Restitutio in integrum

Trei plus unu

Palatul Victoriei în vreme de linişte

Cei care au uitat, e bine să-şi aducă aminte; cei care n-au ştiut, se cuvine să afle. În ianuarie 1990, îndată ce am coborât de pe colinele de aur ale comunismului, noi am păşit cu stângul. Şi am mers tot aşa, cu stângul înainte, mai ales în prima jumătate a anului, când a început pusul piedicilor şi călcatul în picioare.

Se putea şi altfel, dar nu s-a întâmplat acest altfel, din moment ce primul dintre primii paşi cu stângul, l-am făcut de pe un tanc oprit în Piaţa Victoriei, ca un cal la stănoagă, cu tot harnaşamentul bine pregătit. Era într-o vineri, vineri 12 ianuarie. Miercuri, cu două zile mai înainte, Consiliul Frontului Salvării Naţionale declarase ziua de vineri „zi de doliu naţional în memoria martirilor Revoluţiei.” Şi ziua şi-a depănat ceasurile firesc, în linişte şi reculegere, marcate de dangătul clopotelor, până când, la orele 18,45, un cioflingar s-a urcat în şa, începându-şi cel mai fals discurs din cariera sa de fals dizident: „Dragi concetăţeni, vin de la Timişoara, am fost azidimineaţă în primul oraş al ţării. Toţi cetăţenii oraşului Timişoara merg până la capăt. Sunt Mazilu. Mă cunoaşteţi. Am venit la Palat din închisoare, unde am stat cu cătuşe la mâini”...

Dumitru Mazilu în plin progres

După această scurtă autobiografie, cioflingarul a făcut o pauză, lăsând mulţimea care se înmulţea să-i scandeze numele – Mazilu! Mazilu! -, şi când a fost sigur că toţi au învăţat cum se numeşte, a scos de la brâu prima şarjă de lozinci, ca nişte grenade gata amorsate: Victorie! Libertate! Jos comunismul! Moarte securiştilor! Să vină Iliescu!

Lozinci repetate de mai multe ori, în aceiaşi ordine, până când mulţimea trecuse de suta de mii, iar Ion Iliescu a venit şi s-a urcat pe cal, cu emoţie şi dificultate, însoţit de primul prim-ministru guvernului provizoriu, Petre Roman, şi vicele prim-ministrul  Gelu Voican-Voiculescu; singurul cu barbă îngrijit pieptănată, ca de evanghelist.

Odată aşezaţi lângă turelă, cioflingarul şi-a dus dreapta la inimă şi a slobozit a doua şarjă de slogane, uşor modificată, în curgere prestabilită: Dinte pentru dinte! Moarte pentru moarte! Jos comunismul! Jos Securitatea! Jos comunismul!...

Euforizaţi de euforia mulţimii, cei Trei plus unu, de lângă axul turelei, scandau împreună sloganurile, respectând ordinea, când, pe neaşteptate, prelungind strigarea, cioflingarul, de la singurul microfon deschis în Piaţă, a slobozit în pâlnia difuzoarelor ultima grenadă. Astfel, după Noi suntem poporul! Jos comunismul!, a urmat Jos Iliescu!, granadă pe care Ion Iiescu a primit-o din plin, scandându-şi propriul nume, înfierbântat: Jos Iliescu!, de mai multe ori, urmat de mulţime, şi ea înfierbântată...

Mazilu, Voican, Iliescu...

Se înnoptase de-a binelea, strigătele mulţimii se transformaseră în aburi, aburii în ceaţă, iar camerele Televiziunii Române urmăreau cu greu lumina reflectoarelor concentrate asupra celor Trei plus unu, căţăraţi pe calul blindat, când o femeie s-a sprijinit pe harnaşamentul acestuia şi, profitând de tăcerea bărbaţilor, l-a înterpelat  pe cioflingar, cu voce limpede, răspicată, şi pauză între cele două întrebări: Dar dumneata cine eşti domnule Mazilu? Când erai ofiţer de securitate cum era?

Moment unic, când tăcerea şi-a săpat fântână mută, iar cioflingarul s-a dat jos de pe cal, urmat de cei trei cavaleri ai apocalipsei, reapărând la balconul Palatului Victoria pentru a traduce în fapt sloganele scandate în Piaţă, în trei unice şi fundamentale decrete: declararea Partidului Comunist Român în afara legii, reintroducerea pedepsei cu moartea şi constituirea unei Comisii naţionale pentru rezolvarea sesizărilor victimelor dictaturii comuniste.

Primul pas cu stângul fusese făcut. Cei Trei plus unu s-au retras în Palat, s-a retras şi mulţimea, risipindu-se în noapte, şi s-a retras şi Televiziunea. Un singur grup, aparent neînsemnat, şi-a întârziat retragerea, strigând sloganurile pe mai departe, până la orele 3, dimineaţa; ca un cârd de berze, părăsit la marginea unui lac fără apă. Aşa mi s-a părut atunci, dar am aflat mai târziu că nu erau berze: era un detaşament de şoc foarte violent – aproximativ 110 „revoluţionari”- pregătit de Dumitru Mazilu. Şi n-aveau nevoie de apă: consumau alcool. O piramidă de sticle goale s-a strâns a doua zi din Piaţa Victoriei, adică din Piaţa Ghilotinei, cum i-am spus eu puţin după aceea.

În faţa Palatului încep protestele

Pentru că pentru mine, orele următoare au fost un coşmar pe care, din casele lor, oamenii înfricoşaţi mi l-au pus pe birou prin convorbirile telefonice care intrau, una după alta, în redacţia unui ziar unde, inocent, făceam probe de convieţuire cu nomenclaturiştii, urmând ca după aceea să accept sau nu conducerea ziarului.

Am ascultat convorbirile şi le-am transcris în caietul meu de dictando, începând de la orele 20,15 – Mircea Popa, de la I.R.A, Alexandria –, până la orele 5,15 – Petre Muşina, din Piatra Neamţ. Toate glasurile erau precipitate, grave, pline de indignare şi mânie, revoltate de cele petrecute. Majoritatea se concentrau asupra lui Dumitru Mazilu, cioflingarul şi, deloc întâmplător, prim-vicepreşedintele guvernului provizoriu. Toată lumea vroia să afle dacă Dumitru Mazilu fusese într-adevăr ofiţer de securitate, aşa cum spusese femeia, cu nume neştiut, în Piaţa Ghilotinei.

La orele 22,10 am avut confirmarea de la un funcţionar din Ministerul Afacerilor Externe, care n-a vrut să-şi dea numele, dar ne-a dat suficiente amănunte despre falsul dizident Dumitru Mazilu, ofiţer activ de securitate; despre falsurile săvârşite în acte publice şi în documente oficiale de la Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU – unde lucrase ca expert internaţional. Şi – amănunt important – faptul că n-a stat închis decât câteva ore, în noaptea de 21/22 decembrie, fără cătuşe la mîini.

Telefonul de la orele 5,15, din Piatra Neamţ, reconfirma datele funcţionarului de la Ministerul Afacerilor Externe, completând „autobiografia” cioflingarului cu date în plus, pe care Petre Muşina, locotenent-colonel în Ministerului Apărării Naţionale, detaşat la Inspectoratul Poliţiei Judeţene din Piatra Neamţ, avea de unde să le cunoască, iar pe altele le-a aflat până la orele 5,15 dimineaţa, consultându-se cu colegii de serviciu.

 

Director la ziarul Adevărul

...Mi-am închis noaptea şi mi-am deschis ziua, încercând să mă eliberez de atât urât agresiv, scriind articolul Să fim lucizi: tiranul e mort. Primul editorial din ziarul  unde făceam probe de convieţuire cu foştii jurnalişti de la Scânteia, deveniţi, din inocenţa mea, jurnalişti la Adevărul. Ca nomenclaturişti, un decret al Consiliului Frontului Salvării Naţionale îi scotea în afara redacţiei; nu şi în afara Partidului, precum acelaşi Consiliu, sub grenadele lui Dumitru Mazilu, pusese în afara legii însuşi Partidul.

Mă împotrivisem scoaterii nomenclaturiştilor din redacţie, nu pentru că le-aşi fi ţinut partea, ci pentru că unii erau foarte buni gazetari, iar ziarul trebuia făcut împreună, cu onestitate şi profesionalism. Mai credeam în miracole, împotrivindu-mă şi avalanşei de arestări ale nomenclaturiştilor de rang înalt, diriguitorii comunişti şi alţi activişti ai partidului. „E bine ca poporul român – reiau fragmente din editorialul respectiv – să ştie ce au făcut şi cum vor fi pedepsiţi criminalii săi. Dar e mult mai bine să fim lucizi şi să recunoaştem că în România n-au existat comunişti, ci un partid care se intitula astfel, confiscat şi acesta de amintiţii criminali.(...)

E nedrept să pornim la vânătoarea de capete sub trompetele anarhiei şi lichelismului. Ar fi prea multe şi dacă le aşezăm în spatele gratiilor va trebui să le hrănim. Jumătate din popor va transpira pentru a hrăni gratis cealaltă jumătate.(...)

Avem multe scaune înalte şi nu avem dizidenţi pentru toate. Şi, îmi cer iertare, nu toţi dizidenţii care au reuşit să rămână în viaţă au pregătirea pentru a ocupa aceste scaune înalte. Nu dizidenţii au făcut poporul, ci poporul a născut dizidenţii. Aparte amănuntul trist că în clipa de faţă unii dintre ei vor să-şi construiască propriile patrii.”

Fireşte, îl aveam în vedere şi pe falsul disident Dumitru Mazilu, care strigase, de la singurul microfon deschis în Piaţa Victoriei, „Noi suntem poporul!”

Vocea care a rostit acest neadevăr tragic - spuneam în continuare -, repetându-l de câteva ori pentru ca acei fără discernământ să şi-l însuşească şi certifice, ar trebui să tacă pentru mult timp, să facă penitenţă şi să ceară iertare poporului român. Pentru că poporul nu se afla în piaţă decât ca noţiune. (...)

Nu, poporul nu se afla în acest spaţiu al ruşinii şi oportunismului. La orele acelea poporul se afla în patria sa, în casele, în uzinele şi câmpiile sale. Pe râurile şi în munţii săi. În istoria, suferinţa şi speranţa sa. Nedreaptă şi tragică tentativa de însuşire pentru sine a unui întreg popor de către un individ perisabiul.”

Nu citez din editorialul de atunci pentru a mă afla în treabă, ci pentru că a fost suprimat – nu din neatenţie, după cum vom vedea - de pe toate reţelele de comunicare.    Şi socotesc că e bine ca cei care au uitat acel primul pas cu stângul să şi-l aducă aminte, şi se cuvine  ca aceia care nu a ştiut de el, să-l afle aşa cum a fost. Şi nu cum li se spune pe toate drumurile, de cei interesaţi direct. „Monedele” politice de ieri şi de azi, politicenii, parlamentarii şi jurnaliştii, care umblă cu punguţa cu milioane şi dau cu tifla opiniei publice şi justiţiei. Monedele pentru care am propus o casă de schimb şi o ţin deschisă pentru că e o nevoie urgentă de schimbarea lor.

Îmi amintesc, încă n-am uitat, că n-am fost singurul cutremurat de coşmarul provocat de falsul dizident Dumitru Mazilu, făcând ca Piaţa Victoriei să devină, dintr-un spaţiu sacru al regăsirii noastre, un maidan inmund al învrăjbirii şi instrăinării.

Editorialul meu  a apărut duminică, 14 ianuarie, însoţit pe pagina a doua de un reportaj de la faţa locului, concesiv şi lălâu, semnat de Ion Marin, jurnalist la Scânteia, şi de un text transmis prin telex de la Piatra Neamţ, de Petre Muşina, care avea motivele lui să devină cunoscut. Marţi,16 ianuarie, în redacţia României literare, Octavian  Paler  mi-a spus: „- Darie, te felicit. Ai scris un articol excelent. Îţi voi răspunde cu al meu: Să fim lucizi, tiranul e viu.” .  Nu l-a scris niciodată cu acest titlu, l-a scris de mai multe ori, în felul lui. Şi cred că şi eu şi domnia sa aveam dreptate.

Miercuri, 17 ianuarie, Consiliul Frontului Salvării Naţionale s-a întrunit în plen şi a anulat decretele din noaptea de 12 ianuarie, Mazilu însuşi recunoscându-şi vinovăţia „din cauza tensiunii”. Recunoaştere apreciată de Petre Roman, cu mult fariseism, ca fiind „încărcată de sinceritate umană şi politică.”

În zile următoare, de la România liberă, jurnalistul Petre Mihai Băcanu, bine aprovizionat cu documente – numai el ştie cum le procura – a dezlănţuit un atac furibund împotriva lui Dumitru Mazilu, secondat de jurnaliştii de la celelalte ziare, înzestraţi din abundenţă cu date şi documente, dovedind fără nici un dubiu, activitatea îndelungată a acestuia în mai multe departamente ale Securităţii statului.  

În mare dificultate, prim vicepreşedintele guvernului, m-a invitat la o întâlnire urgentă, încercând să oprească potopul de acuzaţii şi să-şi spele imaginea, defăimându-l, în primul rând, pe Petre Mihai Băcanu care-şi întreţinea atacul cu surprize noi.

M-am dus la întâlnire, am aşteptat să fiu primit, şeful său de cabinet, Mihai Montanu, scuzându-l că e foarte ocupat, dar neuitând să mă întrebe când va publica ziarul Adevărul un interviu cu domnia sa, precum cele – fără voia mea – începuseră să apară în paginile acestuia, foştii nomenclaturişti de la Scânteia încercând să se pună bine cu noii nomenclaturişti. – Când veţi părăsi vila lui Tudor Postelnicu, pe care aţi ocupat-o ilegal” i-am răspuns eu, după care misteriosul şef de cabinet, foarte amabil, cu faţa rotundă ca o lună plină, mi-a deschis uşa la cabinetul lui Dumitru Mazilu, ocupat să-şi ordoneze maldărul de dosare de pe birou, lăsând la o parte unul singur, pe care mi l-a întins, întrebându-mă: ...îl cunoaşteţi? Trebuie să-l publicaţi. Să afle lumea cine mă calomniază.

Am răsfoit dosarul şi i l-am restituit: - Lipsesc două pagini foarte importante, pe care eu le am şi vi le pot oferi; pentru că, oricum, nu public aşa ceva.

Contrariat, primul vicepreşedinte al guvernului şi-a sprijinit bărbia în palma stângă,  aproape vânăt:

-  Şi-atunci, eu ce trebuie să fac?

-  Să vă daţi dimisia – i-am răspuns. Asta vrea toată lumea şi o cer toate ziarele.

A fost prima şi ultima noastră întâlnire faţă-n faţă. Pe 26 ianuarie, Mazilu a dimisionat, într-adevăr, dar nu fără anumite condiţii şi privilegii care, spre stupefacţia mea, i-au fost respectate şi îndeplinite întru totul. Chiar dacă în zilele următoare factorii de decizie au primit un dosar edificator, pe care Dumitru Mazilu îl cunoştea mai bine ca oricine, dar nu-l avea. Pentru că era dosarul său de cadre, de profesie, de fals dizident şi desăvârşit falsificator de acte publice şi documente oficiale internaţionale – e vorba de cele emise de Organizaţia Naţiunilor Unite – falsuri prin care reuşise să avanseze şi să prospere, ajungând consilier al lui Nicolae Ceauşescu şi expert internaţional pentru drepturile omului la ONU.

E imposibil ca autorii dosarului să nu-l fi trimis - aşa cum mi l-au trimis mie - la guvern, unde n-a fost avut în vedere de niciunul dintre destinatari. Şi e greu de crezut că n-au ştiut, ori au fost incapabili să afle cum a fost capabil Dumitru Mazilu, de unul singur, să adune în Piaţa Victoriei - la un miting neautorizat ! - peste o sută de mii de suflete, care au strigat cu tot sufletul Noi suntem poporul!

Nu, nu erau poporul, ci nişte suflete înşelate şi amăgite. Rătăcite. Şi când rătăceşti drumul, „rămâi în voia drumului, nu drumul în voia dumitale” (Calistrat Hogaş, O stână în munţii Neamţului), iar dacă pleci cu stângul înainte, e şi mai rău. Şi-i foarte grav dacă alţii merg în urma ta.

Cei care au uitat, e bine să-şi aducă aminte; cei care n-au ştiut, se cuvine să afle.

Madrid, 17 aprilie 2015

.................................................... 

R. Rezervate toate drepturile.