miércoles, 20 de mayo de 2015

TEODOR PÂCĂ

Uniunea Scriitorilor. Istorie care ar trebui re-cumpărată





















Scurtă despărţire

Vă las în valea acestei stinse plângeri,
Orice sfârşit vesteşte-un început,
Mă duc eu primul – sunt mai priceput,
Să pun din vreme şeile pe îngeri.

Zvântaşi cu zâmbet aripile plânse,
V-aştept la grajdurile de smarald,
Nu vă grăbiţi, de-abia-i amiaz şi-i cald,
iar eu v-aştept şi chingile sunt strânse.

Când veţi veni-n amurg sub înserare,
Vom călări frumoşi prin elizeu,
În cavalcadă, pân-la Dumnezeu,
Descălecând la tronu-i, la picioare.

Ne-om prosterna cu frunţile alese
Pe lespedea de nouri, luminată,
Cel mai frumos din noi va spune: „Tată,
ţi s-au întors feciorii cu mirese.

Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine
Iar rău a fost pe drumul străbătut,
Dar tot ce-ai scris sã facem am fãcut

şi nu te-a dat nici unul de ruşine.
Acuma ne-am întors cu toţi-ne iată,
Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?!”



Pânda

Asemuit cu fiarele de pradă,
De câte ori am stat la pândă întinsă,
Cu degetul zgârcit pe arma încinsă
De fierbinţeala vie ce-o să cadă...

Mã furişam, o umbră printre umbre,
Iar tu veneai spre moarte să te dărui
Disimulând candori de pui-egretă.
Drept în cătare în crucea din lunetă

Vedeam peisajul prăvălit sub lună
Plutirea delicată cum se frânge
Imperiu candid umilit în sânge.



.....................................................
Rãscrucea faptei o ţineam în mână
Dar eu lăsam în iarbă să se culce
Pe patul armei patima să tacă,
Înspãimântat de clipele ce pleacă
Mereu spre o altă pândă.
Cea mai dulce.

 
Pituţ, Lâncrănjan, Ţuţea, Pucă
Patriei

Îţi sărut mâna, Doamna mea frumoasă,
Genunchiu-mi cade-n cel mai nobil lut,
Pe care-l simt că sunt şi mi-l sărut
Ca pe o dulce sare luminoasă.

Sărutu-ţi mâna, Doamna mea deplină,
Sfinţitã mult de lacrimi şi sudori,
Ca să exişti, să dăinui, să nu mori,
Bătrânã, sfântă, insulă latină.

Sărut profund căuşul palmei tale
În care m-ai crescut frumos, de prunc,
Nu-i fir de praf din trupul tău s-arunc
În apa vremii, stând să ne prăvale.

Nu-i fir de praf pe care nu-l sărut
Din trupul tău pe care-l scurmă vântul;
Ca să te laud am numai cuvântul
Văzut, iubit, cuprins şi cunoscut.




Patriei mele

Era fantastic cerul, ca o perlă,
Cu ape de sidef şi uneori
Cu dulci colinde, ca atunci când mori
şi-n suflet, proastă, uguie o mierlã.

Era fantastic cerul ca acum,
Când amurgeşte peste-un vraf de ţarã,
Când mã uimeşte-adânc întâia oară,
Ca un fantastic început de drum.

Prea sunt copil al cerului fantast,
Prea peste tot mă simt la mine-acasă,
Prea am nevastă blândã şi frumoasă,
Să nu-i fiu credincios, să n-o adast.

Notă: Nu am găsit pe nici un drum un portret al lui Teodor Pâcă, nici al lui Florin Pucă.
Poemele de mai sus le reproduc mai mult din memorie, ajutat de memoria lui Gheorghe Istrati. Ion Lazu ar putea să mă ajute. Avem nevoie de o carte a timpului
nostru, dincolo de timpul tuturor. Fereastra mea rămâne deschisă.

martes, 19 de mayo de 2015

PAGINI ETERNE DIN POEZIA BRAZILIANĂ






Gregorio de Matos Guerra

(1633-1696)


O zi, numai atâta


O zi, numai atâta, pe cer rămâne soare.

După lumină vine noaptea deasă

Şi-atâta frumuseţe de umbră e culeasă

Şi-n lungi tristeţuri bucuria moare.



De-i numai pentru-o zi, atunci de ce răsare?

De ce sfârşeşte-n umbră lumina de-i frumoasă?

Şi-atâta strălucire pentru ce se lasă

Plăcerii umbrei mult prea la-ntâmplare?



Nehotărâte-s toate: şi soare şi lumină.

În frumuseţe nu e nicicând statornicie,

Şi orice bucurie de trristeţe-i plină.



Lumea se naşte parcă fără ca să ştie,

Se bucură de viaţă şi dispare,

Statornică precum, statornic, soarele răsare...





Antonio Gonçalves Dias

(1823-1864)


Cântecul exilului


Patria mea e legăn de palmieri sub care

Altfel de păsări cântă cântul lor.

O, păsările care cântă-aici

Acolo pot să te-nfioare.



Mai mult stele ard pe cerul nostru,

Grădinile tot timpul dau în floare,

Pădurile noastre au mai multă viaţă,

Iubiri mai multe viaţa noastră are.



Amurgul nostru e mai plin de taină

Şi noaptea are mai mult dor.

Patria mea e leagăn de palmieri sub care

Altfel de păsări cântă cântul lor.



Patria mea e plină cu frumuseţi alese,

Pe care-aici nu le găsesc;

De-aceea-n vis – singur, în noapte – eu, rătăcitor,

Spre ţărmurile mele mă călătoresc,

Patria mea e legăn de palmieri sub care

Altfel de păsări cântă cântul lor.



Şi Dumnezeu n-o să mă lase

Pân’nu mă-ntorc acolo, să mai gust odată

Plăcerea de-a trăi, nu, n-am să mor

Fără să văd amurgul şi stelele frumoase

Fără să calc pământul cu palmieri sub care

Altfel de păsări cântă cântul lor.


Coimbra, iulie 1843



Junqueira Freire

(1832-1855)


Teamă



Prietenă, plăcerea e totu-n lume. Vezi?

Ţărâna-n orice clipă poate să fie casă.

Să meregem la-ntâmplare. Păşeşte-ncet, pământul

            Să nu ne simtă paşii, când l-apasă.



Să ne oprim aici. Mă-mrăţişează, noi

Ne-ascundem unu-n altul. De ne caută

Moartea, nu ne-o găsi sau dacă,

            Muri-vom împreună şi deodată.



Nu spune vorbe multe. Un cuvânt ajunge,

Şoptit în taină, în auz; oricare.

Nimic mai mult – nici un suspin,

            Nici un oftat, nici o suflare.



Vorbeşte-mi doar cu jarul privirilor, atât.

Răneşte-mă adâncu cu ele.

Şi lasă-ţi buzele să ardă

            Prinse-n săruturile mele.



Prietenă, plăcerea e totu-n lume. Vezi?

Ţărâna-n orice clipă poate să fie casă.

Să mergem la-ntâmplare. Păşeşte-ncet, pământul

            Să nu ne simtă paşii, când l-apasă.








Machado de Assis

(1839- 1908)


Lumina între umbre


Noaptea-i obscură şi-nfricoşătoare,

Precum un muribund, e mută.

Pe firmamanet, o stea, tăcută,

Şi singură, tremurătoare.



S-aud ecouri peste depărtare,

Iar vântul harfele îşi mută

Prin arbori, somnoros şi împrumută

Cântec din murmur de izvoare.



Noapte, tu, te ce-nspăimânţi orice memorie,

Noapte, ce-aduci spaimă şi ceaţă,

Pustie eşti şi tristă şi deşartă!



Dar încă nu...sufletul meu mai iartă.

Durerea ce se schimbă-n glorie,

Şi moartea ce se schimbă-adeseori în viaţă.



Luis Guimaraes Junior

(1845- 1898)


Întoarcere acasă
Surorii mele, Isabel


Ca pasărea la vechiul cuib sosită,

După o iarnă lungă m-am întors târziu

La casa-mi părintească, unde-mi ştiu

Leagănul meu de cântec şi răchită.



Şi am intrat. Şi m-am lăsat să fiu

De mână dus, deo fiinţă îndrăgită

Şi nevăzută, plămădită

Din dor de mamă şi din dor de fiu.



Aici era fereastra...(Mi-am amintit de ea...)

În care stăteau noapte’n clar de lună,

Suririle şi mama...Dar plânsul mă-nneca.



Şi n-am putut, şi-am plâns. În fiece fior

Era un cântec vechi uitat în strună

Şi-n ficare cântec câte-un dor.



Antonio de Castro Alves

(1847-1871)


Ultima fantasmă


Cine eşti tu, cine eşti tu, chip fără-asemănare,

Ce te ridici spre ziuă din noaptea-ntunecată?

Ţi-e faţa-n umbră încă scufundată

Şi peste nori te risipeşti în soare...



Cobori din cer, rotindu-te deodată!...

Cine eşti tu, frumoasă nenuntită, oare?

Dau portocalii-n floare şi cu floare

Misterioasa frunte îţi e încununată!...



Când ne-am văzut? Tu eşti din astă lume?

Eşti, oare, fiinţa-aceea căutată-anume

Din nord la sud de mine o întreagă viaţă?



Eşti soarta mea? Arată-te la faţă!

Eşti visul aşteptat din visurile toate?

Eşti oare, gloria? Ori moartea poate?...




Cruz de Sousa

(1861-1898)


Ură sfântă


Mult prea frumoasa mea, înălţătoare ură,

Sfântă şi dreaptă, fără de căinţă,

Sărută-mi fruntea şi de-i cu putinţă

Fă-mă umil trufaş fără măsură.



Umil cu cei umili, chiar de mă-njură,

Trufaş cu cei ce n-au nici o Dorinţă

Şi n-ai nici Bunătate, nici Credinţă

Şi nu ştiu că lumina soarelui e pură.



F rumoasă ură bună, steag pe care

Sufletul meu l-a fluturat mereu

Deasupra altor steaguri ne-mpăcate,



Preasfântă ură dreaptă, fii astăzi scutul meu,

Căci Amor mă încearcă şi nu-i nici o scăpare

Din turnurile celor Şapte mari Păcate.




Olavo Bilac

(1865- 1918)


Nel mezzo del cammin...


Am ajuns. Ai ajuns. Ai venit întristată

Şi-obosită. Obosit am venit şi-ntristat.

Ţi-era sufletul de vise-ncărcat,

De vise inima mi-era încărcată.



Ne-am oprit la mijloc de cale, am stat

La viaţa jumătate, de-amândoi cercetată.

Mâna ta într-a mea. Luminată

Faţa mea de surâsul tău liminat.



Şi azi, iarăşi te duci... Şi la plecare

Ochii tăi plâsul nu-i păienjeneşte

Şi nu simi nici o duree pentru depărtare.



Eu singur stau, cu faţa întoarsă în tăcere

Spre chipul tău întors, care descreşte

La capătul de drum opus şi piere.



Limba portugheză


Ultimă floare sfântă din Laţium, tu, cea care,

Naivă şi frumoasă, eşti, deopotrivă pură

Lumină-n întuneric, cum în ţărâna sură,

Nativ, aurul arde şi ţărnii-i dă splendoare.



Liră suavă, sunet de tobe, tu, obscură

Şi neştiută, dragostea mea cea mare,

Tunet  de-aramă despletit pe mare,

Leagăn de dor, dulceaţă şi tortură,



Iubesc vigoarea ta, aroma-ţi încă necercetată

De tânără pădure şi nesfârşit de ape,

Floare din Laţium, limbă-ndurerată,



În care mama-mi spuse: „copilul meu”, în care

Camoens plânse-n neagră-nstrăinare

Iubirea lui, numai pe tine avându-te aproape.



Manuel Bandeira

(1886-1967)


Moment într-o cafenea


Când a trecut cortegiul funerar,

Cei ce se aflau în cafenea

Şi-a descoperit maşinal capul

Salutându-l, indiferenţi, pe mort.



Toţi stăteau cu faţa spre viaţă,

Adânciţi în viaţă,

Încrezători în viaţă.



Numai cineva şi-a luat pălăria cu un gest larg,

Fără grabă, privind plutirea-aceea-ndoliată îndelung.

El ştia că viaţa e o zbatere feroce

Şi fără rost.



Ştia că viaţa e o trădare

Şi saluta materia care trecea

Eliberată pentru totdeauna de sufletul stins.



Pneumotorax


Ai febră, hemoptizii şi noaptea asuzi,

Viaţa ta a fost şi nu a fost.

Doar tuse, tuse, tuse.



Să vină doctorul.

- Zi treizeci şi trei

Treizeci şi trei, treizeci şi trei, treizeci şi trei...

- Respiră.

...................................................................

- E o cavernă la stângul, plămânul drept are o infiltraţie.

- Atunci, doctore, poate un pneumotroax?

- Nu. Un tangou argentinian. Atât.



Ultimul poem


Aş dori ca ultimul meu poem să fie astfel:

Gingaş spunând lucrurile cele mai simple

şi mai puţin intenţionate;

fierbinte ca un suspin printre lacrimi,

frumos, ca florile aproape fără parfum;

pur, ca flacăra în are se consumă

diamantele cele mai pure.

Aş dori ca poemul  meu ultim să aibă pasiunea

Pe care o au sinucigaşii care dispar fără de urme.



Rui Ribeiro Couto

(1898-1963)


 Pentru când răsare prima stea


În ceasul dup-amiezii, bolnavă de-nserare,

Scrutând întinsul mării, pe ţărm poate că sunt

Ochi de femei şi plînset călătorind pe vânt

Şi mâini ce se-mpreună, pios, a îndurare.



În ceasul dup-amiezii nehotărât s-apună,

Trece,  pe sus, tisteţea pământurilor ce sufăr

Şi-n cer, precum în lacuri florile de nufăr,

Apar scânteitoare razele de lună.



În ceasul dup-amiezii, lipsit de mângâiere,

Se rătăcesc aiurea gândurile noastre

Şi câte-un dor în suflet şi-n depărtare piere,



Întâia stea răsare, se-nalţă, şi-nserarea,

Suav, îşi împreună tonurile-albastre

Cu murmurul din larguri ce îl aduce marea...



Cecilia Meireles

(1901-1966)



Elegie

            În memoria bunicii mele,

            Jacintha Garcia Benavides

I.

Lacrima mea a căzut în ochii tăi.

Mi-a fost teamă s-o şterg: să nu ştii că picase.



În ziua următoare stăteai nemişcată, în forma ta definitivă,

Modelată de noapte, de stele, de mâinile mele.

Exhala din tine aceiaşi răceală de rouă, aceiaşi

Claritate a lunii.



Am văzut acea zi răsărind inutil pentru pleoapele tale,

Şi glasul păsărilorşi murmurul apelor

Nu mai puteau să fie culese de auzul tău împietrit.



Unde-a rămas corpul tău? În pereţi? În mobilă? În acoperiş?

M-am aplecat peste chipul tău, absolut ca o oglindă.

Şi tirstă te cătam,

Dar totul a fost inutil, fără rost, pentru totdeauna.



Carlos Drummond de Andrade

(1902- 1987)


 Cadril


Joao o iubea pe Teresa care-l iubea pe Raimundo,

Care-o iubea pe Maria, care-l iubea pe Joaquim,

Care-o iubea pe Lili,

Care nu iubea pe nimenea.

Joao a plecat în Statele Unite, Teresa s-a gălugărit,

Raimundo a murit de tristeţe, Maria a rămas fată bătrână,

Joaquim s-a sinucis, iar Lili s-a căsătorit cu J.Pinto Fernadez,

Care nu se amestecase deloc în povestea asta.



Congresul Internaţional al Fricii


În mod provizoriu nu vom mai cânta iubirea,

Care-a coborât mult mai jos decât subteranele.

Vom cânta frica, cea care sterilizează îmbrăţişările.

Nu vom cânta ura penru că aceasta nu există.

Există doar frica, tatăl nostru şi prietenul nostru,

Frica marilor pustiuri, a mărilor, a mlaştinilor,

Frica soldaţilor, a mamelor, frica bisericilor,

Vom cânta frica dictatorilor, frica democraţilor,

Vom cânta frica morţii, frica de după moarte,

Apoi vom muri de frică

Şi pe mormintele noastre vor răsări flori galbene şu fricoase.



Murilo Mendes

(1902- 1975)



Cântecul exilului


Patria mea-i grădină cu meri de California,

În care cântă porumbei veneţieni

Poeţii ţării mele sunt negrii

Care trăiesc în turnuri de-ametist,

Sergenţii sunt monişti, cubişti,

Filozofii sunt polonezi care trăiesc din împrumuturi.

Lumea nu mai poate să doarmă

Cu atâţia aratori şi ţânţari.

Sărbătorile de familie au martoră pe Gioconda.

Eu mor sufocat în ţară străină.

Flrile noastre sunt mai frumoase,

fructele noastre sunt mai gustoase

dar costă o mie de reali duzina.



O, de-aş putea să prind o amăgire de-adevăr,

Să simt cu certitudinea dată de vârstă

Cum cântul păsărilo mă-nfioară!



Femeia văzută din vârful unei piramide


Eu văd în tine epocile pe care le-ai trăit,

Epocile pe care ai să le mai trăieşti.

Mângâierea mea e făcută din toate mângâierile

Care încep de la Adam încoace.

Eşti przentă în formele

 care trăiesc în altele, din fuga secolelor.

Şi alte forme-şi anunţă prezenţa în prezenţa ta.

Când te contemplu

Văd tatuată pe trupul tău

Istoria tuturor generaţiilor.

Închizi în tine străbunii până la cea dintâi pereche,

Copilul tău, nepoata şi nepoata ei.

Femeie, tu eşti convergenţa a două lumi.

Când te privesc,

Întinderea vremii se prăbuşeşte la picioarele tale.



Moarta vie


Maria de Rosario aşezată-n sicriu,

Îmbrăcată, toată, numai în alb,

La douăzeci de ani,

E înconjurată de flori şi de muşte.

Cu faţa ei inviolabilă, castă şi simplă.



Telefonează, telefonează, telefonează.



Mă-nclin fără să plâng deasupra ei

Şi-abia acum îi spun cuvintele duioase

Pe care niciodată nu le-a auzit de la mine.

Cuvinte care ar justifica, poate, o viaţă,

Cuvinte pe care niciodată nu am avut puterea să le spun.



Abia acum ţtiu c-o iubesc, cu dragoste definitivă.

Abia acum mă vreau prietenul ei pentru totdeauna.

Eternitatea irumpe în timp, violentă.



Patru ore de seară


În oraşul acesta mare  nu văd nici un om viu.

De-acum în cinzeci de ani vor fi toţii în cimitir.

Văd nuami apa şi piatra nemişcată

Care-mi aduc aminte începutul lumii.



Cine sunt aceste fantasme care se mişcă pe străzi,

Legănând steaguri, ridicând braţe, lovind tobe?

Cine sunt aceşti bătrâni pe biciclete,

Cins unt copiii aceştia care agită săbii?



Caut prietena mea, frumoasă şi dorită.

Ea, dacă nu-i cu mine, nu există.

Prietenă, răsari în trupul meu, altfel

Voi crede chiar că nici eu nu exist.



A cui e această mantie aruncată pe noroi?

Nu-i pentru mine, poate-i pentru un muncitor.

Acopăr cu ea sexul Mgdalenei

Care m-aşteaptă în poarta evului mediu.



Un manechin ucide-un om din dragoste.

Şapte piane urlă pe-ntinderea asfaltului.

Un arhanghel puternic coboară în valea lui Ioasaf,

Prezentându-mi ultima femeie ce va fi pe lume.



Femeia anonimă


Adu-ţi aminte de femeia aceea

Care-ntr-o zi ţi-a făcut semn stând pe-o terasă,

Aminteşte-ţi trupul acelea frumos, dar fără nume,

Cvare ţi-a spus într-o seară adio,

Când automobilul s-a oprit un minut în stradă.



Aminteşte-şi de femeia mai puţin frumoasă, simplă,

Pe care n-ai avut curajul să o iei cu tine

Şi pe care niciodată n-ai s-o mai vezi.

Adu-ţi aminte de femeia aceea care a suferit pentru tine

Şi-i rămâi credincios până la ultima ta suflare.



Vinicius de Morais

(1913- 1980)


Reţetă de femeie


Cele mai urâte să mă ierte,

Dar frumuseţea e fundamentală.

Trebuie să aibă ceva de floare,

Ceva de dans, ceva de „haute couture”,

Prin tot ceea ce e.

Nu există jumătăţi de măsură,

Trebuie să fie frumoasă întru totul.

Trebuie ca dintr-odată să ai impresia că vezi

O egretă coborând pe ape,

Purtând cu ea culoarea aceea pe care n-o-ntâlneşti

Decât în cel de al treilea minut al aurorii.

Trebuie ca totul să fie fără a fi,

Dar să se reflecte şi să înflorească

În privirile bărbaţilor. Trebuie, în mod absolut,

Ca totul să fie frumos şi nebănuit. Trebuie

Ca nişte pleoape închise

Să-ţi amintească-un vers din Eluard,

Sî mângâi pe braţe ceva dincolo de carne,

Ca umbra unui apus de zi, la atingere.

O, lăsaţi-mă să vă spun

Cî femeia care stă aici ca o corolă

În faţa păsării,

Trebuie să fie frumoasă, să aibă cel puţin

Un chip care să amintească un templu; să fie

Uşoară ca un rest de nor, dar să fie un nor

Cu ochi şi fese. Fesele sunt ceva important.

De ochi,

Nu mai încape vorbă, ei trebuie să privească aşa,

Cu o anume răutate inocentă. Iar gura

Fragedă (nicicând umedă), mobilă şi, de asemeni,

De-o ţinută extremă.

Trebuie ca extremităţile să fie slabe, ca unele oase

Să înţepe, mai ales rotula, încrucişând picioarele, şi

Puntea pelviană,

Strângându-se în talia felxibilă.

Importantă-i de aceea, problema coapselor:

O femeie fără coapse e ca un râu fără poduri. 
E necesar

Să aibă o ipoteză de pântec şi pe urmă

Să se ridice pe călcâie, iar sânii

Să fie mai mult o expresie greco-romană

decât gotică sau barocă.

Să poată lumina întunericul cu o capacitate

De cel puţin cinci lumânări.

Trebuie, absolut, ca fruntea, craniul, coloana vertebrală

Să fie uşor vizibile...Să aibă o mare întindere

Dorsală.

Ca mâinile să semene cu nişte cumpeni,

Să aibă un anume volum al coapselor,

Să fie netede, netede ca nişte petale,

Acoperite cu puf

Sensibil la mângâierea în răspăr.

Sunt preferabile, neînoielnic, gâturile lungi,

În aşa fel încât capul să dea impresia

Că nu are nimic de-a face cu trupul,

Pentru ca femeia să nu amintească

De flori fără mister.

Picioarele şi mâinile trebuie să conţină

Elemente gotice. Discrete.

Pielea trebuie să fie fragedă pe mâini, pe braţe,

Pe spate şi pe obraz.

Iar concvaităţile să nu aibă nicicând

O temperatură mai mică de 37 de grade, eventual

Putând să provoace arsuri de gradul întâi.

Ochii să fie, de preferinţă, mari

Şi de o rotaţie tot atât de înceată

Ca a pământului.

Şi să se fixeze întotdeauna dincolo de un zid

De pasiune, invizibil.

Un zid care trebuie să fie depăşit.

Fmeia, în principiu, trebuie să fie înaltă,

Sau, dacăi scundă, să aibă altitudinea mintală

A înaltelor culmi. 

O femeie trebuie să dea întotdeauna impresia că,

Dac-ar închide ochii, deschizându-i,

Nu ar mia fi prezentă, cu surâsul şi intrigile sale.

Să plece, nu să se ducă.

Şi să posede o anume capacitate de a putea

Rămâne tăcută, dintr-odată, şi de a ne face

Să bem amărâciunea îndoielii.

O, mai ales să nu piardă niciodată,

Nu contează în ce lume, în ce împrejurări,

Infinita sa volubilitate de pasăre.

Şi mângâiată în adâncul său,

Să se transforme în fiară fără să-şi piardă

Graţia de pasăre şi să răspândească mereu

Imposibilul parfum, să distileze mereu

Îmbătătoarea miere.

Să cânte mereu, neauzit,

Cântecul arderii sale

Să nu înceteze niciodată

De a fi eternă dansatoare a efemerului.

Şi în necalculabila sa imperfecţiune

Să constituie lucrul cel mai frumos

Şi cel mai perfect

Al întrgii Faceri fără număr.



Alphonsus de Guimaraens Filho

(1918- 1980)


Înserare pentru un bolnav


Erau ceasurile cinci după-amiază când mi-a adus doctoriile.

Şi lângă ele, pe măsuţă, între ceai şi pâine prăjită

mi-a lăsat ziarele de seară.

Am deschis unul şi am dat peste crime, crime, crime.

(Caine, mare-i împărăţia ta!)

Am închis ziarul şi am ăncercat sămi beau ceaiul,

Să privesc înserarea.

Inutil. Crimele înveninaseră ceaiul, înserarea, orice gând,

Pînă şi (nu ştiu de ce credeam astfel)

Zilele pe care le mai aveam de trăit.



Paulo Mendes Campos

(1922- 1991)


Părţile


Există-o parte bună-n mine.

Vai, morţii nici o vină n-au

Pentru mireasma iasomiei, noaptea.

Există-o parte rea în mine,

Primitoare ca un croitor,

Atinsă de afecţiuni prea delicate.



Există-o parte tristă-n mine.

Pe câmpul cuvintelor foia albă.



Boi nedizolvaţi, metaforici, bâlbâiţi,

Voi sânteţi partea mea cea ireală.



Există-o parte-n mine care-i mută.

Obişnuiesc să merg cu flori sub braţ,

Vizitând prietenii, cu nostalgia anilor de şcoală.



O parte-n mine e vulgară,

Mă apără mereu, de câte un cortegiu.

Şi-o altă parte-i lirică: albine

Dezordonate din sărutul meu.

Ştiu folosi cu eleganţă-un telefon,

Nu uit să trimit trandafiri nimănui.



Există-un animal în mine,

În singurătate, ca un câine,

La circ, ca un urs, ca un leu,

Acasă, ca un om sau ca un cal...

Există-o parte logică în mine,

Adevărată, de nesupus, pustie

Ca un discurs.

O parte şubredă, fragilă,

O parte pur comercială,

Monedă falsă-n văzul lumii.



Există-o parte-n mine care bea

Necontenit, umblând prin baruri.



Există-n mine-o parte moartă

Şi-adesea mă gândesc c-această parte pot fi eu.



Ledo Ivo

(1924-2012 )




Călătorul


Plec din Paris pentru a intra în Italia,

Ştiu, în sfârşit, că viaţa nu e vis,

Că lumea-i una singură.

Cal obosit, ziua se-apleacă şi bea apă

Din fântâni de marmură şi de lumină.



Călătoresc. Totu-i etern şi fabulos,

Între Florenţa şi Roma,

Pe linia universului înfloresc lămâi.

Frumuseţea lumii se prăbuşeşte peste mine,

Cu cerul contruit, albastru

Dintr-o arhitectură de păsări.



Ramura


Ramură de sare-n ziua fără apă,

Oasele calului în pădurea scundă

Calcinată. Păstreaz-on tine,

Cu avariţie.



Ce rămâne din lacrimă, când vântul

Usucă ochii tăi, păstrează-n tine,

Ca pe-un tezaur scump,

Ascuns în pajişti.



Totul în timp încearcă să devină

Cristal şi strălucire-n stepă,

În ziua car-eşi depune calciul

Printre spini.



Ceea ce rămâne din mine

Se cheamă Eternitate.



Geir Campos

(1924-1999)


Urubu


Supravieţuitor al purităţii antice,

Cu pene albe la margini pe aripi,

Atârni precum o remuşcare, te apleci,

Virgulă neagră peste istorii negre.



De parcă cine ştie ce păcat,

Pe care ţi-l mai aminteşti,

Ţi-ar anula gândul, ţi-ar opri gestul,

Zborul tău - spirale lente,

Amestec de-ndoialaă şi de părăsire –

Coboară şi sfărâmă albastru înserării,

Lung sfredel de cărbune şi de somn.



Bucolică


Sufletul meu e azi precum un bou domol,

Decalcomanie peste-un peisaj.

Din viciu, poate, rumegă iarba

Unei speranţe stinse-acum câteva ceasuri,

Pe care am pierdut-o-n picătura de cerneală

Verde, la început, aproape albă, mai apoi.

Vechea agilitate boemă şi sălbatică moare:

Stă-n aştpetarea unui semn

Pentru a se întoarce definitiv

La izvorul odihnei sale.



Octavio Mora

(1933 )


Ulise


Ceară-n urechi eu nu mi-am pus vreodată

Să tacă marea.  De-a tăcut e, poate,

c-o altă mare, singura din toate,

Eu o duceam în mine, legănată.



De paşi pierduţi pe ţărmuri îngheţate

Îmi amintea. Lăsam valul să bată

Şi-nchipuiri prea multe deodată

Torceam din ele, veşnic netreminate.



Creste de spumă albă, rotite pe-ndelete,

Urca spre cer construcţii care durau o clipă.

Călătoriile erau rotunde, incomplete,



Strângând în ele lumea, ca nişte cercuri care,

Deschise într-o parte, cădeau ca o aripă

Pe călător, lăsându-l pierdut pe-o altă mare.



Casa moartă

(În Minas)

Casa era mai dincolo de poartă,

Avea pereţii groşi, de piatră albă.

De fier erau doar barele pe după care

Timpul se sigilase-n casa noastră.



Terase şi balcoane de lemn sonor duceau

Spre coridoare lungi, ca în către soartă,

Aortă limpede prin care cei care trăiau

Ştiind că înspre moarte-i poartă



Urcau să caute adăpost. Iar morţii

Umblau precum cei vii, dorind să-mpartă

Cu ei aceleaşi încăperi care creşteau



Pe dinlăuntru, tainic, refuzând să piară.

Era, precum demult, aceiaşi casă

Dar eu, intrând, simţeam că sunt afară.
................................................................................

Notă : Selecţia reţine poeţi şi poeme din
Antologia poeziei braziliene - Editura Univers. Bucureşti, 1970.
Volum îndatorat prieteniei cu Murilo Mendes.
 

.................................................................

© Darie Novăceanu - 2015