DESCÂNTEC ÎNTRU ADORMIREA CORUPŢIEI

Taumaturg cu experienţă, încântat de străduinţa mea, Adrian Sârbu, proprietarul Editurii Pro, mi-a primit manuscrisul  Descântec întru adormirea corupţiei, aproape euforic, adăugând ca pentru sine că descântecele pot avea efecte contrarii şi, mai rău, uneori se pot întoarce împotriva celui ce le-a făcut. 

Nu am dat atenţie spuselor sale. Nu m-am gândit – eram în 1996 – la cât adevăr se află în observaţia sa. Ne cunoşteam bine, din zilele aşa zisei revoluţii în direct, când eu mi-am asumat răspunderea celui mai important ziar din ţară - greşeală pe care n-am mai putut s-o îndrept niciodată -, iar el, dintr-un calcul bine făcut, a primit să fie secretar de stat pentru presă şi comunicare. Funcţie din care a dimisionat după câteva luni, când nu-i mai folosea la nimic. Îşi înfiinţase prima agenţie de ştiri, scosese primul ziar propriu, un altul pe spesele statului şi, credincios magiei imaginii filmate, lansase pe piaţă, cu bani din afară, prima televiziune privată, absolut profesionistă, salvând de la înec - avea nevoie de ei - câţiva jurnalişti foarte buni. Tot pe atunci, anticipase ziarele digitale, trecând în seama computerelor bucătăria în care intrau prea mulţi pricepuţi în sosuri şi cacealmale. De nestăvilit, ascensiunea lui m-a bucurat şi, fără nici un fel de invidie, l-am trecut printre cele mai sigure şi mai de valoare monede socio-politice.

N-am primit să pun umărul la urcuşul său, deşi m-a invitat de mai multe ori, sincer ca întotdeauna. Pentru cele două vizite pe care  mi le-a făcut acasă, lăsându-mi două sticle de Metaxa, cinci stele, şi un calendar - album al unei case de modă, i-am dăruit un cal de porţelan – avea o herghelie, la Mangalia – şi o pendulă de birou la care ţineam foarte mult pentru că marca orele fără să  li se audă curgerea.

Văzând că întârziam, admirând albumul, a ţinut să-mi explice că femeia-model, fotografiată pe toate paginile, era cea care îi croia hainele pe care le purta peste tot, inclusiv cămaşa şi cravata. Numai ea mă-mbracă, mi-a spus, fericit şi nătâng, iar eu, felicitându-l, m-am gândit că tot ea va fi cea care-l va dezbrăca de tot şi de toate.

Acum Adrian Sârbu, patronul primului trust adevărat de presă de la noi, legitimat de pasiune şi pricepere, se află în arest preventiv, alături de alţi trei patroni de ramură; cioflingari veniţi din alţi copaci; din alte păduri, ştiute sau numai bănuite, dar care, dincolo de importanţa banilor reali şi a monedelor politice la zi, nu-au avut nimic comun cu presa. Şi tocmai de aceea au reuşit s-o abată din drumurile ei. Abătându-i, în primul rând, pe cei obişnuiţi să meargă pe drumuri drepte şi la vedere. Începând cu cei mai importanţi, precum Adrian Sârbu. Şi mulţi alţii care n-au ajuns încă în situaţia lui.

Situaţie care m-a uluit şi m-a determinat să revin la descântecele mele şi să recunosc că avusese dreptate. Asaltul mediatic asupra sa, mai ales din partea unor televiziuni, e un motiv de alarmă socială pentru că pune în evidenţă un întreg şir de nereguli şi ilegalităţi care se produc în multe din instituţiile statului.

Nu am nici o pregătire juridică şi nu fac o pledoarie în apărarea sa, cum s-au grăbit s-o facă mulţi colegi de breaslă, făcându-i în necunoştinţă de cauză un deserviciu. Cu atât mai mult cu cât, dintr-o scrisoare trimisă din penitenciar, aflu că îşi va pleda el însuşi cauza: „Am decis să mă apăr singur, învăţând căile secrete ale Justiţiei.” Şi două rânduri mai sus, vorbind despre arestarea sa, nu s-a sfiit s-o califice: „E o lecţie despre nedreptate, abuz, ingratitudine, trădare...” Ceea ce bine tradus, înseamnă că arestarea sa nu s-a făcut oricum, tocmai acum, când toate cazanele Justiţiei clocotesc, iar aceasta, nici dezlegată la ochi, nu ştie cum să cumpănească talere balanţei, dezechilibrată în ultima vreme de tot felul de fantome.

Aştept pledoaria sa cu multă iluzie şi-mi îngădui să mă repet, amintindu-mi de spusele sale, când i-am încredinţat descântecele, obligându-mă să mă întorc la bibliotecă şi să descopăr că, probabil, fără să le fi citit vreodată, ştia pe dinafară dialogurile lui Platon, completându-le cu ceea ce Platon uitase să adauge, iar  Socrate    n-a vrut, probabil, să-i spună tot ce ştia. 

Cunoscători ai buruienilor de leac, medicii traci ai lui Zalmoxis îl asiguraseră pe Socrate că fără descântec – partea psihologică, de pregătire a vindecării -, buruiana nu are nici un efect. Mai mult, descântecul e atât de important, încât poate tămădui fără buruiana lecuitoare. Cu condiţia ordinii în care trebuie făcut tratamanetul, adică pas cu pas. Condiţie pe care Platon (Charmides), ascultându-l pe Socrate -  „omul cel mai cumsecade, cel mai înţelept şi cel mai drept din câţi am cunoscut vreodată” –, o transcrie în ordine, cuvânt după cuvânt:   „ Aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nici trupul fără de suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate.” Căci, spunea Socrate şi sublinia Platon, „toate se trag din suflet, atât cele rele cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi...”

Întocmindu-mi descântecele urmasem, intuitiv, spusele lui Platon, convins că pot să adorm Corupţia şi să trezesc Justiţia, fără de buruienile de leac, greu de procurat la vremea aceea. De negăsit în plafare, şi total necunoscute procurorilor şi judecătorilor, în cabinetele cărora, în locul ceaiurilor de muşeţel şi floare de tei, se obişnuiau plicurile cu bani, tămăduirea împricinaţilor depinzând de grosimea şi coloarea acestora.

Din copilărie, cunoşteam foarte multe ierburi, plante şi buruieni de leac, chiar şi unele descântece, lumea satului fiind un cosmos plin de minuni, la care cei născuţi şi crecuţi la oraş, adică în haos, nu vor ajunge niciodată. Cel puţin cei de o vârstă cu mine nu cunoşteau decât cicoarea, secara şi ovăzul. Surogate pentru cafea, nechezolul fiind foarte căutat, deşi se ştia că distruge splina şi ficatul.

Dincolo de efectul curativ, plantele cunoscute de mine erau bune şi pentru alte nevoi din gospodărie. Dintr-un pumn de bobiţe de cârmâz, care creştea înalt şi pletos,  în spatele casei, bunicul – tatăl Mamei – mi-a preparat prima cerneală, iar dintr-o pană de cocoş mi-a fabricat primul toc de scris. El nu ştia să scrie, dar învăţase să citească silabisând,  şi-i plăcea să deseneze literele de tipar, convins că aşa trebuie scris.  

            Rădăcinile de lumânărică – lungi, subţiri şi galbene – care se găsea numai sus, în munţii Parângului, Mama le fierbea în vin, la foc încet, cu altele neştiute de mine, într-o ulcea acoperită cu azimă şi pregătea un leac sigur pentru suferinzii de gălbinare, termen rural pentru hepatită. Nu mai vorbesc de ceaiurile de soc, coada rândunicii sau roiniţă, fiecare cu rostul său. Nici de „laptele” din tulpinile de păpădie şi frunzele de patlagină – verde-înnoptat - care închideau repede rănile la vedere. Nu şi durerile care întârzie în noi, nevindecate. Ca un ecou reîntors din păduri dispărute de mult.

Socrate ar fi avut ştire despre acestea de la medicii lui Zalmoxis, dar a uitat să i-a spună lui Platon. Iar Diosocridis, cunoscându-i bine pe traci nu s-a oprit asupra descântecelor. Medicul grec, chirurg militar la Roma, pasionat de botanică, reţinuse (Materia medica) numele daco-tracice a 42 de plante tămăduitoare, fericindu-i pe lingviştii noştri care i-au folosit tratatul  ca pe un atlas de lingvistică istorică. Timp în care, farmaciştii, oricât de învăţaţi, n-au obţinut nici un leac deosebit, copiind la nesfârşit, în latineşte, tot reţetele lui Dioscorides, aşa cum le-a consacrat Renaşterea. Nici o formulă maestră în măsură să vindece suferinţele trupului, ori să aline neliniştile sufletului, provocate de ravagiile Corupţiei.

            Editura Pro mi-a publicat cartea, în 1997, fără să-mi comunice tirajul şi fără    să-mi înapoieze vreodată manuscrisul. Tot ce am aflat e că ediţia n-a stat în librării decăt câteva zile, Corupţia cumpărând toate exemplarele. Dar nu pentru ca lumea să nu-i cunoască fărădelegile din primii ani ai înfloririi ei. În definitiv, exemplele trecute de mine în revistă erau cazuri mărunte, prescrise, arhivate şi date uitării. Nu mai aveau nici un fel de importanţă pentru nimeni. Importante erau doar mecanismele, şuruburile, căile şi mijloacele prin care a doua generaţie de milionari de la noi ajunsese să prospere.    Pentru că nu oricine ştie şi poate să fure. Hoţii de buzunare fac exerciţii îndelungate pe manechine şi-abia după aceea trec la buzunarul tău. Iau lecţii de psihologie înainte de   a-ţi fura ceasul, cei mai desăvârşiţi fiind cei care-ţi lasă ceasul, dar îţi fură timpul din el. Şi un ceas fără timp nu mai e bun de nimic.

Nu oricine ştie să delapideze fără să se bage de seamă. Nu-i uşor să săvârşeşti o evaziune fiscală şi să rămâi invulnerabil. Nu poţi să speli banii dacă n-ai învăţat cum se face meseria asta. Toate meseriile sunt brăţări de aur, dar fără anii de ucenicie brăţările pot fi de fier. Nu oricine poate să vândă porci pe care nu i-a văzut nimeni. Îţi trebuie multă imaginaţie, multă inventivitate, şi foarte multă informaţie. Fără o informaţie bună,  nu poţi mişca un deget care să nu se vadă. Şi informaţiile costă, se vând şi se cumpără. Un pont de valoare e un  secret păzit cu străşnicie şi nu se vinde oricui. Cândva, sunt mulţi ani de atunci, în cartierul Mihai Bravu din Bucureşti, un macaragiu se instala în turnul macaralei şi cerceta atent, mai întâi cu privirea, apoi cu un binoclul de armată, toate locuinţele din împrejurimi. Culegea ponturi şi le vindea hoţilor de apartamente care-l plăteau în funcţie de valoarea jafului. O singură dată s-a înşelat, neobservând că o oglindă, mare cât o uşă, era chiar o uşă, în spatele căreia se afla prada cea mai de preţ. Frustraţi, hoţii, care aveau oameni peste tot, l-au pârât la Miliţie, lăsându-l fără macara. Între cei bine prădaţi – aşa am aflat – era şi un critic de teatru, cu ifose de romancier, care şi-a recuperat paguba şi a prosperat, ajungând consilierul unei bănci, falimentată când îi mergea mai bine, şi al doilea socru mare – de ce doi? – al lui Adrian Sârbu, când s-a căsătorit cu femeia-model, cea care-i croia hainele şi mai apoi l-a lăsat fără ele.

Tot pe atunci, un prieten de la Madrid, profesor universitar la Complutense, şi-a găsit apartamentul golit de tot ce era mai valoros şi uşor de transportat. Poliţia spaniolă a descoperit cu stupoare, inscripţionat pe zidurile blocurilor din cartierul La Ventas – aici se găseşte „amfiteatrul” coridelor -, un alfabet ciudat, amestec de cueniforme şi hieroglife, pe care numai hoţii ştiau să-l citească. Informaţii între nevoiaşi. Gratuite. Cele negratuite, cele de sus, se află în birouri foarte de sus şi sunt folosite la ora precisă.

Să fi fost oare o simplă coincidenţă faptul că Adrian Sârbu a fost arestat exact în ziua când procurorii i-au pus sechestru pe bunurile imobiliare? Şi că în aceiaşi zi –altă coincidenţă - compania Evington  Finance Corp, din Panama, a instituit sechestru pe acţiunile lui Adrian Sârbu de la cele mai importante firme ale sale cu activităţi media, începând cu Mediafax, reclamând recuperarea a 5 milioane de euro ??

     

Corupţia – mi-a dat seama mai târziu - a folosit cartea mea ca pe un abecedar pentru începători; curs de învăţătură pentru cei avansaţi şi manual practic pentru cei lansaţi în matrapazlâcuri. Descântecele mele i-au încântat pe mulţi şi dacă aş da crezare celor ce se vântură pe la toate răscrucile mediatice, chiar şi pe Adrian Sârbu. El însuşi, înţeleg că ar fi fost fascinat de funcţionarea societăţilor fantomă, înfiinţând peste trei sute. Trei sute de firme care mută banii adevăraţi de la una la alta, sau îi duc departe, ştergându-le urmele.  Trei sute de fantome (!) trecând pe la Registrul Comerţului, prima dată  pentru a fi înregistrate, şi mai treecând odată pentru a fi defiinţate. Cifra e absolut fantastică şi asta înseamnă că şi denunţul ţine de fantastic.

  L-am văzut cu cătuşe la mâini şi mi se par nedrepte pentru un om care a luptat tot timpul pentru libertatea altora.  I-am parcurs declaraţiile şi i-am citit  scrisoarea (şi nu interviul !)  trimisă din greşală unui ziarist prestigios şi prodigios, cu cele mai multe păcate, de dinainte şi de după 1989.  Şi am rămas mâhnit. Pentru că el nu a fost un corupt, dar nu o să ştiu niciodată, când a căzut în braţele Corupţiei.

Şi tare mă tem că de data aceasta, Serviciile Secrete (câte vor fi fiind?), instalate în turnul macaralei, n-au văzut uşa cu oglindă, iar Corupţia, defraudată, le-a dat pe mâna Poliţiei, neştiind că în spatele uşii se afla chiar Justiţia.

Madrid, mai 2015

.............................................................................

©. Darie Novăceanu- 2015. Rezervate toate drepturile.