 |
| Uniunea Scriitorilor. Istorie care ar trebui re-cumpărată |
Scurtă despărţire
Vă las în valea acestei
stinse plângeri,
Orice sfârşit vesteşte-un
început,
Mă duc eu primul – sunt
mai priceput,
Să pun din vreme şeile pe
îngeri.
Zvântaşi cu zâmbet
aripile plânse,
V-aştept la grajdurile de
smarald,
Nu vă grăbiţi, de-abia-i
amiaz şi-i cald,
iar eu v-aştept şi
chingile sunt strânse.
Când veţi veni-n amurg
sub înserare,
Vom călări frumoşi prin
elizeu,
În cavalcadă, pân-la
Dumnezeu,
Descălecând la tronu-i,
la picioare.
Ne-om prosterna cu frunţile
alese
Pe lespedea de nouri,
luminată,
Cel mai frumos din noi va
spune: „Tată,
ţi s-au întors feciorii
cu mirese.
Pe unde ne-ai trimis a
fost şi bine
Iar rău a fost pe drumul
străbătut,
Dar tot ce-ai scris sã
facem am fãcut
şi nu te-a dat nici unul
de ruşine.
Acuma ne-am întors cu
toţi-ne iată,
Ce altă slujbă ne
aşteaptă, Tată?!”
Pânda
Asemuit cu fiarele de
pradă,
De câte ori am stat la
pândă întinsă,
Cu degetul zgârcit pe
arma încinsă
De fierbinţeala vie ce-o
să cadă...
Mã furişam, o umbră
printre umbre,
Iar tu veneai spre moarte
să te dărui
Disimulând candori de
pui-egretă.
Drept în cătare în crucea
din lunetă
Vedeam peisajul prăvălit
sub lună
Plutirea delicată cum se
frânge
Imperiu candid umilit în
sânge.
.....................................................
Rãscrucea faptei o ţineam
în mână
Dar eu lăsam în iarbă să
se culce
Pe patul armei patima să
tacă,
Înspãimântat de clipele
ce pleacă
Mereu spre o altă pândă.
Cea mai dulce.
 |
| Pituţ, Lâncrănjan, Ţuţea, Pucă |
Patriei
Îţi sărut mâna, Doamna
mea frumoasă,
Genunchiu-mi cade-n cel
mai nobil lut,
Pe care-l simt că sunt şi
mi-l sărut
Ca pe o dulce sare
luminoasă.
Sărutu-ţi mâna, Doamna
mea deplină,
Sfinţitã mult de lacrimi
şi sudori,
Ca să exişti, să dăinui,
să nu mori,
Bătrânã, sfântă, insulă
latină.
Sărut profund căuşul
palmei tale
În care m-ai crescut
frumos, de prunc,
Nu-i fir de praf din
trupul tău s-arunc
În apa vremii, stând să
ne prăvale.
Nu-i fir de praf pe care
nu-l sărut
Din trupul tău pe care-l
scurmă vântul;
Ca să te laud am numai
cuvântul
Văzut, iubit, cuprins şi
cunoscut.
Patriei
mele
Era fantastic cerul, ca o
perlă,
Cu ape de sidef şi uneori
Cu dulci colinde, ca
atunci când mori
şi-n suflet, proastă,
uguie o mierlã.
Era fantastic cerul ca
acum,
Când amurgeşte peste-un
vraf de ţarã,
Când mã uimeşte-adânc
întâia oară,
Ca un fantastic început
de drum.
Prea sunt copil al
cerului fantast,
Prea peste tot mă simt la
mine-acasă,
Prea am nevastă blândã şi
frumoasă,
Să nu-i fiu credincios,
să n-o adast.
Notă: Nu am găsit pe nici un drum un portret al lui Teodor Pâcă, nici al lui Florin Pucă.
Poemele de mai sus le reproduc mai mult din memorie, ajutat de memoria lui Gheorghe Istrati. Ion Lazu ar putea să mă ajute. Avem nevoie de o carte a timpului
nostru, dincolo de timpul tuturor. Fereastra mea rămâne deschisă.
