După
ce, timp de un an şi ceva, cercetasem toate articulaţiile Corupţiei, mi-am îngăduit să susţin că singurul leac împotriva ei ar
fi fost un descântec bine făcut, cu tăiatul apei neîncepute şi cărbuni aprinşi.
Singurul remediu, nădăjduiam eu, care ar fi putut s-o adoarmă până se va trezi
Justiţia. Fenomen în care nu aveam încredere. Pentru că pe atunci, Corupţia şi
Justiţia, veghiate de Democraţie, dormeau împreună, ca două surori, în unul şi
acelaşi pat, făcând economie de spaţiu şi cearşafuri.
Am
transcris descântecul în toate variantele posibile şi le-am adunat într-o carte
pe care i-am prezentat-o lui Adrian Sârbu,
la Editura Pro, foarte apreciată
datorită proprietarului, un magician al imaginii televizate şi un împătimit al
comunicării.
Nu
mi-a fost greu să le adun, culegând cazurile mai sugestive din prima pagină a
ziarului pe care-l conduceam, amăgit de ideea că simpla dezvăluire a unui
matrapazlâc va pune capăt altora, de aceeaşi speţă.
Cele
mai multe îmi erau furnizate de Corpul de
control al guvernului. Oameni cu experienţă care ajungeau unde ziariştii nu
se bucurau de o primire prea bună şi nu ştiau ce trebuie să vadă. Deşi nici
experţii nu ştiau de ce fac ceea ce făceau. Înfiinţat să apere statul împotriva
corupţiei, Corpul de control al guvernului s-a ilustrat prin eficienţa cu care
a apărat corupţia împotriva statului.
Revăd
acum „recolta” din anul acela, aşa cum am aşezat-o în paginile cărţii şi încă
nu-mi vine să cred că toate cazurile au fost posibile. Începând cu matrapazlâcul
de la Târgovişte – primul luat în seamă – unde fabrica Electrofar a primit o mare cantitate de becuri, din Ungaria,
adăugând la preţul de vânzare montarea fasungurilor şi filamentelor; operaţii
fictive pentru că becurile (Osram)
erau perfect executate.
Tot
în zilele acelea, echipa anticorupţie a ziarului, a aflat că şefa
magazinului Tehnometal, din Magheru, cumpărase din China (cu banii statului)
câţiva kilometri de maţe artificale, vândute cu centimetru, la particulari,
pentru fabricarea crenvuştilor. Tehnometalul
era o întreprindere mamut, cu filiale în
toată ţara (a produs Dacia-Lăstun, la
Timişoara). Una din peste 800 de întreprinderi desfiinţate într-un singur
an.
Frauda
şefei de la magazinul din Magheru era un mizilic pe lângă cea înfăptuită de o
altă femeie, din Vâlcea, care înfiinţase o firmă pentru creşterea porcilor pe
care, bine hrăniţi şi ajunşi la „buni de sacrificare”, îi vindea unei alte
firme din Sibiu. Totul era o ficţiune: porcii nu existau decât în documente,
dar consumau mari cantităţi de porumb subvenţionate de stat. Nici porumbul nu
exista, dar vâlceanca îl vindea unei firme din Târgu-Jiu, cumpărătorul fiind
fiul unui influent politician, ajuns ministru.
N-ai
cum să te descurci printre atâtea fantome. Mai ales când sunt încălţate,
îmbrăcate şi hrănite de guvernul în funcţie, care s-a grăbit, în numele
democraţiei, să emită legi după legi, dictate în mod nemijlocit de Corupţie.
Datorită
acestora, Clujeana a vândut salariaţilor săi 40.000 – patruzeci de
mii! – perechi de pantofi, la preţ de fabrică, timp în care Confecţia - Botoşani, printr-un singur punct de desfacere propriu,
a rămas fără 130.000 – o sută treizeci de mii!- de cămăşi, iar Electrotehnica, din Curtea de Argeş s-a
debarasat într-o săptămână, de 11.600
râşniţe de cafea, 2.300 mixere, 2.000 uscătoare de păr şi 1.300 aspiratoare.
De
la îmbrăcăminte şi obiecte casnice s-a trecut la produse alimentare, cu
precădere carne, dulciuri şi băuturi alcoolice. Să începem cu ultimele: firma Romit, din Arad, a renunţat la vânzarea
de pantofi, a cumpărat de la Intreprinderea
de spirt şi drojdie din acelaşi oraş, 6.048 sticle de bere şi le-a vîndut
firmei Bolta Rece. A cumpărat cu 10
lei litru şi l-a vândut cu 27,27. Un beneficiu de 173%.
În
marginea celălaltă a ţării, Asociaţia familială Voitinel, din Rădăuţi, fără repartiţie şi contract, a cumpărat de
la Întreprinderea de vinificaţie şi produse spirtoase, din Bistriţa, alcool
rafinat, vodcă, vin, oţet şi spirt medicinal, în valoare de 2 (două) milioane
de lei. N-avea nici un capital social şi nici un cont în bancă, astfel că l-am
întrebat pe Voitinel, prin scrisoare
personală, de unde dracului a avut două
milioane de lei, bani gheaţă, câţi a scos după ce i-a topit şi cât impozit a
vărsat în arca secţiei financiare, asigurându-l că dacă totul e corect „venim
la Rădăuţi şi vă vom acorda prima diplomă de sinceritate finaciară a ziarului.”
N-a
vrut s-o primească şi ne-a sfătuit să coborâm spre Vrancea, căci vom găsi
alţii, cu mai multe merite. L-am ascultat, am trecut depresiunea Dornelor,
Năsăudului şi dealurile Ciceiului, oprindu-ne la dealul Feleacului. Adică la
Cluj, unde am aflat că, între 1 august şi 10 septembrie (anul 1990), salariaţii
de la Intreprinderea de bere şi spirt
din acest oraş, au băut din berea fabricată de ei 71.600 de butelii. „Nu ştim,
scriam atunci, câte butelii au revenit pe cap de băutor”, dar am aflat că de la
aceiaşi fabrică, un întreprinzător particular a băut, singur-singurel, 19.500
sticle de bere, fără nici un act, plecând după aceea cu un camion încărcat cu
4,6 tone de marmeladă, 4 tone de zahăr şi 849 kilograme de miez de nucă.
Pentru cofetăria sa abia deschisă, cu
laborator propriu, unde prepara baclavale, praline şi cozonaci de casă.
Tot
la Cluj, am luat cunoştinţă de isteţimea proprietarului de la Cocoşul de aur, din Iaşi care, în
competiţie cu vâlceanca crescătoare de porci imaginari, obţinuse autorizaţie
pentru creşterea păsărilor pentru carne,
prelucrarea şi desfacerea produselor.
Îndeletnicire
dificilă şi costisitoare pentru cine vrea să facă un lucru cinstit, dar nu şi
pentru cine nu vrea şi ştie cum să scape de angarale.
În
anul acela, întreprinderea de stat Avicola mai avea ferme în toată ţara. Nu pentru noi. Noi consumam tacâmuri,
iar vulpile argintii din Siberia găini întregi, de la Buzău, Buftea, Crevedia
sau Mihăileşti. Ajunse la destinaţie, camioanele intrau la decongelare. Abia
după aceea erau cântărite, fără sângele scurs în canale. Câteva (multe) tone
mai puţin, pierderi trecute în
răspunderea furnizorului. Başca navetele –
sigilate cu panglici tricolore – pe care beneficiarul şi le rezerva
pentru el, aburindu-i vederea transportatorului cu câteva sticle de vodcă
După
1990, Avicola nu mai ajungea în
Siberia. Astfel, Cocoşul de aur SRL a putut să cumpere de la Cluj 85.485
găini, cu 901.855 lei – deci, 10,54 lei bucata, iar de la Braşov alte 29.300 de zburătoare, cu doar 108.125 lei, adică 3,69
lei per unitate.
Eram
uluit de isteţimea speculantului şi complicitatea Poliţiei: nici una din cele
114.785 găini n-a ajuns la Iaşi. Toate au fost vândute direct din camioane, pe
drumurile dintre Transilvania şi Moldova, la preţ de speculă, de zece ori mai
mare.
Nu
era singurul caz de care am luat cunoştinţă. Tot aşa a procedat şi societatea Lămâiţa, din Satu Mare, care a cumpărat de la Arovit, din Bihor, 124,4 tone de zahăr, pe care le-a desfăcut pe
drum, la producătorii de palincă, la preţ de speculă.
Zahărul
fusese un produs dificitar, se vindea „pe buletin” celor arondaţi la un anume
magazin Alimentara, precum făina,
uleiul de floarea soarelui şi ouăle – câte opt de căciulă -, pe tabele înnoite
lunar, astfel că morţii nedeclaraţi au continat să mănânce în numele celor vii.
Acum, zahăr se mai găsea: dintr-un singur vapor ajuns la Constanţa, s-au
sustras nu mai puţin de 15 mii de tone. În saci de ciment de Medgidia.
Lipsea
şi cafeaua. Se consuma cicoare şi „nechezol”, timp în care Disco-club Vişina Nouă, din comuna Vădastra, Olt, vindea cafea
solubilă, cu 300 lei cutia Globus, pe
care o cumpăra (de la stat!) cu doar 85 de lei cutia, tot Globus.
Astfel,
cocoşul ieşan făcea ouă de aur, vişinii de pe malul Oltului produceau cafea
braziliană, prunii „gogoşei” din Bucovăţ fabricau palincă, pe care serelista Maria, din Craiova, o vindea cu 450 de
lei litru, iar o Consignaţia, din
Dorobanţi, desfăcea cartofi polonezi, sustraşi din trenurile redegiste sosite în Gara de Nord.
Toate
mişmaşurile erau legale, legalizate de primul guvern liber ales, în timpul
căruia, printr-o singură lege prost
gândită (Legea 54/90), în opt luni de zile s-au înfiinţat peste 4.000 de
întreprinderi de import-export, a căror pondere a reprezentat doar 0,3 la sută,
din cifra totală de afaceri din anul respectiv. Mândru, băţos, iresponsabil,
primul prim-ministru i-a lichidat pe
speculanţii-intermediari, încredinţând magazinele producătorilor direcţi,
transformând comerţul civilizat într-o vale a plângerii, adâncă şi largă, pe
unde a venit de câteva ori minerii din Valea Jiului.
Urmare
acestei măsuri, de la Corpul de control
al guvernului am aflat că în doar două săptămâni, din magazine şi depozite
au dispărut mărfuri şi produse în valoare totală de 188 milioane lei. Verb nepotrivit : dacă au dispărut nu
înseamnă că le-a luat Dumnezeu, ci că au fost furate. Furt de materii prime la Suceava, Bihor,
Caraş-Severin. Furt de mobilă la Focşani, de anvelope la Caracal, de marmură la
Simeria... O singură persoană a făcut să dispară din depozitul fabricii Pionierul, din Bucureşti, exact 296
perechi-feţe pentru pantofi addidas...
Situaţie
complicată, din care guvernul a ieşit învingător: din rezerva valutară agonisită înainte de
decembrie 1989, a scos 260 milioane dolari pentru bunuri alimentare. Pentru că
lipseau: nu mai aveam drojdie pentru că ne lipseau sitele de centrifugare. Nu
am cumpărat site, ci drojdie gata făcută. N-aveam făină pentru că ne lipseau
morile. Am cumpărat 10.000 tone de făină din Belgia şi Franţa. Nu mai aveam
carne, pentru că de la
un momento porcii, bovinele
şi ovinele nu mai „pun” în greutate, ci „iau” din buzunarul proprietarului. Nu,
mai bine importăm carne. Şi nu oricum. Stăm şi aşteptăm un chilipir. Am
aşteptat şi a sosit la Constanţa un vapor cu carne din Argentina refuzat de trei ţări occidentale pentru că
produsul era expirat. La Hamburg, transportatorul îşi înnoise documentele, dar
nu şi carnea. Bine informat, un secretar de stat de la Ministerul Agriculturii
a aprobat importul pe dolari, sub preţul mondial, şi a cerut depunerea
comisionului substanţial, în dolari, la o bancă din Amsterdam.
Pescăruşii,
corbii de mare şi ciorile, adulmecând mirosul, au aşteptat vaporul în largul
mării şi l-au însoţit pînă la intrarea în port, unde n-au avut noroc de pradă.
Macaralele au ridicat containerele în mare grabă, iar muncitorii le-a dus
direct la depozitul frigorific, ţinându-se de nas.
Am
aflat tărăşenia şi i-am povestit-o primului ministru. A verificat, mi-a dat
dreptate, l-a destituit pe autorul operaţiei, dar m-a rugat să n-o public în
ziar până se va găsi o soluţie salvatoare. S-a găsit: până a fi numit secretar
de stat, autorul operaţiei fusese măcelar în Piaţa Amzei şi se pricepea la
astfel de lucruri: bine spălată, trecută
prin oţeturi, pudrată cu amoniac şi alte ingrediente, carnea luat drumul
fabricilor de conserve, unde s-a muncit mult şi cu spor. L-am dat afară, m-a liniştit
primul ministru. Acum e la o firmă de barter: ce iei pe mere dai pe pere. Nu
i-a convenit. Şi-a dat dimisia şi a înfiinţat o editură, într-un apartament din
Bulevardul 1 Mai, editând cărţi de succes, tipărite la Hamburg, cu banii de la
comisionul pentru carnea de vită din Argentina...
Eram
în octombrie. Am intrat în noiembrie, bucurându-ne de căderea frunzelor şi de
cea mai inoportună lege posibilă: liberalizarea preţurilor. Fără nici o
pregătire, fără o protecţie socială obligatorie, fără instrumentele şi oamenii
necesari pentru aplicarea ei, cu magazinele jefuite şi mercurialele stabilite
de bişniţari şi întreprinzători particulari, legea a căzut ca o ghilotină peste
agoniseala populaţiei. Prost sfătuit de Silviu Brucan, „înţeleptul” din
Dămăroaia – singura soluţie este economia de piaţa – şi prost povăţuit de
Adrian Severin – preţurile se vor autoregla de la sine – primul ministru a
semnat şi a închis dosarul liberalizării, aşteptînd felicitările bancherilor şi
finanţelor.
Ar
fi fost mult mai bine dacă mai înainte s-a fi făcut o privatizare corectă –
producţie şi comerţ -, dar guvernanţii de atunci n-aveau timp pentru un proces
atât de complicat. Un interviu lung şi incomod, cu Petre Roman, n-a dus la
rezultatul dorit. Populaţia mai avea – la saltea, CEC şi câteva bănci – peste
300 de miliarde de lei. S-au pulverizat toţi. Prăjitura a ajuns de la 3,5 lei
la 15, iar o Dacie, de la 70 de mii
s-a dus la un preţ de zece ori mai mare. Şi ca un făcut, după false
privatizări, magazinele s-a împărţit în două: jumătate din angajaţi au deschis
o firmă privată, lucrând în acelaşi spaţiu cu cealaltă jumătate, care lucra la
stat şi muta produsele la particulari. Tot aşa s-au mutat şi banii. Banii sau viaţa – am scris într-un editorial din care nu mă sfiesc
să citez: Acum, în locul leului muncit,
intrat în carantină ca infecţios, a apărut leul speculat, leul furat şi leul
sugrumat de la buget, fie prin fărădelegea unor măsuri care nu au decât
picioare, fie prin legea protestului şi a grevelor. Singurele îndeplinite cu
sfinţenie şi străşnicie. Amorţit leul
adevărat, aceşti lei se hârjonesc printre toate valutele lumii...Oamenii
serioşi nici nu se mai uită la aceşti lei decât ca la o curiozitate din
paleolotic. Şi au dreptate: mai zilele trecute, undeva în ţară, în faţa uşii
unei unităţi CEC, a tras o căruţă plină cu saci, iar sacii plini cu lei.
Funcţionarii şi funcţionarele au făcut cinci ore peste program şi s-au ales cu
bătături la degete ca să numere cele peste 15 milioane lei, proprietatea a trei
întreprinzători de aceiaşi culoare.
Întâmplarea
s-a petrecut undeva lângă Deva şi îşi avea temeiurile ei: un zvon privind stabilizarea
– întotdeauna zvonurile au logică şi scop -, i-a făcut pe cei trei tuciurii să urce-n
trăsură şi, fără să fi citit vreodată povestirea lui Ion Creangă, Punguţa cu doi bani, ca să scape de zvonul
cocoşului, i-au dat-o înapoi, plină cu milioane.
Adunaţi,
scădeţi, înmulţiţi, împărţiţi – eu am făcut toate operaţiile aritmetice la
vremea aceea – şi veţi descoperi cum s-a construit a doua generaţie de
milionari. A doua. Pentru că prima a ieşit din cele 20.000 (Douăzeci de mii!)
de vagoane ticsite cu ajutoare internaţionale. Sute de garnituri la dispoziţia
jegmănitorilor. Iar a treia, cea mai agresivă, era pe drum. Şi nu va fi ultima.
Toate răsărite, crescute şi date pe rod, sub cântecele de leagăn ale Corupţiei,
pe care eu tot mai credeam că o pot adormi printr-un descântec bine făcut.
Madrid, 5 mai 2015
.....................................................................................................
© - Darie Novăceanu -2015. Rezervate toate drepturile
