngeri. Chiar dacă am dezbrăca tot neamul românesc.
Romanul, observa Mihai Ralea, s-a afirmat în geografii care au avut,
cândva, epopeea. Unde au dominat baladele, s-a afirmat povestirea. Noi n-am
avut decât balade, eroi puţini şi fapte aşişderea. Sadoveanu a reuşit să
dezvolte pe structura uneia Baltagul şi
s-a reîntors după aceea la poveste şi cronici. Alţii, Slavici, Agârbiceanu,
Pavel Dan, etc., ne-au lăsat nuvele mai mari sau romane mai mici, cum doriţi.
Rebreanu a fost un fenomen cosmic, aş zice. Nu primul, nici ultimul. Dar
ultimul, de obicei, a fost dat mereu la o parte, pe marginea drumului,
aşteptându-se următorul. Aşteptându-se dispariţia feudalismului, prelungit până
spre primul război mondial. Acum ce mai avem? Un guvern fără stat, un stat fără
ţară şi o ţară fără popor, risipit în toate vânturile emigraţiei. Un popor
care-şi pierde identitatea şi numele, îşi pierde mamele şi copiii, se
micşorează de la o zi la alta, se usucă sub secetă şi se scufundă sub
inundaţii. Timp înveninat, de proastă
calitate, mană cerească pentru toţi derbedeii.(440). Un sfert din populaţia
activă a ţării plecat din ţară. Patru milioane de români înrolaţi în
regimentele proletariatului fără frontiere. Noua clasă socială din utrenia mileniului trei, formată pentru
a scoate din nevoi capitalismul. Şi opt milioane de români care se sting sub
ravagiile mizeriei globalizatoare. Corupţie? Da, cât Carpaţii. Corupţi? Poveşti.
Putem vorbi, acestea fiind spuse, despre apariţia noului roman? Oricât ar
părea de cu neputinţă, sunt convins că putem. Că, asemenea grâului de toamnă, a
şi răsărit. Dar primăverile sunt scurte şi verile buimace. Căutările poartă
numele semănătorilor. Unii vor învinge. Alţii au şi învins, dar destinul lor
rămâne unul, absolut numantin. Am şi un exemplu: Ghilia, da, Alecu Ivan
Ghilia, cel cu Cuscrii şi Scrisori din Bărăgan, a avut curajul extrem şi
demnitatea creştinească a spovedaniei, scriind Piramida. O carte extraordinară, cu o formulă nouă, îngropată imediat,– 1000
de exemplare tiraj!!-, de oligarhia spirituală de azi lângă templele din
Mesopotamia. Să avem zările limpezi, să putem admira absenţa splendidă a piramidelor milenare din California.
Nu susţin că Ghilia e Proust, Marcel;
nici Kafka, Franz; nici Joyce, James, ci Ghilia, Alecu Ivan. Şi, fiindcă tot veni vorba de Joyce, să ne
amintim că Ulise îşi are izvoarele în Mediterană, foarte
exact, în Odiseea. Irlanda avea multe
saga, transformate de scriitorii
nordici (Selma Lagerlöf, Galsworty - doi Nobel) în romane istorice, dar Joyce
s-a simţit mai în largul său în Grecia. Ca şi Shakespeare sau Byron. Şi să nu
uităm că Ulise a fost interzis mulţi
ani de cenzură, atât în Anglia, cât şi în Statele Unite, acuzat de
...pornografie. Un pretext, de fapt. Că Bloom, lovit de constipaţie, îşi
uşurează pântecele citind ziarul, nu-i o pornografie decât dacă are (şi avea) şi
o ţintă politică.
Nici Titus, nici Fănuş, n-au exagerat în pornografie. Pur şi simplu, au
mers în urma altora. Tot ceea ce ni se serveşte astăzi, ca mari romane, pe
piaţa mondială a cărţii, nu sunt decât nişte surogate comerciale, pline vârf cu
sex politic şi o dibace falsificare a
istoriei după criteriile ideologiei financiare a globalizării. Obligatoriu
sexul : politicienii au fost şi rămân nişte satiri dezmăţaţi, compensându-şi
incompetenţa prin promiscuitate şi impotenţa biologică prin falsa supra potenţă
sexuală, o virilitate trează la toate orele. Luaţi şi citiţi Marylin et
JFK[ENNEDY], de François Forestier şi veţi afla multe noutăţi.
Obligatorie falsificarea istoriei: luaţi şi citiţi, cum am citit eu, The Bearkeeper’s Daughter, de Gillian
Bradshaw, în versiune spaniolă – Teodora
Emperatriz de Bizancio – şi veţi
descoperi că fiica unui circar poate ajunge împărăteasă, dacă mai înainte a
fost curvă. Şi mai aflaţi că dacii nu au existat decât sub formă de heruli, cu o căpetenie (Rudolf !), a
cărui fiică se numeşte Dacia. O văduvă tânără care-l întreabă pe un Juan (fiul
bastard al Teodorei): - Vrei să te culci
cu mine? Şi Juan: - Doamnă Dacia, mă
simt profund onorat şi-ţi mulţumesc foarte mult pentru invitaţia ta, dar... Nici
un dar însă: se culcă, în grajd, timp în care păduchii umblă prin frumosul ei păr, producându-i bastardului o
scârbă cât pustiul Bărăganului.
Să înţelegem de aici că dacii au pierit din cauza păduchilor? Asta nici nu
se discută. Şi Bizanţul? Ceva mai greu, dar dacă vrem, se poate: mai întâi, s-a
mâncat singur, datorită legilor inspirate de Teodora şi promulgate de
Justinian. Legi care au la bază prima îndeletnicire a împărătesei: legalizarea
avortului, îngăduirea bigamiei, incriminarea, dar nu pedepsirea adulterului,
mustrarea homosexualilor, interzicerea prostituţiei la liber, dar nu şi a
bordelurilor administrate direct de prostituate.
Nimic despre Imperiul latin din Răsărit, nimic despre cultură şi religie.
Nimic despre Sfânta Sofia şi despre apărarea creştinismului, când cu acea
victorie (nika, în greceşte); cuvânt
pe care noi (şi alţii) l-am despărţit în cele două silabe şi le-am înscris pe
braţele crucilor, să învăţăm să ne închinăm de la dreapta la stânga.
Bizanţul...
Toate astea, până a venit Mehmet II, într-o zi de marţi – 29 mai 1453 - şi
i-a dat foc. Bizanţului. La ce bun două imperii, de Răsărit şi Apus? E mult mai
bine, mai simplu şi mai uşor de condus unul singur: imperiul Occidentului.
Romanele acestea istorice, difuzate în toate limbile, nu-şi propun să
înnoiască arta naraţiei. Mesajul lor vine pe dedesubt, subliminal, curge direct
în inconştient şi apare sus, în
conştient, sub forma războaielor preventive.
Până va fi să apară marele roman al marii revoluţii române, puteţi citi
altele, pe aceiaşi temă. Eu am citit câteva, mulţumindu-mă, în cele din urmă,
cu unul singur, fabricat cu toţi excipienţii, mai puţin substanţa vindecătoare,
adevărul. Dar bine documentat, direct de la sursă, convingător. Autorul a bătut
Bucureştii, după revoluţie, a citit denumirile străzilor şi le-a transformat în
personaje: Bălcescu nu-i Bălcescu, e poetul care a scris Minerii din Maramureş, neştiind că un compresor putea să fie urcat
pe vârful muntelui desfăcut în bucăţi. Să nu-i oprească prăvălirea, rupându-şi
picioarele. Şi tot aşa, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, românii şi cheia
Balcanilor, Dacia 1300 şi Trabantul, Capşa şi Pescăruşul,
Scrisoarea celor şase, Ştiinţifica de Renume Mondial şi Eroul între eroi,
Steaua Polară a Gândirii, furios foc - eroul – pe un frate vitreg, făcut de
Andruţa Ceauşescu, la beţie, când a dezertat din război şi s-a întors, furiş, la Scorniceşti.
Da, am uitat să vă spun autorul şi titlul. Simplu de tot: Ignacio
Vidal-Folch – La libertad (Editorial
Anagrama – Barcelona, 1996. 250 pagini). Una şi aceiaşi persoană cu ziaristul
care, trimis la Timişoara,
a văzut cadavrele celor asasinaţi de securişti la lumina lunii şi le-a şi
numărat: 63.000 de morţi, în trei zile. Aşa a transmis reportajul şi aşa s-a
publicat în ziarul la care lucra (ABC) şi în toată presa Occidentului. Un
roman de toată frumuseţea, din care mai aflăm că „Pollyanna (sic!) se îmbăta,
în fiecare noapte, împreună cu Gepetto, Goofy, Donald şi Daisy...”(pag. 212) şi
descoperim şi cum trăgea cu urechea, desluşind prin perete cum cineva cântă un
fel de romanţă: El frío rompe los huevos
del vencejo en su nido. (pag.196) Adică: frigul sparge ouăle rândunicii în
cuib... De aici vine zicala: un ger de crăpau ouăle corbului, rândunica
aflându-se pe vreme de iarnă în Eghipet şi în aceste pagini. Noutate pentru
care elitele culturale de la noi l-au
declarat pe
autor persona grata, i-au dat şi un
premiu, îl invită la toate chermezele şi-l roagă se ne vorbească despre Cioran,
Eliade sau Caragiale, fiind considerat o autoritate în materie. Şi chiar a
vorbit. Nu cum ar fi vorbit Noica sau Fănuş Neagu.
Lăsaţi-l, doamnă, pe Fănuş Neagu în pace. Nimeni nu poate opri o pasăre să
cânte, decât strangulând-o. Oricum, din istoria literaturii române nu-l mai
puteţi scoate, pentru că ar rămâne ca un perete fără icoane. Nu citiţi nimic
din ceea ce am menţionat.
Luaţi şi citiţi numai Biblia. Si
veţi vedea cum devine povestea cu eufemismele...
Madrid, 24 mai – 10 iulie, 2011
Post Scriptum.
De la acest panegiric întors pe dos – sunt convins că i-a fost comandat -
nu am fost surprins de obituarele unor corifei ai culturii de azi, care au
ţinut să-l omagieze pe Fănuş prin toate mijloacele. De regulă, în atari
situaţii se vorbeşte puţin, simţit şi sincer.
Nu au lipsit asemenea omagii; spre cinstea şi onoarea celor care le-au
rostit.
Au prisosit, în schimb, cele
oportuniste: îl cunosc din tinereţe, era
un fel de poet al prozei care cinstea limba română şi avea întotdeauna reacţii
de dezaprobare faţă de cei care schimonosesc limba română. Frumos, cuvinte
de politician bine cernut. Acelaşi care l-a pus pe Fănuş candidat FSN la
deputăţie pe Brăila. Pe locul trei, ca „să tragă lista” şi să câştige primii
doi. Cum, într-adevăr, au şi câştigat, ţara câştigând un ministru, care a lăsat
adopţiile internaţionale ale copiilor din România în mâinile mafiei.
O voce mai sinceră : Fănuş Neagu a fost şi rămâne un mare poet
al limbii române şi sunt convins că, după Eugen Barbu, dintre contemporani,
nimeni..., etc. Deci, asta era: după Barbu. E de admirat fidelitatea
pandurilor. Şi cine era înainte de
Barbu?
Si mai departe: ... pe Fănuş l-am ajutat cât am putut, pentru că era descoperit în faţa
greutăţilor vieţii... am intervenit, în 2005, pentru a nu fi scos de mafia
mobilară din locuinţa unde stătea de zeci de ani... Numele mafioţilor nu se
denunţă.
Şi ultima: Fănuş Neagu e părintele meu în proză...am trimis o povestioară, tocmai
de la Cluj, la
Luceafărul, unde lucra în anii aceia. Meritul său e că
a publicat-o. Pentru mine a fost o
încurajare şi o confirmare a talentului meu. Autorul povestioarei era
şiret: a trimis manuscrisul semnat cu pseudonim. Şi, totuşi, Fănuş l-a publicat,
fără să cunoască autorul (cristoiu..) Un merit în plus al povestioarei acestui
Cineva în presa de dinainte de ´89, tot Cineva în cea de după şi, în ambele
epoci, un Nimeni care a creat mulţi alţi Cineva, excelenţi jurnalişti ai presei
de cancan, jafuri şi afaceri. Precum o junincă de 30 şi ceva de ierbi, aflată
în zilele acelea l-a păscut în grădinile de la Versailles, de unde şi-a transmis condoleanţele, adăugându-le
fotografia personală (cu poşetă scumpă) plus copia unei dedicaţii olografe a
lui Fănuş pe o carte a lui ...Fănuş.
Aş fi trecut peste astfel de miscelanee
– citite înainte de a fi scrise – dacă n-ar fi fost urmate de tăcerea cinică a
celor ce şi-au asumat, la adăpostul întunericului luminos din ultimii ani,
răspunderea de lideri mondiali ai culturii naţionale. Atât de ocupaţi, că n-au
avut timp să-l petreacă pe drumul de unde începe lumea nevăzută, pe unul din
ultimii mari ziditori de limbă şi literatură română.
Specialişti în levitaţie prin uşurarea buzunarelor statului, şi spiritism
sexual de la mică distanţă, Treimea
Elitelor care nu pleacă de acasă
fără praştie împotriva vrăbiilor albe. În funcţie de numărul vrăbiilor vânate,
câştigătorul, va fi desemnat, aşa se pare şi se vorbeşte, candidat la preşedenţia
republicii. Semn că nu lipsa de moralitate ne paşte zilele, ci prea plinul de
imoralitate.
Sfârşit
17 iulie 2012/7 Iunie 2017
......................................................................
© Fereastra lui Darie – 2017
