jueves, 18 de junio de 2015

ZOOLOGIE DOMESTICĂ


















Emile Verhaeren
(1855- 1916)

Vaca
La cinci, când lumina în zori abia mijise,
Pe vălul des al nopţii cu aur picurat,
Trei cruci pe fruntea vacii băiatul mâzgălise,
Prinzând-o de căpăstru, s-o ducă la tăiat.

Pe dealuri, glas de clopot se auzea, în zare;
Răcoarea nopţii încă şi-acum se mai simţea;
Şi palele de neguri, ca umede fuioare,
Se aşterneau, lânoase, pe câmpul ce zâmbea.

Argaţi, spre munci posace meregeau în dimineaţă,
Căscând de somn, muţi încă, şi-n pas greoi, răzleţi;
Pe umeri laţi, ca albe oglinzi ce se răsfaţă,
Străfulgereau prin neguri cazmale şi lopeţi.

Se deschideau porţi grele şi uşi, prin curţi case;
Se auzeau zăvoare şi cheile scrâşnind,
Şi cum prin ţarcuri vite se-ntâmpinau voioase;
Iar pe şosea, văcuţa trece încet, mugind.

Pe-o potecuţă verde, urmându-şi drumeţia,
Curând ajunse-n satul pe măgură zidit.
Acolo, larg deschis, văzu măcelăria
Şi-un ţarc în jur, de apă şi iarbă-mprejmuit.

În pragul ei, văcuţa rămase-n loc, greoaie;
Simţise roşii aburi; într-un ungher târât,
Casapi şedeau pe-un taur ucis, ca să-l jupoaie.
Vedea cum curge sânge din rana de la gât.

Miei atârnau pe ziduri, cu ţestele crăpate;
Porci se zbăteau în paie; mic, negru, un viţel,
Sta cocoţat pe-un maldăr de maţe sfâşiate.
Având pân’la plăsele cuţitu-nfipt în el.

Dar peste-nsângerata viziune ce o fură,
Vedea câmpii întinse cu lanuri mare de grâu,
Femei mânându-şi boii voinici la arătură,
În glia aburindă tăind adânc un brâu.

Şi iată că, deodată, ţâşneşte ziua-n luncă
Şi se deschid departe ascunsele stihii.
Lumina minunată de aur îşi aruncă
Pe câmpurile-n floare aprinsele-i făclii.

Văpăi scaldă-n sudoare câmpia ce palpită,
Muşcând ţărâna udă cu focurile lor;
Şi-o strâng şi o sărută aşa ca pe-o iubită,
Zvârlind sămânţa vieţii în sânu-i roditor.

Şi vace vede cerul senin cum se aprinde
Şi-n zări, curgând, Escautul, în fir de-argint ţesut.
Izbită-n cap, văcuţa pe lespezi se întinde.
Dar ultima-i privire de soare s-a umplut.
            (Traducere de Lazăr Iliescu)

Juan Maragall
(1860-1911)

La vaca ciega
En los troncos topando de cabeza,
hacia el agua avanzando vagarosa,
del todo sola va la vaca. Es ciega.
De una pedrada harto certero un ojo
le ha deshecho el boyero y en el otro
se ha puesto una tela; es vaca ciega.
Va a abrevarse a la fuente a que solía
mas no, cual otras veces, con firmeza
ni con sus compañeras, sino sola.
Sus hermanas por lomas y encañadas,
por silencio de prados y riberas
hacen sonar la esquila mientras pastan
hierba fresca al azar, ella caería.
Topa de morro en la gastada pila,
afrentada se arredra, pero torna,
dobla la frente al agua y bebe en calma
poco y casi sin sed; después levanta
al cielo, enorme, la testuz cornuda
con gesto de tragedia, parpadea
sobre las muertas niñas y se vuelve
bajo el ardiente sol de lumbre huérfana,
por sendas que no olvida vacilando,
blandiendo en languidez la larga cola.
            (Traducción del catalán por Miguel de Unamuno)

 Juan Maragall

Vaca oarbă
Lovindu-şi fruntea-n arbori, caută să ajungă
la apă, dar nu-şi află calea,
şi-i singură, numai cu ea. Şi-i oarbă.
Un ochi ţintit de piatra văcarului, s-a stins,
pe celălalt albeaţa l-a acoperit.
Merge să se adape unde mergea mereu,
dar nu ca mai nainte fără şovăire
şi fără celelate surori, ci numai ea.
Surorile, pe dâmburi şi vâlcele,
în liniştea câmpiei şi-a râului îşi sună
talangile când pasc pe unde ea
nicicând n-o să mai pască iarbă crudă.
Umilă-şi plimbă botul pe jgheabul ştirb, îşi pleacă
fruntea şi dă-napoi, şi bea.
Soarbe puţin, aproape fără sete,
îşi aridică fruntea şi coarnele spre cer
ca într-o tragedie, clipeşte abia, lăsând
să-i cadă pe pupile pleoapele încet,
sub soarele fierbinte, orfană de lumină,
şi şovăind se-ntoarce pe poteci pe care
nu le-a uitat, cu vârful cozii
dogoarea zilei alungând-o.
            (Interpretare liberă d.n.)

Serghei Esenin
(1895-1925)

Vaca
De  bătrâneţe dinţii i-au căzut.
Ani mulţi pe coarne s-au însemnat.
A bătut-o într-una văcarul băut
Pe izlazul rouat.

Inima ei numai linişte vrea
Dar şoarecii rod în colţ şi s-aud.
Odată, odată, viţeluşul
Avea picioarele albe, botul ud.

Mama a fost jefuită de fiu
Şi copleşită de-ntristare.
În obor, sub salcâm, pe prăjină
Vântul flutura piele în soare.

Şi în anul ce vine şi ea, şi ea
Va porni către marea tăcere.
I se va trece peste gât o funie cu nod,
Şi va fi dus-n amurg, la tăiere.

Poate, slabă, va cerca-mpotrivire
Proptindu-şi coarnele vechi în pământ.
Acum visează un crâng cu frunză subţire
Şi câmpuri ierboase legănate de vânt.
            (Traducere de Zaharia Stancu)
                              
Darie Novăceanu
(1937)

Codalba
Mama i-a luat funia din coarne,
i-a mângâiat obrajii, a sărutat-o
şi s-a rugat de ea: - să mă ierţi...
Impietrit, mă priveam pentru ultima oară
în ochii ei. Casa şi grădina dispăruseră.
Oraca. Toate cuvintele
mureau într-un poem nescris. Tăcerea
ne învăluia, sfâşiindu-ne carnea.
- Dă-i porumbul, am auzit-o pe mama.
Era ultimul. Ca un ban de argint.
S-a urcat singură pe cântar: cu scăzământ,
368 de kilograme, categoria a doua...
Atât cântărea izvorul nostru cu lapte.
Oraca. Turtă de urzici cu tărâţe. Nefericită
alianţă între copilărie şi speranţă.
N-am putut privi înapoi. Acasă,
cumpăna fântânii se rupsese-n două.
Muget de-atunci absent din faţa porţii.
Grădina şi-a mâncat singură iarba,
iar în bătătură, mult timp, până azi,
toate amintirile s-au numit Codalba.

Carl Sandburg
(1878-1967)

Amurgul bizonilor
Nu mai există bizoni.
Şi nu mai există nici cei ce văzură bozonii,
cei ce văzură turmele lor fără număr
cum treceau pustiind în pulbere
iarba preeriei şi-apoi, aplecând
capete negre, băteau din copite
învăluiţi de somptuoasa
vâlvătaie a amurgului.
Nu mai există cei ce văzură bizonii.
Şi nu mai există bizoni.
            (Traducere A.E. Baconsky)
....................................................................
R. Darie Novăceanu - 2015