viernes, 18 de marzo de 2016

Apocalipsa din Insulele Azore

III. Măslin verde, împodobit cu roade frumoase

Germania e prea mare pentru Europa şi prea mică pentru restul lumii.
Vox populi

Indirect, în convorbirea cu Gorbaciov, Doamna Thatcher reunoştea ceea ce nu recunose nimeni: Zidul din Berlin nu fusese construit pentru a stăvili pătrunderea capitalismului în Răsărit, ci pentru ca fantoma comunismului să nu mai bântuie meleagurile Occidentului.
Involuntar, Hrusciov îi făcuse Occidentului un dar, pe care acesta nu vroia să-l piardă. Odată prăbuşit Zidul, dispărea şi funcţia sa psihologică; prezenţă  mai importantă decât cea fizică. Cea fizică despărţea numai spaţiul. Nu şi timpul. Exact ceea ce-i lipsea Doamnei Thatcher - „astfel de lucruri nu se fac în grabă”-, timp pentru a stăpâni spaţiul.
Exact ce-i lipsea şi lui Gorbaciov, dorind ca reformele de restructurare economică, promovate de perestroika, să se aşeze în spaţiul delimitat pe hartă de zece fuse orare.  
Froniera între cele două Europe
Căderea Zidului şi evenimentele de dinainte şi cele imediate, au fost teme de reflexie şi atitudine pentru toată lumea. Pentru că toamna lui 1989 a început mai devreme şi s-a prelungit, în ambele Europe, până spre sfârşitul calendarului, recolta de fructe, unele necunoscute, fiind extrem de bogată. Doamna Thatcher avea dreptate. Pentru atare recoltă trebuie timp, să ştii cum să culegi fructele, unde să le pui şi ce să faci cu ele.
Să rememorăm. În trei luni, toate trei din toamna aceea, toţi şefii de stat din Europa de Răsărit – mai puţin Ceauşescu, excepţie pe care o păstrăm pentru încheiere  – au renunţat la putere, fără zarvă, în timp ce partidele comuniste de sub conducerea lor, dizolvându-se, au degajat peisajul, curăţindu-l frumos, aruncând pleava şi uscăturile sub ruinile Zidului.
Fără prăbuşirea acestui paradox al nesăbuinţei politice, preusupus a fi în măsură să oprească pasul omului, curgerea timpului, şi rotirea stelelor, evenimentele din Europa de Răsărit nu s-ar fi putut produce. Dar odată împlinite, realitatea stătea la vedere.  Pe deoparte, prăbuşirea paradoxului, desfiinţa sistemul şi structurile comunismului construite după Potsdam (1945) cu preţul unor sacrificii, în afara temei. Pe de altă parte, pentru Uniunea Sovietică prăbuşirea însemna pierderea influenţei politice şi avantajelor economice fabuloase, obţinute de Stalin după victoria împotriva nazismului, abuzând de bunăvoinţa iresponsabilă a Occidentului.
Cu indiferenţă şi infamie, Occidentul permisese expansiunea comunismului în cea mai devastată geografie din Europa, de la năvala barbarilor până la barbaria globalizării de azi, cu singura condiţie: comunismul să se oprească la pietrele de hotar ale geografiei sale.

Să scoţi din letargie o geografie cu 154 de naţionalităţi – 57 cu teritoriu propriu – cu 125 de limbi catagrafiate şi o mulţime de etnii pierdute în cele mai vitrege pământuri, cerea un efort suprauman şi mult timp pentru un stat slăbit de cursa armamentistică extenuantă.
De la alegerea sa ca secretar general al partidului (1985) şi mai apoi ca şef al statului (1988), Mihail Gorbaciov şi-a dat seama de dificultatea soluţionării crizei economice acute şi a gravelor conflictelor sociale şi interetnice din vastitatea imperiului.
Faţă-n faţă cu o sută de ministere federale şi opt sute de ministere şi departamente republicane, iniţiase un întreg şir de reforme – sabotate una după alta -, pentru ca în final să-şi cheltuiască tot în înfăptuirea restructurărilor propuse de perestroika.
       Program socio-economic de marea anvergură, prezentat ca fiind creaţie proprie, deşi contribuţia lui Ruben Aganbegian, economist de origine armeană dinn Siberia, şi cea a lui Anatol Dobrinin, consilierul său pentru probleme internaţionale, au fost determinante.
Alături de perestroika (restructurare economică) şi glasnost (transparenţă), Gorbaciov a lansat atunci conceptul de confianţă, de încredere şi înţelegere cu toată lumea, noua ordine politică mondială, caracterizată de interdependenţa globală, inutilizând logica Războiului Rece, urmând ca relaţiile internaţionale să se bazeze pe principiile cooperării şi consensului.
Conceptul de confianţă s-a dovedit operant şi indispensabil o singură dată, însoţit şi de cel de prienie, imediat după căderea Zidului, când Gorbaciov, îndoindu-se de informaţiile spionilor săi – populaţia a asaltat cazărmile noastre-, i-a telefonat lui Helmut Kohl, vroind să ştie dacă-i adevărat că în Berlin începuse dezordinea, violenţele  înregistrând primii morţi.  
Gorbaciov şi Helmut Kohl
Nu, nu există nici un pericol – i-a răspus Kohl, abia reîntors de la Varşovia – lumea a ieşit în stradă de bucurie, sărbătorind evenimentul în mod paşnic, fără nici o violenţă”.
În clipele acelea, Gorbaciov şi-a amintit de întâlnirea cu Helmut Kohl, când acesta – era în iunie, acelaşi an – l-a invitat la un prânz, acasă la el, la Ludwigshafen, satul natal.   Un prânz de patru ore, în care au vorbit despre orice, începând cu problemele fierbinţi şi terminând cu un schimb de amintiri, inclusiv din copilărie.
Amintindu-şi orele acelea, Gorbaciov a avut încredere în spusele lui Helmut Kohl şi nu în alarmantele ştiri aduse de agenţii KGB-ului. Şi a transmis ordine categorice: tancurile şi forţele militare  să rămână pe loc, în cazărmile lor, fără nici o schimbare de program.
Uniunea Sovietică avea mii de soldaţi cantonaţi în teritoriul redegist, altele câteva în Berlinul occidental şi landurile stabilite prin acorduri între cele trei mari puteri.   
Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi în partea adversă. Aflate în „manevre de toamnă”, cu muniţia de război pregătită, tancurile nordamericane înaintau discret, chiar în orele acelea, pe autostrada Hof-Nurenberg, lipite de frontiera cu Republica Democrată Germană. Coloanele omizilor de fier simulau ciocniri cu omizi de carton, gata să-şi descarce obuzele adevărate asupra inamicului. Serviciile de Inteligenţă occidentale, începând cu CIA, fuseseră mai sincere în informaţiile lor, exagerând cât au considerat necesar, sporind alarma şi neliniştea politicienilor. Clipele acelea se numesc „minutul nebuniei”, când nebunia decide în locul oamenilor şi împotriva voinţei lor. Ilustrat pentru prima dată în 1524, la Cajamarca, de Francisco Pizarro, cuceritorul incaşilor. Atahualpa, împăratul acestora, s-a înfăţişat înaintea lui Pizarro, cu mâinile goale, hotărât să-i dea în stăpânire Imperiul. Când i-a întins braţele, în semn de pace, conchistadorii spanioli s-au năpustit asupra mulţimii care-l însoţea. Lăsându-se măcelăriţi cu zecile de mii, încercând să se salveze prin escaldarea zidului, care s-a prăbuşit peste ei, incaşii l-au privit pe stăpânul lor ferecat şi dus la închisoare.
Că mai apoi Francisco Pizarro va fi ucis de Almagro, prietenul său, iar doi dintre fraţi, Gonzalo şi Juan Pizarro, vor pieri la rândul lor, în acelaşi mod, nu dovedeşte decât violenţa fratricidă şi un de neînţeles rafinament al spaniolilor în arta uciderii.
În primele clipe, la aflarea veştii privind prăbuşirea Zidului din Berlin, liderii Apusului n-au mai ştiut unde să-şi pună mâinile, s-au dat un pas înapoi, punând în faţă colaboratorii. Astfel, George Mitchel, reprezentantul majorităţii democrate în Senatul american, considera prăbuşirea zidului drept „un gest disperat de supravieţuire”, lăsând ca purtătorul de cuvânt al preşedintelui, Martin Fitzwater, să fie mai concret: „Decizia Republicii Democrate Germane a luat Casa Albă prin surprindere.” La rândul său, Dick Cheney, Secretarul de Stat pentru Apărare, era convins că „de acum încolo, posibilităţile unui conflict belic între Est şi Vest sunt mai reduse decât în oricare perioadă de după război” şi-l însărcina pe generalul Peter Williams să asigure autorităţile de la Bonn că Statele Unite au hotărât să le pună la dispoziţie pe timp de şase luni, 980 de paturi în spitalele militare din Baden-Wurtenberg şi Renania, pentru marele val de refugiaţi proveniţi din Germania de Răsărit.
Valul aşteptat n-a fost val: din 55.500 de persoane care au trecut în Ocident în prima zi, numai 3.250 au întârziat întoarcerea, revenind treptat, la casele şi locurile de muncă. Mulţi redegişti au trecut numai pentru a primi cele 80 de mărci, dăruite de  federalii.
Pericolul confruntării militare n-a fost deloc mic şi mulţi l-au asemănat cu  cel provocat de criza rachetelor sovietice instalate în Cuba (octombrie, 1962), când retorica belicistă a vorbit de „iminenţa” celui de al treilea război mondial. Evitat în ultimul moment, prin retragerea rachetelor, hotărâtă de Hrusciov, sub presiunea lui Kennedy. Nu fără unele condiţii mai puţin cunoscute. Intre acestea, Statele Unite îşi demontau rachetele Jupiter îndreptate, din Turcia şi Italia, împotriva teritoriului meridional al Uniunii Sovietice. Admiţând existenţa unei frontiere politice pe care nu mai aveau voie s-o încalce.
Acum însă contextul politic era altul, absolut diferit, pericolul unui război fiind înţeles şi interpretat în mod diferit. Faţă-n faţă, nu se mai aflau, precum în Malvine, două popoare, ci două Europe; toate statele care făceau parte din NATO şi Tratatul de la Varşovia.
 La aflarea ştirii, minutul de nebunie i-a cuprins şi pe oamenii de rând, mulţi dintre ei trăgând obloanele şi coborând la subsol, refugiindu-se în adăposturile care se construiau obligatoriu – chiar şi în România -, peste tot unde se ridica un nou edificiu.
Încrederea (confianţa) lui Gorbaciov în cuvintele lui Kohl, şi nu în cele ale agenţilor KGB, a spulberat minutul nebuniei printr-un simplu telefon şi cele două Europe au răsuflat, uşurate. Dar unele lucruri nu s-au ştiut atunci. Abia după zece ani – secretele  se sigilează -, la colocviul aniversar de la Berlin, Gorbaciov, Kohl şi Bush, cu medalia jubiliară pe piept, şi-au aminit cum s-a consumat evenimentul din noiembrie 1989.
  
Gorbaciov, Bush şi Kohl - Colocviul aniversar
Cel care a vorbit mult, întrerupându-i pe unii vorbitori, a fost Gorbaciov; fericit că împreună cu Kohl, anihilaseră o catastrofă fără s-o spună nimănui. Conveniseră să păstreze taina pentru a nu pune în dificultate prestigiul unor lideri europeni. Pentru asta se simţea reconfortat. Şi foarte dezamăgit pentru evenimentele trăite după căderea Zidului.

Bush cunoştea motivele dezamăgirii şi a încercat să le îndepărteze, mărturisind că în noaptea aceea fierbinte, avusese inspiraţia fericită de a nu-şi asculta colaboratorii apropiaţi, care-l sfătuiseră să se deplaseze cu toată urgenţa la Berlin, lăsându-se filmat lângă molozul Zidului. Explicaţia oferită la colocviul, a fost rezonabilă, dar incompletă. Nu ştiam ce forţe ascunse s-ar putea dezlănţui – a spus George Bush şi după aceea a adăugat: Şi nu vroiam să complicăm mai mult viaţa lui Gorbaciov, pentru că era imoral să-i punem degetul pe rană.
Motivaţie splendidă, ocolind motivul fundamental. Întâlnirea cu Gorbaciov, în apele Maltei (2-3 decembrie, anul căderii Zidului), era stabilită din decembrie 1988, la New-York, la propunerea lui Reagan. Că aparent, Bush nu vroise întâlnirea, lăsându-se rugat de cei prezenţi – şi-a amintit Condolenzza Rice -, nu mai interesează. De-acum, elaborate cu grijă, corectând sau adăugând paragrafe noi, în acord cu noile circumstanţe, documentele preliminare erau greu de refăcut dacă Bush ar fi apărut lîngă ruinile Zidului.
Dincolo de dificultatea revizuirii textelor, apariţia sa la Berlin, după Kennedy – Şi eu sunt berlinez, 23 iunie 1963 şi Reagan – Domnule Gorbaciov, dărâmă dumneata Zidul acesta, 12 iunie 1987 –, n-ar fi avut o semnificaţie aparte.
Ierusalim - Zidul Plângerii

Pentru cunoscătorii Bibliei, portretul său ar fi însemnat ceva asemănător cu Plângerea lui Ieremia pe ruinile Ierihonului. Profetul bănuit că l-ar fi sfătuit pe Sedechia să se supună Babilonului, Nabucodonosor aflându-se de 18 luni în Ierusalim, iar Iosua Navi, ascultând vocea Domnului, îşi pregătise neamul pentru asalt: „Când vor suna din trâmbiţa de alarmă şi când veţi auzi sunetul de trâmbiţă, atunci tot poporul să strige cu glas tare deodată şi când vor striga ei zidurile cetăţii se vor prăbuşi. Atunci tot poporul să năvălească în cetate, plecând  fiecare de partea unde se află”. (Iosua – Luarea şi dărâmarea Ierihonului, VI-5). Şi plângerea dulce a celui care-i văzuse ruinile: „Măslin verde, împodobit cu roade frumoase te-a numit Domnul. Iar acum, în zgomotul cumplitei tulburări a aprins focul în jurul lui şi ramurile lui s-au stricat”. ( Ieremia – Ruperea legăturii cu Dumnezeu,  XI – 16).
(Continurea în proxima postare)
Madrid, februarie 2016
____________________________________
© - Darie Novăceanu – Fereastra lui Darie

No hay comentarios:

Publicar un comentario

Nota: solo los miembros de este blog pueden publicar comentarios.