martes, 7 de julio de 2015

MONUMENTE

























 Darie Novăceanu


Singur şi alb



Singur şi alb, la după-miezul nopţii,

făcând să scapere asfaltul, scuturând

printr-un singur prelung nechezat

întunericul din arborii de pe trotuare,

astfel l-am văzut, singur si alb.



Singur şi alb, înaintând fară grabă

prin mijlocul oraşului, păscând nedumerit

trifoiul putred de pe tarabele norocului;

cu şaua inflorată, singur şi alb.



Singur şi alb, cu frâul liber,

luminând tăcerea-ngenunchiată la colţul străzilor,

bătând din copite în staţiile de autobuz,

la ora când sufletele nu călătoresc

nici luate de mână. Singur şi alb.



De unde venea? Al cui să fi fost?

Al unui barbar de-acum un mileniu?

Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma Alimoş?

Şi unde se ducea de unul singur şi alb?



Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,

a ocolit lacul şi s-a pierdut spre nord,

galopând fără grabă. Singur si alb.

Şi mă tem că era dintr-o baladă nescrisă



Solo y blanco



Solo y blanco, pasada la medianoche,

sacando chispas del asfalto,

sacudiendo con su largo relincho

la oscuridad de los árboles de las calles,

así lo he visto. Solo y blanco.



Solo y blanco, andando sin apuro

por el centro de la ciudad; confuso,
 paciedo el trébol pintado

en los escaparates de la lotería.

Con la historiada silla sin jinete. Solo y blanco.



Solo y blanco, las riendas sueltas,

alumbrando con sus crines las esquinas,

dando coces en las paradas de los autobuses,

en una hora en que las almas no viajan

incluso aunque las lleven de la mano.

Solo y blanco.



Nunca sabré de dónde venía, ni de quién era.

Nunca lo sabré, mas lo he visto:

ha pasado las últimas calles, ha rodeado el lago

y se ha perdido hacia el Norte.

Cuatro sollozos de plata.

Solo y blanco.

Temo que haya salido de una balada aún no escrita.





Seul et tout blanc



Seul et tout blanc, peu après la mi-nuit

sortant des étincelles des pavés, secouant

avec un seul et long hennissement

l’obscurité des arbres alignés sur les trottoirs

ainsi je l’ai vu, seul et tout blanc.

 

Seul et tout blanc, en s’avançant sans hâte

Au milieu de la ville, broutant irrésolu

trèfles pourris depuis les étals de la fortune

la selle embellie, seul et tout blanc.

 

Seul et tout blanc, les rennes libres,

éclairant le silence agenouillé au coin des rues,

frappant des sabots dans les arrêts de bus,

à l’heure quand les âmes cessent de voyager

même pas tenues par la main. Seul et tout blanc.

 

D’où venait-il ? A qui il serait ?

A un barbare d’il y à mille ans ?

A Bayazid ? Ou si jamais à Gengis Khan ?

Et il s’en allait où comme ça tout seul et tout blanc ?

 

Mais je l’ai vu : il a longé les rues dernières,

a contourné le lac, se perdant vers le nord,

trottant tranquille. Seul et tout blanc.

Je crains qu’il appartienne à une ballade jamais écrite.

 

Traduit du roumain par Cindrel Lupe
























  MONUMENTE



Numai cine-a străbătut lumea pe jos

ştie preţul apei şi umbrei.

Un sâmbure de lumină lichidă pe buze

şi mâna de răcoare a copacului

mângâindu-ţi fruntea.



Veşnicia nu poate fi mai scumpă.



-Să nu-ţi faci chip cioplit,

spunea bunicul cioplind cai de stejar.

Doi câte doi, ca la trăsură,

caii ocroteau un izvor.



Pe tot drumul care duce la munte,

fântânile lui.



Dintre trecătorii de-acum

nimeni nu-i ştie chipul.






















MONUMENTOS

Tan sólo el que ha recorrido el mundo a pie

sabe el precio del agua y de la sombra.

Un semilla de luz líquida sobre los labios

y la mano de sombra de un árbol

acariciándote la frente.



La eternidad no puede ser más cara.



- No te hagas tallar tu propio rostro,

murmuraba mi abuelo, tallando en madera de roble

unas hermosas cabezas de caballo.

En parejas, como si fueran un carruaje,

los caballos escoltaban un manantial.



 Por todo el camino que sube a las montañas,

la efigie de sus fuentes y sus carruajes.



Entre los caminantes de ahora

nadie conoce su rostro.




















CÂINELE



Il găsesc tot mai trist, de fiecare dată

tumbele lui sunt din ce în ce mai stinse,

semănând cu o durere tăcută.



Ochii, mai ales ochii

luminează din ce în ce mai puţin

peste bucuria revederii, iar labele



şi-au pierdut zborul acela

prin care desena în aer cuvintele,

convingător precum un înţelept.



Mama îmi spune că l-a supărat frigul,

că l-ar fi tulburat razele lunii,

pentru că, uneori, noaptea, latră prelung



şi-n ultima vară, când nu ne-am văzut,

a mâncat multă iarbă şi a ocolit trandafirii

ca şi când ar fi fost foc pentru ochii lui.



Dar eu cred că alta-i tristeţea tăcută,

pentru că simt, când se uită la mine,

că ştie cuvinte pe care nu i le-am spus niciodată.



Cuvântul bătrâneţe, de exemplu,

sau cuvântul moarte. De aceea

mă aşez alături de el,



 în patru labe,şi urlăm amândoi.



            EL PERRO

Lo encuentro cada vez más triste,

cada vez más apagado en sus saltos

dibujando un color desconocido.



Las miradas, sobre todo las miradas,

alumbran cada vez menos

en la alegría del encuentro.



Las patas han perdido la elasticidad

que dibujaban palabras en el aire,

convincentes como las de un sabio.



Mi madre dice que es por el frío,

que lo han enfermado los rayos de la luna

y que de noche aúlla mucho.



Durante el último estío que dejamos de vernos,

comió mucha hierba y se alejó de las rosas

como si hubieran sido fuego para su mirada.



Pero yo creo que su tristeza es otra,

porque siento, cuando me mira,

que sabe palabras que nunca le enseñé.

La palabra vejez, por ejemplo; la palabra muerte.



Por eso me siento a su lado,

a cuatro patas. Y aullamos los dos.


















Visitors Venta/Fereastradedarie - 5 iulie 2015

lunes, 29 de junio de 2015

ANTOLOGIE PERSONALĂ




















EXISTĂ NOPŢI

La miezul nopţii păsările stau
Cu o aripă în trecut
Ele nu sunt decât pe jumătate păsări
Şi nu pot să cânte
Pentru că nu întotdeauna două aripi


Un neam întreg străbate luştri după luştri
            încolonându-şi vârstele sub steagul
unui cuvânt ameninţat
de ceaţa abătută pe ţărm precum o pânză
            o pânză de pe care vântul
a şters surâsul craniului şi crucea

Pe sânge şi pe voce mătasa-i sunătoare
            coboară în adâncul fiinţei
înşelătorul duh al mării negru nici
            giulgiu de caţă pregătit
să redevină masă-ntinsă de ospeţe

Regenerat cu vis şi cu trecuturi steagul
            cuvântului îşi sună-n noi
culoarea apărată de vârstele-mprteună
până când viforul fierbine
            îi macină izvorul silabelor din nou
în urma lui aliniind coloane


Există nopţi când ceasurile-s nişte
            cercuri alungite
în care timpul nu mai intră
decât sub formă de-ntrebare

nopţi lungi ca un muzeu cu multe
            coridoare pline
de obiecte vechi bolnave
de insomnii Neaşteptate nopţi
când trebuie să-ntrebi şi să te-ntrebi
            de rostul tău în lume dar şi
de cel al celorlalţi asemeni
copacilor rămaşi în viaţă şi privind

cum frunza nu mai poate scrie cercuri
            în aer şi în trunchiul celor
căzuţi alături sau plecaţi
într-un tărâm în care ceasurile-s nişte


Multe statui se-ntorc treptat în piatră
îşi părăsesc singurătatea
            pustie de pe socluri
pentru o veşnicie mai gălăgioasă

Îşi pierd pentru aceasta primul braţ
în care ocroteau sămânţa falsă
            a unui gest făcut
fără entuziasm şi cu prudenţă

apoi şi-l pierd pe-al doilea unde
nu ocroteau nimic el însemnând
            economie de gândire
şi-ncet se dezagregă ca un fruct în soare

aşa cum Venus însăşi şi-a lăsat
tăcerea braţelor sub zări
            lichide şi uituce
proliferând cortegii de naufragiaţi


Pot nerostite-n spaţiul dintre ele
cuvintele să supravieţuiască
            veghea poeţilor poate-nvia
amurguri de demult închise
în acest gol
            fidelităţi contrarii
pot lumina pe mai departe ţărmul

dar clopotele când se sting pe el
sub valul fără de-amintire
            uitarea nouă intră în cuvinte
şi stăruie-napoia lor
le desfrunzeşte cerul
            boltit cu sunete frumoase
le smulge-ntoarcerea din ele
şi nimeni nu mai pooate şti atunci
            câtă durere poate să încapă
pe suprafaţa lor şi câtă moarte
Ce poţi să faci mi-a spus Eşti singur
            şi e un chin prea mare
să-ţi hrăneşti mereu
fantomele-ndoielii cu-ndoieli bătrâne


Ai vrea un timp mai mult O nouă
            adolescenţă neveghiată
de-atâi eroi prefabricaţi pe care
a trebuit să ţi-i abandonezi în grabă

Glas necurmat ai vrea Clepsidra
            împuţinată de nisipuri
a lunii să măsoare doar
tăcutul somn al lăncii zugrăvit pe steaguri

Dar somnu-i numai somn Şi-n somn
            totu-i mai greu decât în vis
chiar şi fantomele Iar zorii
nu sunt decât o înţelegere-ntre inimi

Şi nu-i de-ajuns să vrei Pe velo
            dromul anilor adesea
iluziile ostenesc când moartea
le strigă-mpiedicându-le rostirea

Le poţi opri? Ar fi zadarnic
            precum frără de rost ar fi
să îmi sfărâmi prundişul de argint
curgând pe el spre-a nu te mai vedea



O nu vă torturaţi fără de rost
memoria: n-o să vă spună
unde m-aţi întâlnit ultima dată

Nici eu nu ştiu când mă culeg
de pe frunzişul oglinzii singur
nedumerit de existenţa voastră

Iar voi aveţi numai părerea
că recunoaşteţi păsările-acestea
semănate de timp în vocea mea

Şi chiar de le-aţi cunoaşte aripile lor
nu v-ar mai putea educa aerul
poluat de rugina ceasornicelor
 

(1973)

Imagine : Casa părintească
..........................................................
R. Darie Novăceanu 2015