miércoles, 16 de agosto de 2017

Federico García Lorca








Poetul la New York




 ÎNTOARCERE IN ORAŞ
                New York
    (Oficină şi denunţ)

Sub tabla înmulţirii —
o picătură de sânge de raţă ;
sub tabla împărţirii —
o picătură de sânge de marinar ;
sub tabla adunării — un râu de sânge cald.
Un râu care curge cântând
prin dormitoarele cartierelor mărginaşe,
argint, ciment şi briză,
sub zorii-nşelători de la New York.
Există munţii. Ştiu.
Şi ochelarii pentru-nţelepciune.
Ştiu. Dar am venit să văd cerul.
Am venit să văd sângele-ntunecat.
Sângele care poartă maşinile spre cataracte
şi sufletul spre limba cobrei.
în fiecare zi, la New York, se ucid
patru milioane de raţe,
cinci milioane de porci,
două mii de porumbei pentru pofta muribunzilor,
un milion de vaci,
un milion de berbeci
şi două milioane de cocoşi
care părăsesc cerul făcut bucăţele.
Dar e mai bine să suspini ascuţind cuţitul
sau ucigând câinii
în halucinante vânători
decât să rezişti dimineaţa
nesfârşitelor trenuri de lapte,
nesfârşitelor trenuri de sânge
şi trenurilor cu trandafiri încătuşaţi
pentru negustorii de parfumuri.
Raţele şi porumbeii,
porcii şi berbecii
îşi lasă picăturile de sânge
sub tabla înmulţirii,
şi îngrozitoarele mugete ale vacilor înjunghiate
umplu cu durere valea
în care Hudsonul se îmbată cu uleiuri arse.


Denunţ întreaga lume
care ignoră cealaltă jumătate,
jumătatea care nu poate fi răscumpărată,
cea care îşi ridică munţii de ciment,
sub care palpită inimile animalelor ce se uită
şi sub care ne vom prăbuşi cu toţii
în ultima sărbătoare a tarodurilor.
Vă scuip în faţă.
Cealaltă jumătate mă ascultă,
dormind, urinând, zburând,
în puritatea ei,
asemeni copiilor pe la porţi,
cei care caută cu beţişoare fragile
găurile în care ruginesc elitrele insectelor.
Nu. Nu este infernul. E strada.
Nu. Nu este moartea. E magazinul de fructe.
Există o lume de fluvii sfărmate
şi distanţe de necuprins,
în laba acestei pisici
schilodită de un automobil,
iar eu aud cântecul teniei
în inima multor fetiţe.
Rugină, fermenţi, pământ înfricoşat.
Pământ, tu însuţi în plutire
prin cifrele oficinei.
Ce să fac ? Să organizez peisajul ?
Să ordonez iubirile care devin fotografii ?
Care devin bucăţi de lemn şi cheaguri ?
San Ignacio de Loyola
a ucis numai un iepure
şi buzele lui gem şi acum
prin turnurile bisericilor.
Nu, nu, nu, nu ! Eu denunţ !
Denunţ conspiraţia
acestor oficine pustii
care nu vindecă agonia,
care distrug calendarul pădurilor,
şi mă ofer să fiu mâncat
de vacile înjunghiate,
când mugetele lor umplu valea, o sfâşie,
iar Hudsonul se îmbată cu uleiuri arse.



          DOUĂ ODE

Strigăt către Roma
(Din turnul edificiului Crysler Building)

Cartiere rănite uşor
cu fine spade de-argint,
nori zgâriaţi de-o mână de coral,
având pe dos o alună de flăcări,
peşti de arsenic ca nişte rechini,
rechini ca nişte lacrimi,
spre a orbi mulţimea,
trandafiri ce rănesc
şi ace instalate în vinele cu sânge,
lumi potrivnice şi iubiri acoperite cu viermi
vor cădea peste tine. Vor cădea
peste marea cupolă
unsă cu ulei de limbile militare,
sub care urinează un om
peste un porumbel strălucitor,
scuipând praf de cărbune,
înconjurat de mii de clopoţei.

Pentru că nu mai există cine
să împartă pâinea şi vinul,
nici să sădească iarbă în gura morţilor,
nici cine să deschidă umbrelele de in
sub care să te poţi odihni,
nici cine să plângă rănile elefanţilor.
Nu există decât un milion de fierari
care forjează cătuşe
pentru copiii ce se vor naşte.
Nu există decât un milion de tâmplari


care geluiesc coşciuge fără cruci.
Nu există decât o mulţime de plânsete
care-şi desface hainele aşteptând glonţul.
Omul care dispreţuieşte porumbelul
trebuie să vorbească,
trebuie să strige, dezbrăcat, sub coloane,
să-şi facă o injecţie ca să aibă lepră
şi să plângă un plâns atât de teribil,
încât să dizolve inelele şi telefoanele de diamant.
Dar omul îmbrăcat în alb ignoră misterul spicului,.
ignoră geamătul femeii care naşte,
îl ignoră pe Cristos, cel care încă
mai poate să dea apă,
ignoră faptul că banul arde sărutul minunii 
şi dă sângele mielului să-l soarbă 
idiotul cioc al fazanului.
Învăţătorii arată copiilor
o miraculoasă lumină ce vine din munţi;
dar ceea ce-ajunge până la ei e doar o hazna
din care ţipă întunecatele nimfe-ale mâniei.
învăţătorii le-arată cu devoţiune
imensele cupole afumate ;
dar printre statui nu există iubire,
nu există iubire sub ochii de sticlă definitivă.
Iubirea trăieşte în carnea sfâşiată de sete,
în coliba scundă care luptă cu inundaţiile ;
iubirea trăieşte în gropile
în care se sfâşie şerpii foamei,
în trista mare legănând
cadavrele albe ale pescăruşilor,
în obscurul sărut înţepător de sub perini.
Dar bătrânul cu mâini strălucitoare
va spune : Iubire, iubire, iubire,
aclamat de milioane de muribunzi :
va spune : iubire, iubire, iubire,
sub brocartu-nfiorat de mângâieri;
va spune : Pace, pace, pace,
sub scrâşnetul cuţitelor şi pepenii de dinamită ; 
va spune : Iubire, iubire, iubire,
până ce buzele i se vor face de-argint.
Intre timp, între timp, ah, între timp,
negrii care scot scuipătoarele la aer,
băieţii care tremură sub teroarea palidă a dictatorilor,
femeile înecate în uleiuri minerale,
mulţimile ciocanului, viorii sau norilor,
vor trebui să strige,
chiar de li se vor lipi creierii pe ziduri,
vor trebui să strige în faţa cupolelor,
vor trebui să strige înnebunite de flăcări,
vor trebui să strige înnebunite de zăpezi,
vor trebui să strige cu capetele pline de murdărie,
vor trebui să strige asemeni
tuturor nopţilor împreunate,
vor trebui să strige cu glas atât de tare,
până când vor tremura oraşele ca nişte fetiţe,
surpând închisorile de ulei şi muzica,
pentru că vrem pâinea noastră cea de toate zilele,
floarea de arin şi veşnica mângâiere însângerată,
pentru că vrem să se facă voia Pământului
care-şi dăruieşte fructele tuturor.


Viznar- Măslinul unde a fost asasinat Lorca. 19 august 1936

ODA PENTRU WALT WHITMAN

Pe East River şi Bronx,
flăcăii cântau învăţându-şi mijlocul
cu roata, uleiul, pielea şi ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau argint din pietre
şi copii desenau scări şi perspective.
Dar nici unul nu dormea,
nici unul nu vroia să fie râu,
nici unul nu iubea frunzele late,
nici unul nu îndrăgea limba albastră a ţărmurilor. 
Pe East River şi Queensborough,
flăcăii luptau cu industria,
evreii vindeau faunei rîului
trandafirul circumciziei
şi ceru-şi vărsa peste poduri şi acoperişuri
turmele de bizoni minate de vânturi.
Dar nici unul nu se oprea,
nici unul nu vroia să fie nor,
nici unul nu căuta ferigile,
nici roata galbenă a tamburinei.
Când va răsări luna,
scripeţii se vor roti să răstoarne cerul;
o frontieră de ace va înconjura memoria
iar sicriele se vor da celor ce nu lucrează.

New York de noroi,
New York de sârmă ghimpată şi moarte.
Ce înger porţi ascuns în obraji ?  
Ce glas perfect va spune adevărul griului ?
Şi cine teribilul vis al anecdotelor tale pătate ?
Nici măcar o clipă, bătrânule frumos, Walt Whitman,
nu a trecut fără să-ţi văd barba plină de fluturi,
nici umerii tăi de pânză roşi de lună,
nici coapsele tale de Apolo virginal,
nici glasul tău ca o coloană de cenuşă ;
bătrânule frumos ca negura,
gemând asemeni păsării
cu sexul străpuns de ace,
duşman al satirilor,
duşman al viţei de vie,
amant al trupurilor sub pânză groasă.
Nici o singură clipă, frumuseţe virilă,
ce-n munţii negri, printre reclame şi trenuri,
visai să fii un râu, să dormi ca un râu,
cu acel prieten care-ţi lăsa în suflet
o mică durere necunoscută de neştiutor leopard.
Nici o singură clipă, Adam al sângelui, mascul,
om doar pe mare, bătrânule frumos, Walt Whitman,
pentru că pe terase,
adunaţi prin baruri,
ieşind ca nişte ciorchini de prin canale,
tremurând între picioarele şoferilor,
ori rotindu-se pe platforme de-absint,
sodomiţii, Walt Whitman, te visau.
Acesta de asemeni. De asemeni ! Se desfrânau
în barba ta luminoasă şi castă,
blonzii din nord, negrii nisipurilor,
mulţimile de ţipete şi gesturi,
asemeni pisicilor şi şerpilor,
sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,
înmuiaţi de lacrimi, carne de nutreţ,
cizmă sau muşcătură a îmblânzitorilor de fiare.
Acesta de asemeni ! De asemeni ! Degetele întinse
arată ţărmul visului tău,
când prietenul tău mănâncă mărul
cu o uşoară savoare de benzină,
şi soarele cântă prin buricele
copiilor ce se joacă sub poduri.
Dar tu nu căutai ochii sfâşiaţi,
nici mlaştinile fierbinţi în care se-neacă pruncii,
nici scuipatul îngheţat,
nici curbele rănite ca nişte bureţi de broaşte  
ce-i duc pe sodomiţi prin maşini şi terase,
în timp ce-i biciuie luna prin colţurile groazei.
Tu căutai un trup ca un râu,
taur şi vis să-mpreune roata cu alga,
tatăl agoniei tale, camelia morţii tale,
care să geamă în ecuatorul tău de flacără-ascunsă.
Pentru că-i drept ca omul să nu-şi caute desfătarea  
în pădurea de sânge a dimineţii de mâine.
Cerul are ţărmuri pe care poţi să eviţi viaţa
şi există trupuri care nu trebuie să se repete în zori.

Agonie, agonie, vis, ferment şi vis.
Aceasta-i lumea, prietene, agonie, agonie.
Morţii se descompun sub ceasurile oraşelor,
războiul trece cu un milion de şoareci cenuşii,
bogaţii oferă amantelor lor
mici muribunzi iluminaţi,
iar viaţa nu-i nobilă, nici bună, nici sacră.
  Dacă vrea, omu-şi poate stăpâni dorinţa
prin vâna de coral sau trupul celest.  
Mâine iubirile vor fi stânci şi Timpul   
o briză adormită care vine prin ramuri.
De asta nu ridic glasul meu, 
bătrânule Walt Whitman, 
împotriva băiatului care scrie
numele fetei pe perina sa,
nici contra celui ce se îmbracă 
asemeni logodnicei
în obscuritatea garderobei,
nici împotriva singuraticilor de prin cazinouri,
sorbind cu scârbă apa prostituţiei,
nici împotriva bărbaţilor cu ochii verzi,
cei care-şi iubesc bărbaţii arzându-şi buzele în tăcere.
Dar îl ridic împotriva voastră, 
sodomiţi din oraşe,
cu carne otrăvită şi gândire murdară, 
mame de lut, árpii, duşmani fără vis ai Iubirii, 
cea care împarte cununi de bucurie.
Împotriva voastră, mereu, cei ce daţi flăcăilor
picături de moarte murdară cu amar venin.
împotriva voastră, mereu,
Faeries din Nordamerica,
Pájaros din Havana,
Jotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.
Sodomiţi din întreaga lume, 
asasini ai porumbeilor ! 
Sclavi ai femeii, 
căţele ale cântăreţilor lor, 
desfăşuraţi prin pieţe ca o febră de evantaie, 
ori surprinşi în nemişcate peisaje de cucută.


 
Placa memorială instalată lângă măslin  
Nu există salvare ! Moartea
ţâşneşte din ochii voştri,
strângând flori cenuşii pe ţărmuri noroioase.
Nu există salvare ! Aveţi grijă !
Cei înşelaţi, purii,
clasicii, înfieraţii, plângăreţii
vă închid porţile bacanalelor.
Iar tu, frumosule Walt Whitman,
dormi pe ţărmurile Hudsonului,
cu barba către pol şi braţele deschise.
Argilă moale sau zăpadă, cheamă glasul tău
prietenii care-ţi acopăr gazela trupului.
Dormi. Nimic nu rămâne.
Un dans de ziduri cutremură câmpiile
şi America se scufundă sub maşini şi bocete.
Aş vrea ca aerul puternic
din cea mai adâncă noapte
să şteargă florile şi literele
sub care dormi,
iar un copil negru 
să anunţe albilor de aur sosirea împărăţiei spicului.
.....................................................
R. Fereastra lui Darie - 2017