miércoles, 11 de marzo de 2015

Antologie personală




RUGA POETULUI

 
Tudor Arghezi, la Mărţişor














Nu-mi nai trimite îngeri: mi-e prea plină
cu îngeri toată casa, până la tavane
şi alţii stau să intre, ca nişte garnizoane
grupate pe-ntuneric în curte şi grădină.

Mi-au năpădit şi ape şi şesuri. Pe colină,
sub slavă frunza plopii şi-o pierd şi din icoane,
cu trâmbiţi de argint, cu suliţi şi ocheane,
preasfinţii-mi cercetează creangă şi rădăcină.

Îmi umblă prin cuvinte, taie şi combină
silabele cu ceaţă culeasă din gorgane,
şi-mi spânzură de ele fragmente de firmane,
îmi cântăresc tăcere, sudoare şi nevină.

E-o vraişte în toate şi nu mai am hodină,
nici loc de pas de-atâtea  cântări şi neumane
iubiri ce mă-nconjoară cu miere şi osane
şi fâlfâit de aripi albe de alumină.

Pieziş, pe piscuri singur, de piatră carpatină,
am stat, eternitatea, privind-o pe cadrane
de nimenea ştiute, să ţi-o aştept. Amvoane
s-au prăbuşit sub ruga-mi în pulbere şi tină.

Dar nici un pui, pe-atuncea, măcar cât o albină,
nu mi-ai trimis să ardă prea multele liane
ale-ndoielii mele ţesută-n antifoane,
şi să-mi arate drumul şi drumul să mă ţină.

Şi-acum întreaga stirpe continuă să vină
din primii zori ai zilei pe jos şi-n faetoane,
neostenind de-atâtea poveri şi de blazoane
cereşti înghesuite la taina de la cină.

Obezi sau paralitici, a floare de glicină
amirosind, şi-a smârcuri, cu gesturi mitocane
mi-arată unde-i doare şi-ascultă-n microfoane
porunca hârşâită de-o voce androgină.



















Ţi-e, Doamne,-mpărăţia în pană de lumină
de ţi-a scăpat oştirea din sacrele maidane,
ori, din păcat, mulţime de dosuri diafane
a tot crescut şi cerul nu poate s-o mai ţină?
................................................................................
R. Darie Novăceanu - 2015

lunes, 9 de marzo de 2015



Antologie personală

Darie Novăceanu 

Visează-mă

Visează-mă călătorind spre tine
pe-un drum fără de umbră, măsurând
cu glasul tău distanţa până la pasări.

Visează-mă pe ţărmuri, culegându-ţi
surâsul întâlnit cu valul şi tăcând,
mai bine sufletul să-i simtă apăsarea.

Visează-mă că bat şi că-mi deschizi,
că ploaia-mi şterge urmele, iar ora
ne-adună-n ea.

Şi că nu totu-i vis.


Sonet cu cocori

Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie
cei care se întorc acum, ca o lumină
ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină
şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.

Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină,
perfectă prin văzduhul albastru geometrie,
redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,
deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.

Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii
ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline
şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.

Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene
din neştiutul zării mână către tine
fragile escadrile de cântece şi pene.
 ....................................................................
R. Darie Novăceanu -2015