LEONID DIMOV

 

 

 

 

Leonid Dimov

(1926 - 1987)
      

Fugă

In cetăţi de piatră cu cer de cărbune

Fluieră grilajele sub mai multe lune

Te-am strâns în palmă şi te-am făcut mică

Fierbinte-n căuşul cu ţară peltică

Să-ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse

Gâdilând burice de degete-ntoarse

Simt cum râzi în pumn ocrotită

Şi linia vieţii o şerpui grăbită,

Ai scos călâile din cuibul de piele

Să le-nţepe gerul de după zăbrele 

Când alerg, uriaş, prin cetăţi streine

Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine.

Jurnal

Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi

Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă

Şi linişte de Paşte împinge la pereţi

Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an

Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.

Erai o nimfă albă cu colţul diafan,

Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,

Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,

Cum sfârâia prin uşă din încăperea mea

Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc

O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,

Si simt cum, lângă tine, în palma caldă joc

O purpură rotundă de bile numărate.

    
Nunţi 

Cusătoresele subţiri 

Aşteaptă goale prin dantele 

Taxiuri lirice cu miri

La geamurile paralele.

Adolescenţi şi zâmbitori,

Ei trec uşor după cupole

Şi-anină sus, de sărbători,

Planşe cu raci şi colembole.

Biserica

Era ca sculptată din os 

Biserica cea fără pronaos

Insulă tulbure şlefuită-n jad

Cu scene din mult încercatul Ţaringrad,

Cu părinţi în alb pe creneluri

Şi preplumuri purpurii de femeluri,

Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde,

La răscrucea a trei bulevarde.

Tufe din plante necunoscute

Dădeau roată bisericii, pe sub volute,

In acea parte de oraş, se-nţelege,

Când o vreme matinală 

trimetea etern adieri blege.

 Lucarna

Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire

Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.

Apoi din nou, şi iară şi iară

Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară,

Mai sus, spre clopotniţi, degeaba,

Ii mâna dragostea, îi mâna graba…

Înfriguraţi, chiar în aer, apoi

Se dezbrăcară şi zburară goi

Deasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.

Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne

Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust

Amândoi deodată prin lumenul îngust.

 Sf. Ieronim

Giganticul nàos îi împresoară

(Ce mică, bazilica, părea de-afară),

Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,

Patronul ulcerelor de tipografi la regim,

Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă

Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.

Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,

Barba sfântului o prinde-ntre deşte

Şi-apoi o lasă.

- Ce-i?  Parcă eşti mai frumoasă!

Soţul gol i-a şoptit de neunde.

- Nimic, dând din palme răspunde.

Şi plutesc mai departe. Si simt, mişei,

Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.

 Revelaţie

- Spune-mi: crezi în Dumnezeu?

- Nu.

- Bine, dar stă acolo, mereu!

- Unde? 'n suportul ăla ce ne priveşte?

- Mda. El este. Rugineşte

Peste tot. Când vrabie, când cardinal,

Când balaur de cârpă, acefal...

Ştia că nu cred şi zâmbea.

Aici e trist. Are privirea grea.

- Femeile-l fac să simuleze.

- Ce ?

- Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.

Ciute în faţa marilor fiare.

Priveau amândoi la disperare

Suportul tulbure, de argint pătat

Pe damascul verde cu macat,

Suportul rece-n altarul gol

Cu iluzii de suporturi în carambol.

Metal tutelar în străvechea zi.

Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.

Călătoria 

Şi-acum să descriem tăcutul voiaj

Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj,

Pe cruntul ocean de sferule verzui,

Sineli ovoide purtate hai-hui,

Răcori gâdilându-le coapsele goale

Şi ţărmuri ciudate, departe de cale.

O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt

La capătul străzii cu scări de pământ.

Era o banchetă acolo, vopsită

Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită

La mijlocul apei îi tot aştepta

Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna.

Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,

Şi cum înotau spre o insulă iute.

- La fel de albastre sunt tufele, da ?

Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.

Surorile

Din nou un amestec de vară şi iarnă,

Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă

Şi iarăşi sărutare. – Să fugim 

De libidinosul sfânt Ieronim.

- Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mari

Surorile dantelărese ţes şalvari

Pentru mine. Le cunosc de multişor.

- Le iubeşi? Dădu din umeri, uşor. 

Începură să suie pe-o scară sidefie

Ce trecea prin cartiere din copilărie,

Unele noaptea, altele dimineaţa,

Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa

În clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,

În gemetele gospodinelor infidele.

Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale

De revopsite tramvaie goale,

Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea,

Mormăia sonorul grădinilor de cinema...

- Ai obosit un pic?

Ultimele trepte treceau prin nimic.

Tunelul 

Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase

Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase

Şi-atât de tare-i ameţea Înaltul

C-au uitat unul de altul:

El se duse la dantelărese,

Îi dară vişinap şi delicatese,

Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:

Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...

Vai, şi ea, la rându-i, legală,

Se cufundă goală

În imensa cupă cu rachiu de ienupăr

Din living-roomul lui Garry Cooper.

Pe urmă s-au trezit

În tunelul alburit,

Pardosit

Cu clisă.

Erau siguri că urmează o curbă închisă,

În fund ardea palid bec,

Li se părea ne-ncetat că trec

Iteraţii roşii, vagi figuri oafe,

Poate lalele, poate garoafe

Emanând un miros cald:

Frunza verde sticlea, ca de smarald.

 Fiara

Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână,

Porniră goi, ţinându-se de mână,

Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină,

Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,

Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte,

Când au simţit că cineva-i urmăreşte.

Înlemniră!

O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:

Venea o felină cafenie din întunecime,

Molatică, veselă de cruzime.

N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa

De la garoafă la garoafă. Curba le era

Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,

Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.

Mereu mai aproape, mereu râzătoare,

Simţeau cum fiara le sufla dogoare,

Şi-atunci, într-un ultim efort,

Bătură la poarta cu resort,

A patruzeci şi patra poartă la fel

Cu celelalte porţi de oţel.

Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor,

Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.

Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:

Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.

Curtea interioară

Gata de drum, gata de sacrificiu,

Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.

Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate,

Numeroase familii scăpătate.

De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,

Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.

Se treziră cu palmele făcute pahare,

Strigând un nume la-ntâmplare.

Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg,

Zăriră balcoane cu rodii în pârg.

Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane,

Au zis c-au venit să scuture burlane,

Şi-unde începură să zboare

Burlane, coturi cu cuie cu floare,

Date cu bronz, cu negru, spoite

Cu var. Portocalii, ruginite...

Curând fu curtea plină de ele.

Se aşezară la treabă printre zorele

În sunetul unor clopoţei de porţelan:

Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

Funinginea

Şi deodată, cam pe la şase,

Totul fu invadat de puzderii negricioase.

Pieriră rufele, vocile, tot.

Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,

Iar spaţiul cel negru se-mpărţi

Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.

Săli, coridoare, odăi, pasarele,

Turnuri, saloane, mansarde, capele,

Subsoluri, cămări, paraclise,

Toate cu uşile deschise

Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie

Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie,

Aceeaşi fiară care-i urmărise

Molcomă, crudă ca-n vise.

Fiară Didonă, fiară Belindă

Surâzând când nu reuşea să-i prindă.

Tancul

Totul era etern, totul era integru.

Totul părea vânăt spre negru

Când, în sunet de flaut şi tilingă,

Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.

Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuie

Spre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie.

Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă

Departe, străvezind o nostalgică elipsă,

Unde-i aştepta duduind pe loc

Un tanc cât o corabie la iernat în doc.

Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant,

Ascultară cuminţi de comandant

Şi pătrunseră pe turela deschisă,

În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.

Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,

Se mişcară lent pe patul de campanie,

Se-mpreunară cu scâncet dur

Şi priviră limpede jur-împrejur.

Sf. Elefterie

Curgea o umbră de rai vopsit,

Clătina din clopotniţi marele naos scorojit

Şi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,

Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.

Tremurau de frig şi de-ntuneric mut

Plutind încet spre lumenul ştiut.

Zăriră lucarna şi ţâşniră prin ea

Ca două efluvii. Amiaza gemea

De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă,

Travesară-n fugă întreaga piaţă

Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori

În forfota multicoloră, printre trecători.

Râdeau de bucurie că-i aevea tot,

Şi streaşina, şi burlanul rupt în cot

Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie

Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

Vis cu dentişti       

Miezul nopţii. Dincolo de rampă

S-au aprins braţele terminate cu lampă.

E-o clădire albă până la stele

Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele,

Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte,

Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte.

Apoi vom ieşi, cârduri, pe marile portaluri,

Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri,

În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,

Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă,

În definitiv, aşa-i semnul de toamnă:

Dinte scos moarte înseamnă...

Mai bine să ne suim în primul tren,

Oriunde ne ducem ajungem în Eden,

Edenul edenat, edenul ardent,

Cu livezi de caişi cât un continent

Încăput tot în căputa roasă

Din vitrina cizmăriei de-acasă.

E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie

Parcă vorbind singure-n ploaie

Şi tot intrăm cu exemplare fox de zgardă

La urgenţă, în camera de gardă,

Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,

Sub felii de lumină emanând arsen.

Decompoziţii        

Triptic oniric

I 

Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese

Că avem mari datorii la florărese:

Florăresele funerare de lângă cenotaf.

Cum mai viscolesc anceştrii prefăcuţi în praf

Prin lumina arămie închisă litru cu litru,

Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru

Şi pe urmă să rămânem acolo unde şedem,

Sub coroanele de crizanteme crem,

Sub inscripţiile de culori violente

Încremenite arbitrar pe monumente.

Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace

A-nceput să coboare de pe bulumace

Rostindu-şi, la temperaturi de mii de grade,

Anateme vehemente sub tornade

De văpăi încinse până la nevăzut,

Uite, ţi s-au ivit semne de putrefacţie pe şezut,

Aşază-te o clipă să ascultăm în neştire

Orologiile bocănind în amurgire.

E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,

Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească

Sunând cam aşa: li be di le, li be la bi.

Se-aude ţipătul zalelor din armura lui Hamurabi.

II

Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu,

Capitelurilor de gadolin de la crematoriu,

Să nu mai privim ornamentele selenare,

Şlefuite în T întors cu intars de metale rare

Şi să coborâm în visul vostru fără ţintă, cu labirint,

Dincolo de observator, pe strada Cuţitul de Argint,

Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna,

Cu cerul ovoid mai vânăt ca pruna.

E noapte. Oftează nişte scene de copilărie,

Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie

Şi-am plecat mai încolo

Cu luntrea pe oceanul înverzit pe palolo.

Ştiţi, viermele delicat adunat precum roua

Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa.

Acum am debarcat. Se leagănă negurile prin temple,

Uite-l pe câinele Dingo plimbat de Shirley Temple.

Planează ghitare, cobze, mandore,

Trec amazoni de braţ cu conchistadore,

S-a-ntors istoria către-nceput,

Doamne, se-aud tropote de mamut!

Să facem iute un menhir cât de şui

Pentru scheletele noastre de plastic verzui.

III 

Se făcuse prea tâziu, dar nu plecam,

Femele despletite se colorau în geam,

Mai urcau şi nevăstuici printre candelabre

Pistruiate pe obrazele glabre,

Aveau toate un fel de pecete pe spinare,

O mişcare molatică, o preocupare,

Ştiau ele ceva

Şi pierdeau înainte de-a se-nfiripa

Cum se cuvine: sferturi, treimi, cozi,

Viclemuri cu inorogi şi irozi,

Şi tot aşa, am rămas să le privesc

Surd la răsufletul pământesc,

Pustiit de-o înţelepciune străvezie,

Singur, în clopotniţa trandafirie

Modelată pe-un Caucaz de şapte ori mai înalt,

Acuminat numai din calcedonie şi bazalt,

Răscolit de fluiere şi săgetători

În zodiace calculate de şapte ori

Numărând câte şapte.

Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare şi noapte.

Rondelul lumânărilor       

 

Ardea o lumânare aşezată

Pe-o altă lumânare ce ardea

Şi-n alba luminare ca de vată

M-am aşezat, tot alb, deasupra mea.

Atunci a hohotit o mască lată,

Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,

Ardea o lumânare aşezată

Pe-o altă lumânare ce ardea.

Eu am plutit spre bagdadii, deodată,

Spre zeul zugrăvit, care privea

Nepăsător, pe lada înstelată

Din podul alb cum, făr-a fumega,

Ardea o lumânare aşezată. 

Rondelul sfintei fără sfânt       

Era o sfântă fără sfânt,

Fără credinţă, fără casă,

Avea doar inimă şi gând

Şi-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal şi iacint

Venea la fiece mireasă,

Ea, mica sfântă fără sfânt,

Fără credinţă, fără casă.

Şi ne-am adus aminte când

În toamnă negură se lasă,

Cum lângă noi, de noi visând

Că nu ne vede şi nu-i pasă,

Era o sfântă fără sfânt.

Tramvaiul 2        

Nu-ţi pierde cumpătul. Cetatea

Decolorată ne-a-nşelat:

Străzile, turlele, etatea

Sunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburită

Clădirile parc-au oftat.

În jur, pădurea-i înnegrită

De plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădurea

E chiar tramvaiul nostru 2

Şi chiar Iisus zâmbind aiurea

Sus, pe platforma dinapoi.

Nocturnă       

Clopote, noaptea, la băi,

Lupi scânteind prin brădete,

Poze cu munţi şi femei

Puse-n sipeturi secrete.

O, termometrul s-a spart!

Sparte-s, în juru-i, fiole.

Negru stihar de brocart

Flutură peste cupole:

Talpa cu grijă s-o pui

Jos, pe ciment, lângă cioburi.

Vino! Prin abur gălbui

Suie căruţe cu globuri.

......................................................................

R. Darie Novăceanu 2015