sábado, 19 de marzo de 2016

Apocalipsa din Insulele Azore


IV. Pax vobis

 
Nu se poate pretinde ca schimbările din Europa şi din lume

să se producă după modelul occidental.

Papa Ioan Paul al II-lea

Vaticanul - Piaţa Sfântul Petru
Ascultând mărturisirea târzie a lui George Bush, nu încape îndoială că Gorbaciov şi-a amintit întâlnirea din apele Maltei. Acolo îl auzise vorbind pentru prima oară despre punerea degetului pe rană, sintagmă reluată întocmai la colocviul aniversar de la Berlin. Astfel derulând, unul după altul, momentele semnificative de atunci, a trecut sub tăcere– nu-i mai era de niciun folos – taina  naufragiului care-i pecetluise destinul.

Câteva din momentele acelea le ştiu numai cei doi, iar presupunerile nu mai interesează. Importante sunt certitudinile. Ştim înainte de Malta, vineri,  1 decembrie,
Gorbaciov va sosi la Roma, fiind primit la Vatican de Ioan Paul al II-lea.

 „O conversaţie între doi slavi”, cum au considerat-o ei înşişi, în cadrul căreia Carol Woityla s-a rezumat numai la subiecte concrete: „Aş dori să mă refer la conotaţiile privind cuvântul „perestroika” care a afectat în mod profund viaţa popoarelor Uniunii Sovietice şi nu numai a lor (...) Eforturile  pe care dumneavoastră le depuneţi nu reprezintă doar un mare interes pentru noi. Deasemenea, le împărtăşim.

Gorbaciov nu se aştepta la atâta laudă. Şi conversaţia a continuat în aceiaşi ambianţă plină de optimism, trecând în revistă tot ce se petrecea atunci, mai ales în Europa de Răsărit.

Gorbaciov - Primire la Ioan Paul al II-lea
Carol Woityla cunoştea bine „durerile” Uniunii Sovietice şi între cele numite, şi-a exprimat speranţa în aprobarea unei legi despre libertatea de conştiinţă, care să sporească posibilităţile manifestării vieţii religioase pentru toţi cetăţenii sovietici. Oricare ar fi religia pe care o practică în mod liber. Bineînţeles, a subliniat, libertatea de conştiinţă va trebui  să-i favorizeze pe baptişti, protestanţi şi evrei. Deasemenea, pe musulmani”.

O mare parte din întâlnire a fost rezervată problemelor internaţionale, dificultăţilor întâmpinate de câteva ţări din lume, drept pentu care Carol Woityla, invitând oaspetele să acţioneze împreună, a subliniat: “În astfel de probleme, Biserica şi Papa un pot să reprezinte decât aspectul moral al acestora”. Adăugând imediat: “Ar fi bine să acţionăm şi pe plan politic, să ajutăm aceste popoare să iasă din situaţia tragică în care se află”.

La sfârşit, Papa i-a spus:Cred că am înţeles bine că perestroika se află în sufletul vostru. Aveţi dreptate când spuneţi că schimbările nu trebuie să se producă în mare grabă. Suntem de acord că trebuiesc schimbate un numai structurile, ci şi mentalitatea. Nu se poate pretinde ca schimbările din Europa şi din lume să se producă după modelul occidental. Acesta ar contrazice convingerile mele cele mai profunde. Europa ca protagonistă a istoriei mondiale va trebui să respire cu amândoi plămânii”.


Mai fericit decît oricând, Gorbaciov a părăsit Vaticanul, convins că se află pe drumul cel bun, înaintând bine însoţit. Amărâciunea ce-i însoţise singurătătea, între plopii şi mestecenii care-i înconjurau rezidenţa oficială (dacha) din Zhukovka, se risipise ca norii. Cuvintele Papei, dorinţele şi opiniile sale, fuseseră precum un balsam.

Şi cuvine să ne amintim că în Ajunul Crăciunului din 1989 de-a lungul imperiului sovietic, de la Moscova la Vladivostok aveau să se cearnă  dangătele clopotelor, cântecele îngereşti ale corului de copii şi glasul domol al lui Carol Woityla, oficiind  Liturghia de la miezul nopţii (Misa del gallo-când se aud cocoşii), transmisă direct de la Vatican.

     Părăsind Cetatea Eternă, în aceiaşi zi Gorbaciov sosea la Milano pentru a prezenta perestroika drept A doua Renaştere, un nou stradivarius, propunând o cooperare reală şi adevărată între socialism şi capitalism la nivel planetar. „E nesăbuită – a insistat - opinia celor care cred că două sisteme economice diferite nu pot să fie compatibile, în principiu, printr-un  mecanism de integrare a economiei mondiale”

Nu se adresa numai celor prezenţi în Palazzo Sforzesco, renascentist în toată arhitectura lui. Discursul său se vroia un mesaj anticipativ pentru convorbirile pe care urma să le aibă cu Bush, începând de a doua zi, în apele Maltei. Vroia să se fie înţeles înaintea întâlnirii.

Milano - Palazzo Sforzesco
Condiţiile atmosferice adverse– negură, vânt, ninsoare – l-au obligat să renunţe la conferinţa de presă, grăbindu-se să ajungă la aeroport, iar de aici La Valetta, unde preşedintele George Bush (salutându-l în treacăt pe prim-ministrul maltez, Fenech Adami), se odihnea pe uriaşul portavion USS Forestal, legănându-se lângă Belknap, oraşul plutitor, unde urmau să se desafăşoare convorbirile între cele două, unice, puteri mondiale.

După multe eforturi de manevră pentru a înfrânge un vânt de 60  kilometri la oră şi valuri de până la opt metri, Belknap a lăsat ancora, deputincios şi inservibil. In atari condiţii, imposibil urcarea la bord a delegaţiilor, s-a optat pentru ospitalitatea de pe transatlanticului sovietic Maxim Gorki, sosit în apele malteze mai devreme şi cu mai mult noroc.

Transatlanticul Maxim Gorki
Fireşte, gurile rele au spus că Belknap nu a reuşit să ancoreze la mal datorită balastului îngreuiat de cele mai sofisticate aparate de spionaj, agăţate ca lipitorile de burta vasului.

De la Postdam, izvoarele Războiului Rece curgeau ca nişte râuri subterane, vărsându-se  în apele malteze. Şi era absolut necesar să fie stăviliţi „curenţii” imprevizibili. Motiv pentru care cei doi lideri mondiali conveniseră ca întâlnirea să se petreacă în largul mării, departe de privirile şi urechilor curioşilor, întâmpători sau direct interesaţi. Nu era nimic nou în istoria umanităţii, dar trascedental pentru convorbirile dintre cei doi.

Trecuseră trei săptămâni de la dărâmarea „Ierihonului”, şi nu se mai întâmplase nimic important după aceea. Mesajul de la Milano fusese descifrat înainte de a fi fost transmis. Cele zece ore de convorbiri convingându-l pe Gorbaciov că de acum încolo Statele Unite aveau să trateze Răsăritul ca pe o provincie a Occidentului, cea mai săracă dintre toate.

 Mai rămăsese în afara  "provinciei", dar nu pentru mult timp, Uniunea Sovietică. Pentru că fără ea nu se putea vorbi de un dialog. Şi pentru că Uniunea Sovietică încă mai dispunea de o capacitate militară superioară Apusului. Singurul subiect care interesa Statele Unite, tratat cu transparenţă îndoielnică şi presupusă confianţă.

Preşedintele George Bush, prudent ca de obicei, descifrând mesajul anticipativ de la Milano, a anticipat cadrul exact al dialogului, asigurându-şi interlocutorul că şi-a asumat opinia acestuia, convins că de acum încolo lumea nu se mai teme de alegerea între un sistem sau altul.  Convingere consolidată printr-o opinie personală, de care-şi va uita a doua zi. „Nu cred - adăugat după aceea- că în acest sens vom avea divergenţe. Suntem partizanii autodeterminării şi dezbaterilor care o suţin. Doresc ca dumneavoastră să înţelegeţi poziţia noastră într-un plan pozitiv: valorile nu înseamnă, în niciun caz, că dorim să impunem sistemul nostru României, Cehoslovaciei şi chiar Republicii Democrate Germane. Şi pentru a stabili „rama” dialogului, a scos-o în evidenţă, subliniind disponibilitatea Statelor Unite de a-l sprijini în soluţionarea dificultăţilor printr-o serie de măsuri concrete: „Am căutat să redactăm propunerile noastre într-o formă care să nu lase impresia că America salvează Uniunea Sovietică. De aceea, nu vorbim despre un program de ajutor, ci de cooperare”.
USS. Forestal
Substanţa cooperării consta în nişte simulacre jalnice: suspendarea amendamentului Jackson-Vanick, care interzicea acordarea clauzei naţiunii cea mai favorizată, abrogarea celui introdus de Stevenson-Bird, care limita posibilitatea acordării de credite şi decizia de  a-i înlesni Uniunii Sovietice rolul de observator (numai „observator”!) în Acordul General pentru Taxe Vamale şi ComercialeGATT.

Am căutat în documentele publicate şi alte paleative ale cooperării, negăsind nimic deosebit. Am găsit în schimb, generozitatea bine motivată, privind cele trei simulacre. „Măsurile pe care şi le propune acum adminstraţia în cadrul relaţiilor sovieto-americane răspund unuia şi aceluiaşi spirit: nu vor să demonstreze, în nici un fel, supremaţia nordamericană. Deşi suntem profund convinşi de avantajele sistemului nostru economic”.

 M-am gândit mult la întâlnirea din Malta şi la cele aflate atunci, în decembrie 1989.     Şi le regândesc acum, strângându-mi notele, conspectele şi cărţile. Câtărind evenimentele ce  aveau să urmeze, multe dintre ele posibile numai datorită celor rezolvate în apele malteze.

Malta - La Valetta

Un eveniment de anvergura acestuia nu-i imprevizibil, precum fenomenele naturii, cele care aduc numai desastre. Intâlnirea din apele Maltei era un act de voinţă umană pentru a prevedea şi stăvili noi nefericiri şi calamităţi. 

Pentru a fi clari, cel care făscuse posibilă întânirea a fost Mihail Gorbaciov. Şi încă mai clari, reluând metafora recoltei din toamna lui 1989: liderul sovietic sădise pomul, iar liderul nordamerican culegea fructele, elogiind priceperea cultivatorului. “Dumneavoastră personal aţi fost cel care a iniţiat aceste schimbări – a observat Bush, continuându-şi elogiul.

Cel care a ştiut să profite de întâlnirea din apele Maltei, a fost Bush, de neclintit din crezul său imperialist. Şi nu Gorbaciov, a cărui cinste şi militanţă marxistă erau la fel de neclintit. Mereu mai convins de renovarea socialismului (fără Stalin) pe baza reformelor care trebuiau să fie transparente şi să vină întotdeauna de jos.

Pe crucişătorul Maxim Gorki, George Bush n-a vorbit, nici măcar aluziv, despre renovarea sau dispariţia socialismului ca sistem economic şi politic. Colaboratorii şi sfătuitorii săi apropiaţi îl cunoşteau întrutotul pe Mihail Gorbaciov. Îi ştiau greutăţile, îi studiaseră slăbiciunile şi-i cercetaseră pregătirea intelectuală, educaţia şi alcătuirea psihică. Sentimentele, emoţiile, stările de melancolie şi scepticism, dar şi de iluzie şi optimism. Naivitatea sufletului slav, gata oricând să facă o faptă bună. Sensibil la sugestii, proces  folosit ca şi când n-ar exista, care influenţează psihicul şi comportamentul persoanei fără   să-şi dea seama de izvoarele influenţei. Altfel spus, consilierii lui Bush făcuseră o anamneză completă a sufletului şi spiritului lui Mihail  Gorbaciov.

Folosind datele acestea în parcursul discuţiilor, preşedintele american a ştiut că pentru  a se înţelege cu liderul politic Gorbaciov, trebuia mai întâi să-l ştie pe omul Gorbaciov,      să fie înţeles de persoana acestuia. Aparent nu-i nici o deosebire, dar dacă e vorba de război, de arme şi forţe militare – şi exact asta îl interesa pe Bush –, o deosebire există. În faţa unei mitraliere sau a unui cuţit, politicianul şi omul judecă şi reacţionează diferit.

Fortuit, pentru a-şi proteja capacitatea militară,  Gorbaciov s-a adresat interlocutorului fără să şovăie: “De la începutul anilor cincizeci suntem literalmente încercuiţi de o reţea de baze militare. În cadrul acesteia există 500 de mii de oameni, sute de avioane de luptă şi foarte puternice forţe navale. Statele Unite posedă cincisprezece mari unităţi de aviaţie de şoc, circa 1.500 de avioane de luptă. Şi forţele acestea uriaşe  sunt desfăşurate la ţărmurile noastre, ori pot s-o facă în orice moment. Şi nu mai vorbesc de submarinele atomice...”.

Bush nu putea să-l contrazică şi de aceea a insistat asupra publicarii bugetului militar sovietic, aşa cum o fac Statele Unite.„Cred,  publicaţiile noastre dau o imagine foarte completă a activităţilor pe care le desfăşurăm în domeniul militar. Sunt sigur - a spus Bush – că serviciile dumneavoastră secrete vă pot confirma acest lucru”. „- Exact aceste servicii – a replicat Gorbaciov – îmi dovedesc că dumneavoastră nu publicaţi totul”.

Dialogul – extrag din documentele aflate în Mihail Gorbachov, Memorias de los años decisivos 1985-1992, Acento Editorial, Madrid, 1993 – a continuat cu cedări şi oferte la fel de timide. Gorbaciov caută soluţii pentru rachetele cu rază lungă de acţiune lansate din mare, dorind limitarea celor intercontinentale SS-18 şi interzicerea modernizării lor, adăugând că partea sovietică studiază o mare reducere a acestora, în mod unilateral.

 Bush e preocupat de producerea armelor chimice, fiind gata să renunţe la fabricarea armelor binare, dacă partea sovietică va face acelaşi lucru. Gorbaciov ar dori să se reducă    nu numai armele, ci şi personalul forţelor armate. Cât despre trupele cantonate în teritorii străine, liderul sovietic propune menţinerea la cel mult 300 de mii de oameni. Propunere la care preşedintele american tace – pentru el cifra era ridicolă -, iar Gorbaciov continuă: „Acum se pune problema forţelor aeriene. Noi am propus pentru fiecare alianţă patru mii şapte sute de avioane tactice şi un număr diferit pentru avioanele de interceptare”.

Şi tot aşa, numărând, scăzând, adăugând; fiecare parte apărându-şi partea, păstrând taina Armelor noi şi noilor tehnologii. Invenţii, rezultate ale cercetării ştiinţifice care înainte de a înnoi industriile civile, producătoare de bunuri în folosul omului, ajung în mâna fabricanţilor de arme şi produc instrumente ale morţii. „Kalajnikovuri” fără nume, unde trăgaciul e un buton pentru comandă de la distanţă, razele laser sunt ţeava invizibilă, iar undele electromagnetice sunt gloanţe încărcate cu pulberea stelară a neutronilor. Prototipuri păstrate în laboratoare blindate pentru experienţe secrete asupra vieţii. 
(Continuare în proxima postare)
Madrid, Martie 2016
____________________________
Copyright. Darie Novăceanu - Fereastra lui Darie


viernes, 18 de marzo de 2016

Apocalipsa din Insulele Azore

III. Măslin verde, împodobit cu roade frumoase

Germania e prea mare pentru Europa şi prea mică pentru restul lumii.
Vox populi

Indirect, în convorbirea cu Gorbaciov, Doamna Thatcher reunoştea ceea ce nu recunose nimeni: Zidul din Berlin nu fusese construit pentru a stăvili pătrunderea capitalismului în Răsărit, ci pentru ca fantoma comunismului să nu mai bântuie meleagurile Occidentului.
Involuntar, Hrusciov îi făcuse Occidentului un dar, pe care acesta nu vroia să-l piardă. Odată prăbuşit Zidul, dispărea şi funcţia sa psihologică; prezenţă  mai importantă decât cea fizică. Cea fizică despărţea numai spaţiul. Nu şi timpul. Exact ceea ce-i lipsea Doamnei Thatcher - „astfel de lucruri nu se fac în grabă”-, timp pentru a stăpâni spaţiul.
Exact ce-i lipsea şi lui Gorbaciov, dorind ca reformele de restructurare economică, promovate de perestroika, să se aşeze în spaţiul delimitat pe hartă de zece fuse orare.  
Froniera între cele două Europe
Căderea Zidului şi evenimentele de dinainte şi cele imediate, au fost teme de reflexie şi atitudine pentru toată lumea. Pentru că toamna lui 1989 a început mai devreme şi s-a prelungit, în ambele Europe, până spre sfârşitul calendarului, recolta de fructe, unele necunoscute, fiind extrem de bogată. Doamna Thatcher avea dreptate. Pentru atare recoltă trebuie timp, să ştii cum să culegi fructele, unde să le pui şi ce să faci cu ele.
Să rememorăm. În trei luni, toate trei din toamna aceea, toţi şefii de stat din Europa de Răsărit – mai puţin Ceauşescu, excepţie pe care o păstrăm pentru încheiere  – au renunţat la putere, fără zarvă, în timp ce partidele comuniste de sub conducerea lor, dizolvându-se, au degajat peisajul, curăţindu-l frumos, aruncând pleava şi uscăturile sub ruinile Zidului.
Fără prăbuşirea acestui paradox al nesăbuinţei politice, preusupus a fi în măsură să oprească pasul omului, curgerea timpului, şi rotirea stelelor, evenimentele din Europa de Răsărit nu s-ar fi putut produce. Dar odată împlinite, realitatea stătea la vedere.  Pe deoparte, prăbuşirea paradoxului, desfiinţa sistemul şi structurile comunismului construite după Potsdam (1945) cu preţul unor sacrificii, în afara temei. Pe de altă parte, pentru Uniunea Sovietică prăbuşirea însemna pierderea influenţei politice şi avantajelor economice fabuloase, obţinute de Stalin după victoria împotriva nazismului, abuzând de bunăvoinţa iresponsabilă a Occidentului.
Cu indiferenţă şi infamie, Occidentul permisese expansiunea comunismului în cea mai devastată geografie din Europa, de la năvala barbarilor până la barbaria globalizării de azi, cu singura condiţie: comunismul să se oprească la pietrele de hotar ale geografiei sale.

Să scoţi din letargie o geografie cu 154 de naţionalităţi – 57 cu teritoriu propriu – cu 125 de limbi catagrafiate şi o mulţime de etnii pierdute în cele mai vitrege pământuri, cerea un efort suprauman şi mult timp pentru un stat slăbit de cursa armamentistică extenuantă.
De la alegerea sa ca secretar general al partidului (1985) şi mai apoi ca şef al statului (1988), Mihail Gorbaciov şi-a dat seama de dificultatea soluţionării crizei economice acute şi a gravelor conflictelor sociale şi interetnice din vastitatea imperiului.
Faţă-n faţă cu o sută de ministere federale şi opt sute de ministere şi departamente republicane, iniţiase un întreg şir de reforme – sabotate una după alta -, pentru ca în final să-şi cheltuiască tot în înfăptuirea restructurărilor propuse de perestroika.
       Program socio-economic de marea anvergură, prezentat ca fiind creaţie proprie, deşi contribuţia lui Ruben Aganbegian, economist de origine armeană dinn Siberia, şi cea a lui Anatol Dobrinin, consilierul său pentru probleme internaţionale, au fost determinante.
Alături de perestroika (restructurare economică) şi glasnost (transparenţă), Gorbaciov a lansat atunci conceptul de confianţă, de încredere şi înţelegere cu toată lumea, noua ordine politică mondială, caracterizată de interdependenţa globală, inutilizând logica Războiului Rece, urmând ca relaţiile internaţionale să se bazeze pe principiile cooperării şi consensului.
Conceptul de confianţă s-a dovedit operant şi indispensabil o singură dată, însoţit şi de cel de prienie, imediat după căderea Zidului, când Gorbaciov, îndoindu-se de informaţiile spionilor săi – populaţia a asaltat cazărmile noastre-, i-a telefonat lui Helmut Kohl, vroind să ştie dacă-i adevărat că în Berlin începuse dezordinea, violenţele  înregistrând primii morţi.  
Gorbaciov şi Helmut Kohl
Nu, nu există nici un pericol – i-a răspus Kohl, abia reîntors de la Varşovia – lumea a ieşit în stradă de bucurie, sărbătorind evenimentul în mod paşnic, fără nici o violenţă”.
În clipele acelea, Gorbaciov şi-a amintit de întâlnirea cu Helmut Kohl, când acesta – era în iunie, acelaşi an – l-a invitat la un prânz, acasă la el, la Ludwigshafen, satul natal.   Un prânz de patru ore, în care au vorbit despre orice, începând cu problemele fierbinţi şi terminând cu un schimb de amintiri, inclusiv din copilărie.
Amintindu-şi orele acelea, Gorbaciov a avut încredere în spusele lui Helmut Kohl şi nu în alarmantele ştiri aduse de agenţii KGB-ului. Şi a transmis ordine categorice: tancurile şi forţele militare  să rămână pe loc, în cazărmile lor, fără nici o schimbare de program.
Uniunea Sovietică avea mii de soldaţi cantonaţi în teritoriul redegist, altele câteva în Berlinul occidental şi landurile stabilite prin acorduri între cele trei mari puteri.   
Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi în partea adversă. Aflate în „manevre de toamnă”, cu muniţia de război pregătită, tancurile nordamericane înaintau discret, chiar în orele acelea, pe autostrada Hof-Nurenberg, lipite de frontiera cu Republica Democrată Germană. Coloanele omizilor de fier simulau ciocniri cu omizi de carton, gata să-şi descarce obuzele adevărate asupra inamicului. Serviciile de Inteligenţă occidentale, începând cu CIA, fuseseră mai sincere în informaţiile lor, exagerând cât au considerat necesar, sporind alarma şi neliniştea politicienilor. Clipele acelea se numesc „minutul nebuniei”, când nebunia decide în locul oamenilor şi împotriva voinţei lor. Ilustrat pentru prima dată în 1524, la Cajamarca, de Francisco Pizarro, cuceritorul incaşilor. Atahualpa, împăratul acestora, s-a înfăţişat înaintea lui Pizarro, cu mâinile goale, hotărât să-i dea în stăpânire Imperiul. Când i-a întins braţele, în semn de pace, conchistadorii spanioli s-au năpustit asupra mulţimii care-l însoţea. Lăsându-se măcelăriţi cu zecile de mii, încercând să se salveze prin escaldarea zidului, care s-a prăbuşit peste ei, incaşii l-au privit pe stăpânul lor ferecat şi dus la închisoare.
Că mai apoi Francisco Pizarro va fi ucis de Almagro, prietenul său, iar doi dintre fraţi, Gonzalo şi Juan Pizarro, vor pieri la rândul lor, în acelaşi mod, nu dovedeşte decât violenţa fratricidă şi un de neînţeles rafinament al spaniolilor în arta uciderii.
În primele clipe, la aflarea veştii privind prăbuşirea Zidului din Berlin, liderii Apusului n-au mai ştiut unde să-şi pună mâinile, s-au dat un pas înapoi, punând în faţă colaboratorii. Astfel, George Mitchel, reprezentantul majorităţii democrate în Senatul american, considera prăbuşirea zidului drept „un gest disperat de supravieţuire”, lăsând ca purtătorul de cuvânt al preşedintelui, Martin Fitzwater, să fie mai concret: „Decizia Republicii Democrate Germane a luat Casa Albă prin surprindere.” La rândul său, Dick Cheney, Secretarul de Stat pentru Apărare, era convins că „de acum încolo, posibilităţile unui conflict belic între Est şi Vest sunt mai reduse decât în oricare perioadă de după război” şi-l însărcina pe generalul Peter Williams să asigure autorităţile de la Bonn că Statele Unite au hotărât să le pună la dispoziţie pe timp de şase luni, 980 de paturi în spitalele militare din Baden-Wurtenberg şi Renania, pentru marele val de refugiaţi proveniţi din Germania de Răsărit.
Valul aşteptat n-a fost val: din 55.500 de persoane care au trecut în Ocident în prima zi, numai 3.250 au întârziat întoarcerea, revenind treptat, la casele şi locurile de muncă. Mulţi redegişti au trecut numai pentru a primi cele 80 de mărci, dăruite de  federalii.
Pericolul confruntării militare n-a fost deloc mic şi mulţi l-au asemănat cu  cel provocat de criza rachetelor sovietice instalate în Cuba (octombrie, 1962), când retorica belicistă a vorbit de „iminenţa” celui de al treilea război mondial. Evitat în ultimul moment, prin retragerea rachetelor, hotărâtă de Hrusciov, sub presiunea lui Kennedy. Nu fără unele condiţii mai puţin cunoscute. Intre acestea, Statele Unite îşi demontau rachetele Jupiter îndreptate, din Turcia şi Italia, împotriva teritoriului meridional al Uniunii Sovietice. Admiţând existenţa unei frontiere politice pe care nu mai aveau voie s-o încalce.
Acum însă contextul politic era altul, absolut diferit, pericolul unui război fiind înţeles şi interpretat în mod diferit. Faţă-n faţă, nu se mai aflau, precum în Malvine, două popoare, ci două Europe; toate statele care făceau parte din NATO şi Tratatul de la Varşovia.
 La aflarea ştirii, minutul de nebunie i-a cuprins şi pe oamenii de rând, mulţi dintre ei trăgând obloanele şi coborând la subsol, refugiindu-se în adăposturile care se construiau obligatoriu – chiar şi în România -, peste tot unde se ridica un nou edificiu.
Încrederea (confianţa) lui Gorbaciov în cuvintele lui Kohl, şi nu în cele ale agenţilor KGB, a spulberat minutul nebuniei printr-un simplu telefon şi cele două Europe au răsuflat, uşurate. Dar unele lucruri nu s-au ştiut atunci. Abia după zece ani – secretele  se sigilează -, la colocviul aniversar de la Berlin, Gorbaciov, Kohl şi Bush, cu medalia jubiliară pe piept, şi-au aminit cum s-a consumat evenimentul din noiembrie 1989.
  
Gorbaciov, Bush şi Kohl - Colocviul aniversar
Cel care a vorbit mult, întrerupându-i pe unii vorbitori, a fost Gorbaciov; fericit că împreună cu Kohl, anihilaseră o catastrofă fără s-o spună nimănui. Conveniseră să păstreze taina pentru a nu pune în dificultate prestigiul unor lideri europeni. Pentru asta se simţea reconfortat. Şi foarte dezamăgit pentru evenimentele trăite după căderea Zidului.

Bush cunoştea motivele dezamăgirii şi a încercat să le îndepărteze, mărturisind că în noaptea aceea fierbinte, avusese inspiraţia fericită de a nu-şi asculta colaboratorii apropiaţi, care-l sfătuiseră să se deplaseze cu toată urgenţa la Berlin, lăsându-se filmat lângă molozul Zidului. Explicaţia oferită la colocviul, a fost rezonabilă, dar incompletă. Nu ştiam ce forţe ascunse s-ar putea dezlănţui – a spus George Bush şi după aceea a adăugat: Şi nu vroiam să complicăm mai mult viaţa lui Gorbaciov, pentru că era imoral să-i punem degetul pe rană.
Motivaţie splendidă, ocolind motivul fundamental. Întâlnirea cu Gorbaciov, în apele Maltei (2-3 decembrie, anul căderii Zidului), era stabilită din decembrie 1988, la New-York, la propunerea lui Reagan. Că aparent, Bush nu vroise întâlnirea, lăsându-se rugat de cei prezenţi – şi-a amintit Condolenzza Rice -, nu mai interesează. De-acum, elaborate cu grijă, corectând sau adăugând paragrafe noi, în acord cu noile circumstanţe, documentele preliminare erau greu de refăcut dacă Bush ar fi apărut lîngă ruinile Zidului.
Dincolo de dificultatea revizuirii textelor, apariţia sa la Berlin, după Kennedy – Şi eu sunt berlinez, 23 iunie 1963 şi Reagan – Domnule Gorbaciov, dărâmă dumneata Zidul acesta, 12 iunie 1987 –, n-ar fi avut o semnificaţie aparte.
Ierusalim - Zidul Plângerii

Pentru cunoscătorii Bibliei, portretul său ar fi însemnat ceva asemănător cu Plângerea lui Ieremia pe ruinile Ierihonului. Profetul bănuit că l-ar fi sfătuit pe Sedechia să se supună Babilonului, Nabucodonosor aflându-se de 18 luni în Ierusalim, iar Iosua Navi, ascultând vocea Domnului, îşi pregătise neamul pentru asalt: „Când vor suna din trâmbiţa de alarmă şi când veţi auzi sunetul de trâmbiţă, atunci tot poporul să strige cu glas tare deodată şi când vor striga ei zidurile cetăţii se vor prăbuşi. Atunci tot poporul să năvălească în cetate, plecând  fiecare de partea unde se află”. (Iosua – Luarea şi dărâmarea Ierihonului, VI-5). Şi plângerea dulce a celui care-i văzuse ruinile: „Măslin verde, împodobit cu roade frumoase te-a numit Domnul. Iar acum, în zgomotul cumplitei tulburări a aprins focul în jurul lui şi ramurile lui s-au stricat”. ( Ieremia – Ruperea legăturii cu Dumnezeu,  XI – 16).
(Continurea în proxima postare)
Madrid, februarie 2016
____________________________________
© - Darie Novăceanu – Fereastra lui Darie