ANTOLOGIE PERSONALĂ

EXISTĂ NOPŢI 

III

Tăcerea ta nu a avut nicicând

            forma unei corăbii

nici arborii de-aici nu s-au visat

catarge aducând pe ele

            învinse orizonturi depărtate

nimeni n-a aşteptat aici

            decât stingerea vremii

în epiderma pietrelor rece

şi nimeni n-a venit purtând pe el

cămaşa fericirii dinainte

Si au venit mereu Umplute

până spre pragul iernilor au fost

            drumurile păsărilor lui

tot cu dureri încrucişate

iar prispa caselor cu bolovanii

            cuvintelor fără de lume

De-aceea-mi poţi tăcerea plăti c-un brad tăiat

dar nu ştiu bradul cum îl vei plăti

            pământul

unde l-ai pus să crească n-a dorit

nici pasul şi nici cerul să cunoască

Mai bine-ar fi cu umbra lui dar nu ştiu

de vei putea întreagă s-o desprinzi exactă

            din vârful rădăcinii

iar pădurea

va sângera rănită de foşnetul absent

Mult mai uşorar fi să fiu adus chiar eu

şi pus alături lângă bradul drept

lăsând să treacă noaptea

            şi norii peste frunte

sau şi mai simplu: doar o pânză albă

de zvonuri şi surâsuri rotunjind

sigiliu peste voce

            şi peste gestul mâinii

Căci n-ai avut să te cunoşti nu ţi s-a dat

Decât amurgul din cuvinte

            punţi fragile

de ceaţă sunătoare închisă în silabe

învăluind contururi şi adâncimi oprite

sau suprafeţe false

            în care ţi-a sădit

ca pe un steag culoarea vocii tale

Distanţa între ţărmuri mereu neliniştită

de vis şi aşteptare te amăgeşte lent

cu lungi tăceri ascete

            teologii sterile

medievale turnuri şi vânători nocturne

cu vâlvătăi grăbite să îngroape

întoarcerea spre tine sub jertfa împăcării

Ţărm nerostit pe care te întorci

când drumul se desparte-n două

            şi pasul şovăie-n răscruce

nepregătit s-aleagă amputat

şi umilit

pe-un orizont înfrânt să se semneze

Culoarea vocii însăşi atunci se vestejeşte

lumina cade pe statui altfel

            descoperind cuţite-n

nevederea rece

flămânde ghilotine camuflate

de-un timp propice în surâsul lor

Singurătăţi de calciu inocent albind

            pulverizate prin istorii

modifică trecuturi

            transportând

durerea patriei mai în adânc

(1973)

........................................................................

R. Darie Novăceanu -2015

ANTOLOGIE PERSONALĂ

EXISTĂ NOPŢI

II

O simplă clătinare noptatecă de vânt

prin arborii copilăriei

a fost de-ajuns să te întoarcă

            pe ţărmul nerostit

spre tine însuţi ca spre un muzeu

al repetatelor înfrângeri voluntare

Şi-acum tăceri uitate dinadins

îşi prăbuşesc frumoase turle

de catedrale singure

            dezvăluind cortegii

de-nfrângeri vechi lângă înfrângeri noi

fragmente de cuvinte şi resturi de-adevăr

trecute-n cântece streine

sau traficate în răscruci de lume

            pe necunoaştere şi teamă

sub iarba neştiută a cântecului ars

Ca nişte străji idei mumificate,

            şi gesturi de demult

veghează

intrarea patriei spre adevăr

            relicve

de ziduri ridicate-n grabă

şi palisade pururi verzi

            de sarmizegetuse

Umbre de părinţi

            stratificate ca o frunză

de ţipăt roşu înflorit sub spadă

vechi patrule

de vis adolescent ce se întorc

            din viitor îmbătrânite

steaguri

ale speranţei unui neam născut

numai din moarte şi-amintire

sub simpla clătinare noptatecă de vânt

            prin arborii copilăriei

Îndeajuns din toate câte sunt pe lume

            să te întoarcă iarăşi

pe ţărmul nerostit

spre tine însuţi căci tăcerea ta

            tăcerea ta uitată dinadins

nu poate fi decât această lungă

arheologie a singurătăţii

            neabătut sunându-şi preţul

ştiut demult

al clopotelor calde

din dulcea vale a sângelui din tine

Şi altceva ce ai fi vrut să aflu,

            decât relicve de cuvinte

cântece de leagăn

ale acestui neam carbonizate

fragmente de tăcere

            şi cenuşă

de sunete prin care-au fost trecut

puhoaie focul migrator

Numai pădurile-ntr-un timp potrivnic

            i-au dat cămin şi sanctuare

şi frunză pentru stins în cântec

durerea pasului spre ţărmuri

Imense cantităţi de lună veche

s-au scurs în idolii de lut

sub iarba cântecului neştiută

            silabele prinzând un smalţ

de care s-au tocit junghere

şi iatagane inutile

Nici o zidire-alcătuită-n piatră

plină de orgoliu

sau bântuită de incest şi crimă

n-ai fi putut să afli

            mult prea vaste

i-au fost şi moartea şi viiaţa

spre a-ncăpea sub bolţi încremenite

(1973)

Ilustraţie din volumul cu acelaşi titlu de Mihai Sânzianu

...............................................................................

R. Darie Novăceanu - 2015