martes, 24 de mayo de 2016




    

Apocalipsa din Insulele Azore

VIII. Bizanţul de dinaintea Bizanţului

Deci bine-cugetătorul Stavrikie, mare logofăt, iscălise
pe de o parte să câştige pe unii strategi iubiţi ai oştilor, iar
pe de altă parte să mute taberile din Armenia în Bizanţ, iar oştenii
de  la Bizanţ să-i trimeată într-o nălucire grabnică de război
către hotarele ismailitenilor.
(Mihail SadoveanuCreanga de aur.)

Istambul - Panoramic
Faptul că după victoria din 7 august 378, regele vizigot Athanaric n-a mai ridicat sabia în faţa împăratului Teodosie cel Mare, a fost considerat de însoţitorii săi drept o trădare. Obişnuiţi să învingă şi să jefuiască, nu puteau crede că în locul unui câmp de bătălie precum cel de la Adrianopole, peste Constantinopol se pogora duhul sfânt al păcii şi 
înţelegerii.
Nici Iordanes, în pledoaria sa rostită în latină, nu părea încântat de această perspectivă, pericolul barbarizării armatei imperiale dându-i o grijă în plus, pe care nu şi-o dorise. Funcţionar umil, dar peste fire de ambiţios, el nu înţelegea că e cu putinţă şi un proces contrariu, cel al civilizării barbarilor. În cazul acesta, al celor aşezaţi în Câmpia Dunării de Jos sau risipiţi pe ostroavele, grindurile şi lagunele celor cinci braţe ale Istrului, cum se numea Dunărea în vremea aceea. Pe atunci Delta Dunării - Veneţie rustică până în zilele noastre -, a adăpostit un impresionant  număr de popoare mărunte, seminţii care lipsite de hrană, şi-au părăsit leagănele şi s-au civilizat apărând sau sporind cu propriile trăiri, civilizaţia şi cultura altor popoare, aşezate în geografia Bizanţului de dinaintea Bizanţului.

Proces posibil şi binefăcător pentru umanitatea de atunci şi de mai târziu. Cu un revers neaşteptat, crud şi inuman astăzi, când leagănele primelor civilizaţii ale omenirii sunt devastate de neamul fără de neam al jihadiştilor, din ce în ce mai mulţi şi mai violenţi. 
Înrolaţi sub steagurile Statului Islamic, belzebuţii smoliţi trec prin foc şi sabie oameni nevinovaţi. Pentru că nu se supun credinţei lor, nu ştiu să cadă pe brânci, cu ochii spre Meca şi nu vor să asculte cu evlavie glasul tărăgănat al muezinului din cuibarul de var al minaretului, în locul dangătului  de bronz al clopotelor de la bisericile creştine.
A cădea în genunchi, bătând metanii în faţa Porţilor Împărăteşti, este o dăruire a trupului şi sufletului întru Isus Hristos. Nu-i tot una cu a te trânti pe brânci cu faţa spre Meca.
Cel puţin până astăzi, Statul Islamic (ISIS, în engleză) este singurul stat din toate câte există care nu are frontiere. Urmare a hotărârilor Energumenilor reuniţi în Insulele Azore, când şi-au întocmit Apocalipsa şi au programat sfârşitul lumii începând din Bagdad.
Nu întâmplător energumenii şi-au instalat templul fărădelegilor în Babilonia. Şi nu-i deloc întâmplător faptul că la câteva zile după aceea, o rachetă necredincioasă a dărâmat zidurile Mânăstirii Sfântul Ilie, de pe colinele din Mosul, la doi paşi de Bagdad.
Mânăstirea Sfântul Ilie din Mosul

Mânăstirea Sfântul Ilie (Deir Mar Elion, în arabă), ridicată în secolul al VI-lea de călugări asirieni, a fost lăcaş de închinăciune pentru toată creştinătatea din jur, din ce în ce mai numeroasă. Dar imediat ravagiilor rachetei păgâne din 2003, călugării au fost izgoniţi din clădirile mânăstirii, întreaga incintă fiind ocupată de militari americani.
Baza militară de aici a fost retrasă după mai bine de zece ani, când nu mai era operativă, astfel că în 2014 (august-septembrie) jihadiştii au fost liberi să macine toate edificiile construite în urmă cu 1400 de ani, transformându-le în praf şi pulbere.
În pulbere şi praf s-au prefăcut străzi întregi din Alep, principalul oraş de cultură din Siria. Clădiri în care, începând din anul 1700, a funcţionat prima tipografie din lumea arabă. Darul lui Constantin Brâncoveanu, adus peste Balcani în desagii purtaţi de cămile.
O tipografie nu-i o catedrală, dar numeroase mânăstiri şi biserici modeste din Siria s-au folosit de cărţile religioase, frumos împodobite, în atelierele meşterilor români din Alep.
 În pulbere şi praf s-au prefăcut splendorile antice din Palmira, fanatismul jihadiştilor necunoscând margini, nici odihnă. Pentru că un stat fără frontiere se poate instala oricând şi peste tot. Mai cu seamă în Europa. În Anglia, spre exemplu. În Belgia, Franţa, Germania sau Spania, unde chiar dacă noi nu vrem să-i vedem, ne văd jihadiştii pe noi. Şi ştiu foarte bine când să scoată sabia şi kalajnikovul, cunosc aeroporturile, gările şi locurile unde să aprindă focul sau dinamita, să moară cât mai mulţi nevinovaţi şi să dărâme cât mai multe clădiri.

Consecinţă directă a Apocalipsei din Insulele Azore, acesta pare să fie numai începutul.  Şi se cuvine să ne amintim că templele din Palmira au fost admirate, în anul 275, de însuşi Aurelian. Împăratul roman care a domnit cel mai puţin, dar a reuşit să facă mai mult rău decât toţi împăraţii Romei la un loc. Căci de Aurelian este vorba, când vorbim de părăsirea Daciei, în anul 272. Eufemism generos, care a îndestulat ignoranţa multor istorici români, părăsirea fiind, de fapt, o vânzare mascată, goţii de sub Canabaudo devenind „federaţi”, adică aliaţi, obligaţi să apere imperiul şi să nu-l mai atace. Un preţ neînsemnat pentru cele două  părţi – nici una nu pierdea, amândouă câştigau -, dar decisiv pentru istoria Daciei.
 Aurelian n-a vrut să lase imperiul fără o provincie şi i-a mutat numele peste Dunăre, construind Dacia Aureliana, împărţită în Dacia ripensis, cu capitala în Ratiaria (azi Arcer), şi Dacia mediteranea, cu capitala în Sredica (azi, Sofia), devenită un timp reşedinţa lui Atila. Prefigurând, fără să ştie, imperiul bizantin şi, deloc paradoxal, anticipând dispariţia sa.
Imaginativ şi fără nici un scrupul, împăratul n-a distrus splendorile Palmirei. A cucerit regatul, dar nu l-a distrus. Respectând legile hunilor, soldaţii au avut voie să jefuiască oraşul timp de trei zile şi trei nopţi, neatingându-se însă de nici un edificiu. Ceea ce nu înseamnă că s-a comportat precum Athanaric. Oricât s-ar chinui istoricii să-l laude pentru că a mărit şi a consolidat unitatea imperiului, Aureliano nu-l putea întregi, adăugându-i o provincie distrusă de el însuşi. De aceea, a lăsat Palmira aşa cum o găsise, mulţumindu-se cu  umilirea  Zenobiei, regina din Palmira, aducând-o la Roma şi obligând-o să treacă  prin faţa tribunei, împreună cu fiul ei, mergând pe jos, pentru a-l proslăvi pe cel care îi cucerise imperiul.
Apoteozică, încoronarea lui a întrecut-o pe cea a lui Traian. Chiar dacă ceremoniile au durat mai puţin, n-au lipsit gladiatorii - peste şase sute -, elefanţii şi tigrii; nici înfruntările dintre vietăţi necunoscute până atunci, precum girafele şi struţii. El însuşi a dat ocol amfiteatrului în caleaşcă de aur trasă de patru cerbi.
Se mândrea cu titluri onorifice, precum Parthicus Maximus, Restitutor Orientis sau Restitutor Orbis. Şi era fericit că nimicise cartierul regal Brucion, din Alexandria. Atunci s-a petrecut şi incendierea Bibliotecii, osteneala de o viaţă a lui Tolomeu, fidelul prieten a lui Macedon. Aureliano visa, totuşi, să se întoarcă în Babilonia, dar din visul acesta nu s-a mai putut întoarce niciodată. Un pumnal bine mânuit i-a adus sfârşitul la Cenufrio, aproape de Sirmio (azi, Srmeska-Mitrovika), în Tracia natală.
Nu există nici o asemănare între gestul lui Athanaric şi faptele lui Aureliano. Există însă o mare deosebire între regele vizigot şi longobardul Drocutlft, a cărei semnificaţie - nu se putea altfel! -  n-a observat-o decât Jorje Luis Borges, cel care povesteşe:  
„Trei secole mai târziu, în anul 751, plecaţi din pădurile de pe malurile Elbei, barbarii longobarzi ajung la porţile Ravenei şi o iau cu asalt. În timpul asediului, un simplu războinic, Droctulft, i-a părăsit pe ai săi şi a murit cu sabia în mână, apărând oraşul pe care mai înainte îl atacase. Recunoscători pentru gestul său neaşteptat, ravanezii au înălţat un mausoleu anume pentru el şi i-au compus un epitaf pe măsura faptei:
Contempsit caros, dum nos amat ille, parent
Hanc patria reputans ese, Ravenna, suam ,
subliniind contrastul dintre chipul crud al acestui sălbatic şi marea sa simplitate şi bunătate.”
Jorge Luis Borges, din care reţinem povestea,  continuă: „Venea din nepătrunsele păduri de mistreţi şi zimbri; era alb, vioi, inocent şi crud, credincios şefului şi tribului său, şi nu universului. (...) Vede ziua, vede marmura, chiparoşii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fântâni.(...) Îşi dă seama că în el va trăi ca un câine sau ca un copil (...), dar înţelege că preţuieşte mai mult decât zeii şi credinţa pe care  le-a jurat-o, mult mai mult decât toate mlaştinile Germaniei. Droctulft îi părăseşte pe ai săi şi trece de partea Ravenei. (...) N-a fost un trădător (trădătorii nu inspiră epitafuri pioase); a fost un iluminat, un convertit. La capătul câtorva generaţii, longobarzii care l-au acuzat de trădare, au procedat la fel: au devenit italieni, lombarzi, şi poate cineva din sângele său – Aldiger –este străbunul lui Aligheri.” (Istoria războinicului şi a prizionierei). 
Borges mărturiseşte că l-a descoperit pe Droctulft în cartea lui Croce  (La poesia. Ed. Bari,1942), care la rândul său îl aflase în scrierile lui Paul Diaconu (Warnefried), poet şi istoric lombard de expresie latină:
Teribilis visu facies, sed mente beningnus,
Longaque robusto pectores barba fuit!,
versuri transcrise şi de istoricul britanic Edward Gibbon (Decline and Fall, XL), fondatorul istoriografiei universale şi cel dintâi care explică decadenţa şi ruina Imperiului roman.
            Cât priveşte originea longobardă a lui Dante Aligheri, majoritatea studioşilor nu i-au dat crezare înainte de a găsi certitudinea. Borges, creatorul atâtor estetici câte i-au trebuit, avea certitudinea, dar a prezentat-o drept bănuială ca să le dea de lucru chiţibuşarilor. Îi plăcea – aşa l-am cunoscut - să le ocupe timpul cu nimicuri peste care trecuse, suveran.
Când am tradus Istoria războincului şi a prizionierei, am fost curios să aflu dacă mărturisirea era adevărată. M-am dus la Croce şi am dat de ea, în termenii exacţi. Acum, am fost curios să descopăr dacă avertismentul Lasciate ogni speranza, voi che entrate (Infernul III-9), aflat deasupra intrării în nopţile adânci ale Iadului, poate fi atribuit spiritualităţii longobarzilor.  Poate, sigur că poate. Dar mai întâi trebuie să răsfoim Purgatoriu şi să reţinem că Ogni erba si conosce per la semeCunoşti după sămânţ-orice răsare (XVI-114), după aceea să transcriem terţina (XIV-46-49),
Lombard eu fui şi Marcu-i al meu nume,
bărbat expert, iubii acea valoare,
spre care-azi tinde aşa puţină lume”
iar mai apoi să citim versurile 58 la 63, din acelaşi cânt, în traducerea lui Coşbuc:
E lumea-ntr-adevăr pustie, dară
de tot, cum spui, şi-apune
 sub multa răutăţii ei povară?
Dar rogu-te deci, cauza ta mi-o spune,
s-o văd şi eu, şi altora s-o spui
căci unu-n noi, şi-n cer alt ins o spune.
Pentru ultimul vers, Alexandru Balaci, bunul meu profesor pentru cultura ialiană, preia însemnările lui Coşbuc: „ Cauza decăderii şi corupţiei lumii, pentru că unii o văd în înrâurirea influenţelor cereşti, iar alţii în firea omenească.”

Dacă acceptăm opinia lui Borges despre Droctulft, nici Athanaric n-a fost un trădător. Deşi trecerea de partea duşmanului nu se poate califica altfel, şi ea se produce în ambele cazuri. Numai că Droctulft se trădează pe sine, luptând împotriva neamului său, în vreme ce Athanaric  trădează numai pentru a-şi proteja poporul, care murea de foame şi umilinţă.
Gestul războinicului longobard e solitar şi nu schimbă pasul timpului. Cel al lui Athanaric,  dimpotrivă, alterează istoria, împuţinează valurile barbariei, trece de la cultura în mişcare la cultura sedentară şi deschide un drum posibil civilizaţiei.
Între cele două concepte imaginate de greci, regele barbar renunţă la condiţia sa, dar rămâne loial stirpei din care descindea. Dovada la vedere este faptul că din arborele goţilor, singura ramură care a continuat să crească a fost cea a vizigoţilor. Gepizii s-au pierdut de bună voie în marea hunilor, iar ostrogoţii au fost numai tributari şi uneori, sfătuitorii hunilor; chiar şi ai lui Atila.
Mai numeroase – digresiunea nu-i inutilă -, triburile vizigote au dăinuit mai mult, ajungând să dea Spaniei 28 de regi – de la Teodorico II (453), până la Rodrigo (710) – care au pus capăt dominaţiei romane în Iberia şi au reuşit o primă unificare politică a peninsulei, consolidată (prin convertirea lui Recaredo la creştinism) de unificarea religioasă.
Exact aşa cum se afla, în anul 711, când arabii au trecut Gibraltarul, refăcând desenul vizigot după credinţa Islamului. Aşezând moschei peste catedrale (Cordoba, Sevilia, Malaga) şi construind califate de la Granada, prin Madrid, până la Zaragoza.
O nenorocire care se poate numi un mare noroc: la prima invazie în Europa, arabii au adus cu ei marile biblioteci ale deşertului, înţelepciuni şi cunoştinţe deprinse de la greci - algebra, astronomia, filozofia, etc. - dăruindu-le unei Europe „în sâmbure”.
La cea de a doua invazie, din anul 1453, musulmanii au trecut Mediterana, aducând în Europa numai cu nisipul deşertului.
Madrid, 24 mai 2016
____________________
© Darie Novăceanu - 2016