sábado, 14 de junio de 2014



E p i l o g   l a   P i a ţ a   U n i v e r s i t ă ţ i i

Balanţa Politică - Stampă din ziarul francez Le Nain Jaune - 15 mai 1815




- Ce faci aici, Creţule?

- Stau de streajă, cucoane.

- Singur, singurel?

- Ba, cu astă ghioagă.

- De ce n-ai luat mai bine o puşcă?

- Ce să fac cu ea? Să trag odată şi-apoi

să-mi pierd vremea cu încărcatul ?

Mai de folos mi-e ghioaga;

când mă întorc într-un picior, 

sfărâm câte cinci tidve cu o lovitură.


( Vasile Alecsandri Dridri )


                Am ştiut din clipa când haidamacii, care încercaseră linşarea mea în Piaţa Aviatorilor, au venit cu „submarinul” pe sub macadam, în Piaţa Universităţii, că nu era vorba numai de o iniţiativă a opoziţiei politice de la noi. Şi am fost convins că proiectarea submarinului fusese hotărâtă mai demult, dincolo de Atlantic. De unde     ne-au sosit întotdeauna binefacerile democraţiei tuturor libertăţilor. Corăbiile de carton presat care au acostat la ţărmurile noastre la sfârşitul lui decembrie 1989, încărcate cu promisiuni şi lozinci mobilizatoare, iar după aceea s-au dat la fund, una după alta,  salvându-şi marinarii care s-au întors acasă la ei, în corăbii adevărate, puse la dispoziţia lor, una câte una, de către ministrul transporturilor, domnul Traian Băsescu.

Ceea ce n-am ştiut şi am descoperit când nu-mi mai folosea la nimic, a fost faptul că submarinul a fost adus în ţară, bucată cu bucată, aşteptându-se momentul şi locul potrivit pentru lansarea la apă. Căutându-se şi omul în măsură să-l pună în funcţiune. Vorbesc, desigur, de domnul Ion Raţiu care avea suficientă experienţă în materie. Nu ca proprietar al companiei de transport maritim, Regent Line, diplomat şi ziarist, crainic pentru limba română la BBC, ci ca agent al acţiunilor din umbră.


Palatul Ministerului de Interne. Fost Vama Poştei


O scrisoare, trimisă de la Cluj, mi-a adus primele informaţii. Mi-a ajuns pentru că, prevăzător, îmi ridicam singur, de la Oficiul PTTR nr.33, corespondenţa sosită pe numele meu. Altfel, ar fi  ajuns la Scrisori şi Răspunsuri, unde totul era filtrat cu multă aplicaţie. Pentru orice necaz, oamenii muncii se adresau la Scânteia, iar domnul Manole dispunea de două formulare tip: unul pleca la expeditor, confirmându-i primirea; celălalt trimitea necazul spre rezolvare „organelor de resort”. Treabă de birocrat.

Îmbătrânit din naştere, modest şi adus de spate, pe domnul Manole nu dădeai doi bani. De la ghişeul acela  şi-a construit o avere frumoasă, plus două locuri de veci pe locul unei fântâni din Cimitirul Băneasa.

Dincolo de consideraţie, corespondentul de pe Someş, amintindu-şi editorialul meu Sub echinocţiu, cu nelinişte (Adevărul – 22 martie, 1990), pusese în plic trei articole din Adevărul de Cluj despre mitingul din Piaţa Mihai Viteazu, unde alături de organizatori, urcaseră la tribună numeroşi oratori, între principali aflându-se Doina Cornea, Doru Braia, Leontin Iuhas, Petru Rebreanu, etc., şi, prezenţă semnificativă, „cetăţeanul canadian de origine română”, ziaristul Doru Nicolae Popescu.

Mitingul (Duminică, 18 martie), a fost deschis de actorul Călin Nemeş, rănit în decembrie 1989, care a propus un pelerinaj prin locurile martirului, terminat cu un moment de reculegere, când „preotul unit Eusebiu Cutcan a rostit un frumos Tatăl nostru”. Moment neprogramat, a luat cuvântul Ardeleana Lupşa, moaţă din Răchiţele, care cu Biblia în mână a îndemnat oamenii la fraternitate: „ am scăpat de dictatură nu şi de păcate...”. Biblia a fost dăruită domnului Alexandru Şerban, primarul oraşului.


Ştirea despre miting o primisem a doua zi. Scrisoarea de la Cluj sosise după opt zile – ziariştii clujeni erau foarte revoltaţi -, şi nu am revenit asupra noutăţilor, aşteptând reacţia altor publicaţii. Mi-amintesc că l-am scos din „culpă” pe Eusebiu Cutcan, despre care ştiam foarte multe lucruri. Preotul greco-catolic considerat legionar, fusese hăituit prin toate satele şi văile Transilvaniei, iar în cele din urmă prins, torturat şi trimis pentru toată viaţa la Gherla. La miting fusese adus ca paravan pentru ceilalţi oratori şi pentru ca publicul şi presa să nu observe cum se asamblează primele piese ale submarinului.

Am pus documentele în plic, ca şi acum, când citez din editorialul respectiv: Nu putem rămâne naivi în faţa atâtor şi atâtor declaraţii ale doamnei Doina Cornea [care] alături de multul bine pe care l-a făcut până la 22 decembrie, [a făcut] un rău imens şi neaşteptat. În sfârşit, nu putem rămâne naivi şi să nu apreciem că prezenţa în Transilvania, în această ultimă săptămână, a unor personalităţi ale partidelor angajate în mod anticipat în campania electorală, a destabilizat calmul şi frumuseţea primăverii de peste munte. Între aceste prezenţe, neapărat cea a domnului Raţiu, care pe 14 martie a înfiinţat la Cluj Filiala Uniunii Mondiale a Românilor Liberi cu sediul la Londra. Oare noi nu suntem tot români liberi? Şi dacă suntem, trebuie să primim certificatul acestei libertăţi din partea uniunii sale? Las la o parte prezenţa în acelaşi oraş a cetăţeanului canadian de origine română, Doru Popescu, legionar atât de activ în ultimii ani şi lăsat să se plimbe liber prin ţara de baştină.

Opinia Anei Blandiana: suntem ca o maioneză tăiată
Sigur, unora astfel de opinii le cădeau greu la stomac, ca pietrele de caldarâm, din Piaţa Aviatorilor, azvârlite asupra mea, în Ziua Floriilor. N-am intonat atunci, cu mitingiştii, Cristos a înviat, ştiind că, de fapt, se dorea o altă Înviere. N-am scris nici un cuvânt despre ea, deşi citisem, cutremurat, o pagină plină din ziarul Dreptatea şi mi-am dat seama că submarinul fusese adus de la Cluj la Bucureşti pentru ultimele asamblări.

Întitulat Comunismul – un pericol real, fascismul un pericol despre care se discută ( Dreptatea – 26 martie 1990), articolul făcea o „plimbare” istorică prin trecutul ţării, încercând să justifice reapariţia unor manifestări fascisto-legionare de la noi.

Un articol cu mesaj limpede. O emisiune urâtă, de la Televiziunea Română Liberă, prilejuită de vizita unor parlamentari britanici la Bucureşti, anticipase mesajul prin care se resuscita tripleta de aur a spionajului britanic din România – Gardyne de Chastellain, Ivor Porter şi Julian Amery -, trecându-se ştafeta lui Ion Raţiu şi „genialului” George Pop – în unele documente G.T.Pop -  care, îndemnat fireşte, tot de Ion Raţiu, reuşise o performanţă nedoborâtă până acum de nici un spion român. Nici de Pacepa, care a reuşit să rămână în viaţă şi după moarte, nici de Caraman, deţinătorul performanţei de sens contrar, cât timp NATO l-a considerat decedat, lăsându-l la Paris, să-i culeagă toate dosarele ultrasecrete. Nici chiar de Silviu Brucan, cel atât de abil, încât după ce a condus câteva luni, prin ceaţă şi negură fragata revoluţiei din decembrie 1989, a pilotat căteva zile şi submarinul invizibil din Piaţa Universităţii. 
George Pop se lăsase recrutat, în 1957, de serviciile secrete române, care doreau să afle cum o duc românii în Anglia şi să primească informaţii cu caracter politic şi militar, de interes pentru guvernanţii de la Bucureşti.

George Pop lucrase eficient, în noiembrie 1963, fusese adus în ţară, de la Budapesta, cu un paşaport diplomatic fals, pe numele de Ardeleanu Gheorge. Primit cu toate onorurile, găzduit într-o casă conspirativă (unde-şi revăzuse părinţii, Teodor şi Florica Pop), iar după aceea lăsat să zburde în voie prin văile copilăriei.

Serviciile noastre credeau că-şi găsiseră prostul, i-au „uitat” legăturile cu Garda de Fier şi înrolarea ca voluntar în forţele hitleriste plecate, în 1942, în Germania. Mai  mult, i-au înlesnit tot felul de relaţii la nivel superior, până la Emil Bondăraş şi Ilie Ceauşescu. Timp în care prostul racolat a compromis şi racolat mulţi diplomaţi români acreditaţi la Londra – Pretor Popa, Stan Soare, Vasile Gliga, Ion Vulpe, etc. –, ultimul numit rămânând în Anglia, în 1971, ca angajat la compania maritimă de transport a domnului Ion Raţiu. S-au făcut afaceri pe picior mare, România a cumpărat cinci avioane Bac-1-11 şi a semnat un contract de cooperare cu British Aerospace Company, când am început să fabricăm primele avioane Rombac şi când George Pop, Ghiţă pentru prieteni, şi-a încasat comisionul şi s-a stabilit la Intercontinental, cheltuindu-l ca şi când n-ar fi fost al lui.  Plutind pe deasupra norilor cu Rombac-ul, în timp ce colegii lui se pregăteau să navigheze pe sub pământ, cu submarinul.

Aşa a vizitat Emil Bondăraş Anglia şi aşa a venit la Bucureşti Julian Amery, „pentru contacte politice”, fiind primit chiar de Nicolae Ceauşescu.

Acelaşi Julian Amery, care lăcrima nostalgic în emisiunea de la Televiziunea Română, iar o clipă mai târziu, era numai surâs, regăsindu-şi limba română. Acelaşi Amery, ginerele primului ministru Harold Mac Millan; acelaşi care, parte din tripleta de aur, se aflase în excelente relaţii cu Iuliu Maniu. Acelaşi Iuliu Maniu, care în februarie 1941, la retragerea Legaţiei Britanice de la Bucureşti, primise de la Sir Reginald Hoare, un aparat de emisie-recepţie, fondurile şi cifrurile pentru a comunica cu rezidenţa spionajului britanic de la Cairo. Acelaşi Iuliu Maniu care îndeplinise, ca pe un testament, rugămintea lui Corneliu Zelea Codreanu, salvând Garda de Fier de la dispariţie.

Pentru ipocriţii ziarişti români de ieri şi de azi, menţionez că în ziua de luni, 10 februarie1941, ambasadorul Reginald Hoare, prezentase o notă verbală de protest, nemulţumit de tratamentul „puţin prietenesc” de care se bucura la Bucureşti şi închisese porţile legaţiei britanice din România. Şi mai adaug senzaţionalul: în după amiaza zilei anterioare, Churchill anunţase prin radio că trupele germane trecuseră Dunărea prin România şi se aflau în Bulgaria. Era prima dată, dar nu fără rost, când Churchill minţea.  

Cert rămâne un fapt: pe 11 februarie, Mircea Eliade transmitea prin cifru, de la Lisabona, o telegramà din care reproduc în spaniolă: En el aeropuerto de Bristol, en la madrugada del 10 de febrero, he sido cacheado durante tres horas, aunque tenía pasaporte diplomático. Mi esposa, aislada y devestida. El forro de los trajes, rasgado, la suela de los zapatos desprendida. El equipaje saqueado, visto por los testigos en el aeropuerto de Lisboa. La valija diplomática embragada y devuelta a la Legación de Rumanía en Londres, bajo pretexto de no haber sido censurada por Foreign Office.

... he protestado y me he negado viajar, pero he sido amenazado con que tendré que pagar 700 libras a la compaña aérea, daños por la demora ocasionada por la perquisición. No se me ha permitido telefonear a Londres. Se me ha impedido quemar el correo”. (Mircea EliadeBajo el signo de ZalmoxisObra rescatada, estudio introductorio y notas por Darie Novăceanu – Prensas Universitarias de Zaragoza, 2008).

Transcriu textul în spaniolă pentru că Vladimir Tismăneanu ştie spaniola, dar o foloseşte prost sau când nu trebuie. Reuşind totuşi, în ultima vreme două mari victorii.  În plan spiritual, un succes imoral neobişnuit: Gabriel García Márquez, înnoitorul limbii spaniole şi al romanului universal, a fost aruncat în neant. În plan politic, simbolul libertăţii Americii Latine Che Guevara a devenit un criminal (criminal!) ordinar din secolul trecut.

Nu vorbesc despre Vladimir Tismăneanu ca persoană, ci numai ca instituţie. Ca persoană nu poţi repurta astfel de victorii. Ai nevoie de un corp de armată bine pregătit şi un Stat Major care ştie ce trebuie. Acum, temându-se că aş fi în stare să mut Piaţa Universităţii din locul stabilit de Statul  Major al Infamiei Internaţionale, a dezlănţuit împotriva mea un război mediatic fără precedent şi-i posibil să aibă o nouă victorie. Pentru că eu nu vreau să duc Piaţa Universităţii în altă parte, ci s-o readuc pe locul ei dintotdeauna. Teama că aş reuşi imposibilul e mare, alarma s-a dat la toate eşaloanele. În fiecare dimineaţă îmi găsesc grădina devastată de soldaţii săi, înfometaţi de orice mai puţin de mâncare, pentru că au marmitele pline.

Miron Cozma, Chico Dumitrescu, Iosif Boda
Ştiu că e mai uşor să întorci apele Dunării, decât să torpilezi un submarin care nu mai există, dar continuă să funcţioneze. Dovezile prisosesc, dar se cuvine să fie ilustrate. Ţi-ai rupt un picior, dai fuga în Piaţa Universităţii şi ceri piciorul ministrului Sănătăţii. Sătenii de la Roşia Montana nu mai prididesc să-şi cheltuiască banii prin birturi, se constituie o societate civică ad-hoc, se duce în Piaţă, şi cere stoparea activităţilor neîncepute. Localnicii de la Pungeşti vor să bea apă fără gaze de şist, altă ad-hoc apare în Piaţă, cu izvoarele desfundate şi pancartele gata pregătite.

Tot aşa, dacă eşti Horia-Roman Patapievici şi ai fost demis din funcţia de Preşedinte al Institutului Cultural Român, te duci în Piaţa Universităţii şi ceri demisia guvernului. Iar dacă te cheamă Andrei Pleşu, iar Antena 3 a descoperit că ai slujit trei preşedinţi ai ţării, unul după altul, convoci un miting pro-Pleşu, ceri pedepsirea celor de la Antena 3 şi schimbarea CNA-ului. Submarinul nu mai există, dar funcţionează. Miracolul se repetă ori de câte ori e nevoie.

Ştiu că submarinul a fost adus din Transilvania pentru a i se monta tabloul de comandă, cu toate cele necesare, la Bucureşti. Ştiu că treaba aceasta a fost făcută în văzul lumii, în emisiunea de la Televiziunea Română, şi că abia după aceea, pavoazat cu mult sârg de o anume presă, a fost lansat la apă.

Nimic n-a fost făcut la întâmplare. Adus în piaţă, primii urcaţi la bord au fost haidamacii. Lest absolut necesar pentru a-i asigura plutirea. După aceea, s-au numit Căpitanul şi Secundul acestuia, în persoana rectorului de la Universitate, Emil Constantinescu şi a lui Marian Munteanu, preşedintele Ligii Studenţilor. Nu se ştie cum au fost numiţi sau dacă ei înşişi, de bună credinţă, s-au lăsat aleşi, însufleţiţi de idealuri pentru care milita şi militează şi azi întreg poporul român.

S-au găsit şi reprezentanţi sinceri ai acestuia, în persoana unor intelectuali de prestigiu, apreciaţi şi  cunoscuţi de toată lumea. Nu şovăi, numind câţiva: Ana Blandiana, Victor  Rebengiuc, Stere Gulea, Mircea Dinescu, Octavian Paler, Petre Creţia, Mihai Şora, Gabriel Andreescu, etc. Cer iertare celor nenumiţi, mult mai numeroşi, dar egal îndreptăţiţi la recunoaştere. Nu la certificate, precum cele vânturate pe la casieriile statului de revoluţionarii care au văzut revoluţia pe fereastră sau mutând televizorul din sufragerie în dormitor.

 Certificatele din Piaţă n-au costat nimic, confecţionarea lor a fost gândită de Ion Iliescu, iar doamna Doina Cornea, cum era firesc, a primit certificatul de Golan nr.1, următorul şi următoarele fiind încă în discuţie. Chiar dacă Ion Raţiu şi-a dorit numărul doi, declarând în faţa propriei opere, cu papionul sub bărbie - şi eu sunt golan! –, punându-şi pe piept insigna respectivă.

Toate acestea se ştiu de toată lumea. Mai rămân totuşi, câteva amănunte care, încep să cred, nu se vor afla niciodată; din nefericire, cele esenţiale. Că Piaţa a fost plină cu  agenţi ai serviciilor secrete occidentale şi est-europene, se acceptă ca ceva normal, dar nu se ştie rostul fiecăruia nici, măcar cu aproximaţie, care dintre aceste servicii au avut un rol decisiv în desfăşurarea dezastrului, atât de bine calculat, din zilele de 13-14 iunie 1990.    

Câtă vreme nu se va stabili cine i-a chemat pe minerii din Valea Jiului şi din alte zone miniere din ţară la Bucureşti, se pot presupune trei variante, la fel de valabile: că au venit singuri, cum au declarat mai târziu unii dintre ei; că ar fi fost chemaţi de preşedinţie şi guvern, cum s-a încercat să se aducă dovezi, ori că - deşi pare absurd — au fost aduşi cu însăşi contribuţia unora dintre  orga­nizatorii Pieţei.

Trei ipoteze ce nu se pot verifica şi la care, tocmai de aceea, nu se va renunţa niciodată, deşi s-au avansat şi altele, mergându-se până la descalificarea sau recalificarea loviturii de stat, unde a precumpănit ideea unui jurnalist pe care nu-l numesc, pentru că a renunţat la numele său, transformându-l în meseria de jurnalist. Reproduc textual: .. după toate cele, lovitura de stat a devenit „o diversiune pusă la cale chiar de Ion Iliescu”. Şi, evitând părerea unui berindei de serviciu, adaug opinia unui istoric adevărat, Andrei Pippidi, căruia noaptea aceea i-a amintit de „Noaptea de Cristal din Germania nazistă sau de acţiuni ale Cămăşilor negre ale lui Mussolini.”

Eu însumi, în isteria generală din noaptea aceea, am vorbit (Cavalerii apocalipsului) de asaltarea puterii, având drept scop lovitura de stat.

Manipularea a fost desăvârşită, minerii fiind foarte precişi în lovirea „ţintelor" pe care, ei singuri, nu aveau cum să le identifice. Deci, încă un argument solid în favoarea opoziţiei. Privită astfel, Piaţa se înscrie în logica organizării ei: agenţi bine instruiţi — aveam destui foarte buni — i-au împins pe mineri spre Bucureşti, apoi s-au îmbrăcat ei înşişi în salopete de subteran şi după ce distruseseră cu „trupe" proprii Ministerul de Interne, clădirea SRI şi etajul cu documente video de la Televiziune, au distrus imaginea ţării, neizbutind printr-un miracol să distrugă ţara însăşi.

Impresia că au fost mai multe servicii secrete care au luat pe cont propriu degajarea Pieţei, nu poate fi exclusă, dar trebuie dovedită. Nu toţi şefii acestora s-au lăsat fotografiaţi. L-am căutat pe Virgil Măgureanu  peste tot şi nu l-am aflat. Că duhul său transpare în unele declaraţii fierbinţi ale guvernului, nu încape îndoială. Dar nevăzut, chipul său îmi aminteşte azi de cel al îngerului din acuarela lui Paul Klee,
păstrată cu el până în clipa morţii de Walter Benjamin, cel care, privindu-l, şi-a scris teza despre filozofia istoriei.  O legendă talmudică – s-a explicat acesta – ne spune că o legiune de îngeri noi este creată în fiecare clipă, pentru ca, după ce aduc slavă Domnului, să dispară, dizolvându-se în neant. O alegorie – a spus Stèphane Móses – a utopiei mesianice care se opune progresului şi simbolizează catastrofa fără de sfârşit. Fie una fie alta, rămân cu ceea se vede: îngerul e şasiu - unii sugerează bisexualitatea -, iar dacă făcea parte dintr-o legiune, tot legiune au fost şi îngerii catastrofei noastre. Unii era veniţi de mai departe, şi nu putem vorbi despre ei pentru că aveau imunitate diplomatică şi mai mult au privit, intervenind uneori, numai prin gesturi. Alţii, precum Mihai Lupoi şi Chico Dumitrescu, şi-au arătat nu numai bustul de statuie, ci corpul întreg. Iar alţii    l-ar fi dublat pe Marian Munteanu. Generalul Diamandescu, foarte bun criminalist, m-a primit cu un teanc de fotografii pe birou, pe care le mânuia ca pe nişte cărţi de joc, pentru a mă convinge că asul era fals, cu barbă lipită şi lucrată cu zahăr. I-am apreciat cunoaşterea, dar n-am crezut niciodată, că o dublură a lui s-ar fi lăsat bătută, cu toporul gata pregătit ca să-i taie capul.

Nu, pe drumurile acestea nu se va ajunge la adevăr. După cum nici documentele nu vor dezvălui lucruri noi. Oricât le-ar răsfoi neofiţii lui Tismăneanu. Numai două sunt importante: Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile armatei din garnizoana Bucureşti şi Nota Inspectoratului General al Poliţiei, întocmită imediat după stingere. Notă care pare să fi dispărut. Pentru că nu am găsit nici o referinţă despre ea.

Jurnalul garnizoanei Bucureşti e riguros şi amănunţit. M-am regăsit în paginile lui: „Ora 23,50. Directorul ziarului Adevărul se interesează la Şeful Marelui Stat Major care este situaţia la obiectivele atacate şi cum să se interpreteze acţiunile bandelor de huligani. Şeful MSTM i-a repetat aprecierile făcute de Preşedintele Iliescu, că aceasta e o încercare de rebeliune de tip legionar, că aceştia au asupra lor arme şi muniţie sustrase din localul Poliţiei Capitalei, inclusiv uniforme de poliţie”.

Şapte minute mai devreme: La 23,43 au fost aruncate 2.200 fiole cu gaze lacrimogene. Unele, deşi e greu de crezut, s-ar fi spart în capul huliganilor.

Am transcris şi am publicat ceea ce mi  s-a spus, îngrozit de ceea ce vedeam la televizor şi înfricoşat de ceea ce nu am mai putut vedea, când Televiziunea Română şi-a întrerupt fără explicaţii, emisiunea. Nu puteam să scriu despre cum a fost arat terenul din faţa Teatrului Naţional,  nici despre băuturile consumate în toate birourile de cei care se uitau la televizor ca să vadă meciurile Campionatului Mondial de Fotbal.

Am păstrat fotografiată, Nota Inspectoratului General al Poliţie. Acum, ca şi în cazul greviştilor foamei,  am citit cu lupa, cele opt capitole. Am adunat, am scăzut şi am confruntat cifrele, convingându-mă de exactitatea lor. Încercaţi singuri acelaşi lucru.    


Amănuntul că în toţi aceşti ani nimeni dintre intelectualii noştri, de probată ţinută morală şi profesională, care au cunoscut în mod nemijlocit Piaţa, nu s-a preocupat de descifrarea adevărului, nu are explicaţii. Poate că cel mai în măsură şi în drept s-o facă este Marian Munteanu. Apărător al non-violenţei, preocupat de etnografie şi folclor, presupun că nu-şi va spori eseurile despre Entologia libertăţii.

Nimeni, ca să nu fim acuzaţi de necunoaştere, n-a scris o carte, precum Thomas Carothers - Assessing Democracy Assistance: The Case of Romania – editată cu sprijinul fundaţiei Carnegie Endowment for International Peace, şi apăruta, în 1996, la Editura Routledge, cu date şi aprecieri demne de a fi reţinute.

Thomas Carothers şi-a făcut studiile de economie şi politică la Harvard College, şi publicase mai înainte o astfel de carte, dedicată  Americii Latine. Deloc întâmplător, pe coperta a patra, lângă recomandarea lui Harry G.Barnes,Jr., se află elogiul lui Vladimir Tismăneanu. Carother e omul cifrelor, Tismăneanu încropeşte cărţi cu basme şi poveşti. Deşi nu-mi pot explica faptul că tocmai el a avut în mâini manuscrisul cărţii înainte de a fi trimis la tipar.

Oricum, cartea lui Thomas Carothers rămâne semnificativă. Pe trei mari capitole, plus concluziile, autorul contabilizează fondurile vărsate de organizaţiile americane neguvernamentale americane pentru instaurarea şi consolidarea democraţiei în România între 1990-1994. Totalul: 13 milioane 552 de mii de dolari ( Tabelul de la pag. 23).

Evident, sunt nominalizaţi şi unii dintre destinatari: România liberă a primit 350.000 plus alţii 800.000 dolari; postul de televiziune SOTI o bagatelă de 1 milion şi jumătate de dolari (pag. 83), iar sindi­catele Frăţia şi-au primit şi ele (pag.77) sumele cuvenite pentru zguduirea ţării prin greve ilegale.

Nu învinovăţim, nici măcar nu reproşăm absolut nimic organizaţiilor americane neguvernamentale pentru faptul că au făcut aceste „investiţii". Suntem convinşi că au dat aceşti bani cu totală bună credinţă, dorind să ajute incipienta noastră democraţie. În acelaşi timp, fiind banii lor, în mod democratic aveau libertatea să-i dea oricui.

Nu putem să nu observăm totuşi, care a fost „orientarea în teren" şi, tot în mod democratic, avem dreptul să apreciem că deşi n-au fost bani aruncaţi pe fereastră, precum subvenţiile de la guvernul român pentru minipartide din februarie 1990, efectul a fost aproape identic.

Mai grav, referindu-ne la anul 1990, observăm că în loc să ajute consolidării democraţiei, „investiţiile" respective au întunecat imaginea României, aducându-i mari prejudicii. Pagube de diverse naturi, neapărat eco­nomice, dar mai ales daune morale şi politice, reuşind să învrăjbească un întreg popor; pulverizându-i istoria.

Totuşi, dacă se mai îndoia cineva de existenţa finanţatorilor străini ai Pieţei Universităţii — şi nu au fost singurii ! — după apariţia acestei cărţi, totul devine limpede, distant, rece şi foarte exact. Thomas Carothers nu face nici un comentariu în aceste pagini, ci doar scurte şi nevinovate consideraţii. Cităm: Prin postul de Televiziune SOTI s-a dorit să se afle cât de demo­crat era preşedintele ţării. Dacă aproba funcţionarea postului, era democrat; dacă nu, nu era. Reţinem şi dezamăgirea că România liberă nu şi-a onorat întrutotul factura (pag. 84-85), luând distanţă faţă de unele demersuri sau iniţiative ale Pieţei.

De altfel, la capitolul concluzii, Thomas Carothers recunoaşte fiasco-ul acţiunii. Ceea ce nu ne miră deloc. Singura mirare e că până acum nimeni de la noi nu a tradus şi editat în româneşte această carte plină de învăţăminte, deşi a circulat prin foarte multe birouri înalte de atunci.

De acolo am „împrumutat” şi eu un exemplar si l-am dus la unul din editorii puternici de atunci, care mi-a râs în nas şi a scos din sertar exemplarul lui: - Ce, vrei   să-mi dau foc singur! Se gândea, probabil, la numele declinate în paginile cărţii.

De unul îmi amintesc şi acum, uluit ca şi atunci. Venise decembrie. Greve peste tot. La CFR, la spitale, la transporturi auto, stăpânite de Miron Mitrea, liderul sindicatelor Frăţia, înzestrat pe submarin cu bunuri în valoare de 100.000 de dolari, constând în computers, copyng, machines, fax machines, printers, and newsprint.  
In Bucureşti nu mai exista făină – doar 40 de tone! – şi nici pâine în brutării. I-am amintit treaba asta şefului statului (Interviul – Singurătatea preşedintelui..., publicat în zilele acelea), blestemându-l pe sindicalistul de la Frăţia. Cu surâsu-i bine cunoscut, preşedintele n-a avut nici un fel de rezervă: - Păi noi l-am trimis acolo.
Surâsul şi sinceritatea m-au înmărmurit. Acceptase să-mi acorde interviul după multe insistenţe, numai după ce i-am reamintit de apariţia în ziar a nelinştitorului document anonim, Atenţie!, care ajunsese la mine ca şi scrisoarea de la Cluj, ridicând plicul direct de la oficiul poştal. Îl publicasem după multă şovăială, convingându-mă că nu era o provocare - primeam destule -, ci scenariul unei lovituri de stat foarte posibilă pe fondul agitat al acelui început de decembrie. Atât de posibil, încât serviciile noastre secrete - inclusiv SRI-ul - m-a asaltat cu vizitele, unul dintre agenţi cerându-mi originalul pentru studierea lui în laborator. Se numea - nume fals, desigur -, Nicolae Lascu, care mi l-a restituit, confirmându-mi că nu era un fals, precum numele lui.
În noaptea semnalată, aproape nici un bucureştean n-a ieşit din casă. Numai Anton Uncu, de la România Liberă, atrăgându-ne atenţia ( nu uit editorialul lui Atenţie la ...Atenţie) că de dezechilibrăm climatul jurnalistic. Nu puteam să nu-i răspund şi am făcut-o cu calm ( Sâmbăta miracolelor ieftine - Adevărul - 18 decembrie 1990) dovedindu-i de câte ori ziarul la care lucra dezechilibrase nu numai climatul jurnalistic, ci până şi Podul lui Traian de la Drobeta - Turnu Severin.
Mă gândesc acum, când birourile guvernamentale sunt pline cu fum şi băuturi, căci iarăşi e un Campionat Modial de Fotbal, ce bine ar fi fost dacă în douăzeci şi patru de ani, s-ar fi găsit un alt loc de protest public, să zicem un colţ dintr-un parc, până nu se privatizează,  unde să meargă toţi nemulţumiţii, să strige ce şi cât vor. Şi să lase Piaţa Universităţii, fără submarin, pe locul ei dintotdeauna. 


Madrid, 10-14 iunie 2014

................................................

©. Darie Novăceanu - 2014

miércoles, 11 de junio de 2014



Cavalerii apocalipsului
  

Au existat câteva semne reale, care ne dovedeau că, la noi ca la nimeni, campania electorală va continua şi după alegerile de la 20 mai, întreţinând aceeaşi stare de nelinişte şi agresiune socială. Atât cât ne-a fost cu putinţă, ne-am oprit asupra lor,
Sosirea minerilor
subliniindu-le prezenţa în „paradisul provi­zoriu" pe care mulţi şi-l doreau eternizat pentru a se mişca în voie, încălcând toate legile. Atât cât am putut, am încercat să le dezamorsăm şi de fiecare dată ne-am supravegheat cuvintele pentru a nu irita pe nimeni, mereu în iluzia că, încet-încet, ne vom întoarce la ordine, la calm, la linişte şi la muncă.
 în acest context am vorbit şi despre campamentul instalat în Piaţa Universităţii, invitându-i pe manifestanţii cu revendicări absolut temeinice să se mute cu ele în paginile ziarului nostru, pentru a reda acest spaţiu sacru eroilor adevăraţi, cei seceraţi de moarte în ultimul decembrie.
În zilele acelea mai credeam în posibilitatea dezafectării acestui spaţiu fără violenţă, deşi am avut din ce în ce mai multe dovezi că cei adunaţi aici şi deveniţi „locuitori per­manenţi" nu au venit chiar întâmplător, ci au fost racolaţi treptat, pregătiţi, instruiţi, plătiţi şi puşi în stare de aşteptare pentru posibile acte de dezordine. Vizibile mai ales din ziua de 23 mai, când două Dacii albe au risipit manifeste provocatoare prin oraş, iar două ziare — Dreptatea şi România liberă — au făcut acelaşi lucru, chemând de pe prima pagină „românii" în Piaţa de la Universitate pentru ziua de 24, ora 15, probabil pentru un marş „paşnic" asupra oraşului.
Dovezi că sume mari (în jurul a o sută de milioane lei) s-au investit în această Piaţă ne-au pus în stare de alarmă, dar calmul aparent nu ne-ar fi dat crezare şi n-am făcut publice astfel de date. Între timp, intelectualii de prestigiu au defilat prin „Zona liberă de comunism", protejând „golanii" şi scufundându-se, deliberat, în marasmul lor.
 Bişniţa, prosti­tuţia, furturile din maşini erau şi ele tot o protecţie a acestui
mecanism diabolic de extracţie legionară, care s-a înfipt adânc în pavajul de la Universitate.
Sub binecuvântarea aceloraşi intelectuali, cei care, deliberat sau inconştient, au devenit nişte autentici cavaleri ai apocalipsului, preluând violenţa străzii „în multele sute de publicaţii, în paginile cărora s-au descărcat tone de insulte şi unde - spuneam
În afara turmei
în Adevărul din 27 mai – se mai sapă şi acum tranşee, menite să apere aceste combinate metalurgice ale calomniei, din care ies zilnic şarje de injurii şi ameninţări", jigniri neîntre­rupte la adresa poporului şi ţării.
Acum e clar pentru toţi că din aceste tranşee, din această junglă a presei, a izbucnit valul de violenţă abătut în cursul zilei de 13 iunie peste Bucureşti, aducând Capitala în pragul dezastrului. Din aceste tranşee, făcute de intelectuali corupţi şi laşi; şi din ticăloşia celor ce i-au manipulat atât pe ei, cât şi pe manifestanţii din Piaţă, transformându-i, în ul­tim moment, în puternice escadroane ale dezordinii publice.
Modul în care au acţionat aceste escadroane în timpul zilei de 13 şi până în zorii zilei de 14 iunie dovedeşte că au fost instruite de profesionişti adevăraţi şi mai dovedeşte un lucru foarte trist: organizatorii violenţei erau foarte bine informaţi cu privire la slăbiciunile forţelor de ordine şi chiar şi ale armatei.
Tocmai de aceea au mers atât de departe, încercând asaltarea puterii. Pentru că, trebuie s-o recunoaştem fără ocolişuri, acest mecanism diabolic, înşurubat în Piaţa Universităţii, avea drept scop ultim lovitura de stat. Eşuarea acesteia ţine într-o oarecare măsură de miracol. Şi ţine foarte mult de mobilizarea oamenilor cinstiţi, care s-au pus în mişcare în cursul nopţii şi al dimineţii de azi, zădărnicind prin prezenţa lor acţiunile extremiştilor atât de bine instruiţi.
Oricâte lucruri urâte se vor spune — şi se vor spune — despre aceşti oameni, despre muncitorii din Bucureşti şi din împrejurimi şi despre minerii noştri, prezenţa lor era abso­lut necesară pentru a anihila violenţa forţelor extremiste, în mijlocul cărora mulţi intelectuali şi foarte mulţi ziarişti s-au simţit şi par să se simtă în continuare foarte bine. Scriu aces­te rânduri şi simt cum mi se blochează cuvintele, nefiind în stare să înţeleg de unde atâta nesinceritate şi atâta laşitate. Neînţelegând cum se pot desprinde unii atât de uşor de adevărul şi durerea oamenilor simpli.
Aşa cum am promis în ediţia de ieri, redactorii ziarului Adevărul s-au aflat azi în toate punctele prin care s-a scurs în ultimele ore şarpele violenţei. Acum, când anihilarea acestuia începe să devină o certitudine, rămânând vigilenţi, se cuvine să ne întoarcem la casele şi locurile de muncă. Fie ca liniştea să se aşeze din nou pe acest pământ, ocrotind arborele plăpând al libertăţii noastre.

Adevărul -14 iunie 1990

Post-scrptum-1997. Fenomen singular în istoria politică a ţării noastre, Piaţa Universităţii rămâne până azi, după şapte ani, fără o analiză şi o inter­pretare aplicată şi responsabilă. Nimeni dintre mulţii care au trăit-o, împărtăşindu-i sau nu mesajele, n-a fost ispitit să-şi publice opini­ile. Faptul, la fel de singular că, în împrejurările date,      m-am situat pe o poziţie critică, a fost considerat de foarte mulţi drept o mare greşeală politică, reproşurile curgând până azi în unul şi acelaşi sens, dar din mai multe direcţii.
Nu le contest, dar nici nu le primesc. Până în clipa când cineva va fi în stare     să-mi argumenteze cu dovezi defini­tive că am greşit. Până atunci nu mă dezic de nici una din afirmaţiile şi opiniile mele. Aparte circumstanţele pe care le subliniez şi doresc să fie avute în vedere: Piaţa a debutat exact în ziua când s-a încercat linşarea mea în Piaţa Aviatorilor, iar primii ei clăditori au fost exact atentatorii din respectiva piaţă. Haidamacii care m-au urmărit, aruncând cu "bombe" de granit smulse din caldarâm.
Tentativa de linşaj
Am mers la pas întins, fără să fug, spre Arcul de Triumf, aşa cum am scris în ziar a doua zi. Nu aveam cum, după cele petrecute, să mă duc în Piaţa Universităţii, să-i iau în braţe, să le mulţumesc, şi cred că nimeni, în situaţia mea, nu ar fi făcut-o.
Chiar şi aşa însă, am încercat să mă obiectivez şi să nu deranjez prea mult „contextul politic". Dovada, dincolo de tratarea faptică din editori­alele mele, constă în nepublicarea nici unui „document", din multele care au intrat în redacţia ziarului, fie direct din Piaţă, fie despre Piaţă. Bănuiala că ar fi fost prelucrate de bunii noştri specialişti în dezinfor­mare sau de alţii, la fel de buni [veniţi de mai departe], m-a făcut să nu risc, conştient că riscul era foarte mare.
Un singur amănunt l-am ştiut, dar nu l-am făcut public, riscul fiind la fel de mare, deşi de altă natură. Există, ar trebui să existe, în arhivele guvernului, documente care să ateste că evacuarea Pieţii Universităţii fusese stabilită, imediat după alegeri, pentru sfârşitul lunii. La lumina zilei, nu noaptea, nici la orele patru, dimineaţa.
Un cutremur destul de puternic, produs în plină amiază a respectivei zile, le-a îngăduit mitingiştilor să rămână pe loc. Eram în biroul preşedintelui care-şi lua masa de prânz, împreună cu primul min­istru. Aducând vorba de Piaţă, primul ministru s-a repezit la mine: „Nu te mai uita la ceas şi nu-ţi mai face griji". După aceea, s-a uitat la ceasul lui şi a con­tinuat: „Peste trei ore nu va mai fi nimeni acolo". Şi, chiar atunci, bal­ansul tavanului, ca o punte de vapor care se frânge, pârâind sub  furtună: cutremurul.
Lingurile de supă au rămas în farfurii, cei doi grăbindu-se spre ieşire, timp în care ofiţerul de pe culoar, cu braţele ridicate, îndemna la calm -„Staţi liniştiţi, staţi liniştiţi” -, iar preşedintele i-a sfătuit pe cei gata să fugă, să nu coboare pe scări.
Şi astfel, Piaţa a rămas pe loc. Cutremurată şi neevacuată. La ziar, cineva (cred că Sergiu Andon) a avut ideea unui reportaj de senzaţie: dădea telefoane, întreba „unde vă aflaţi în momentul cutremurului” şi transcria răspunsul. Materialul s-a publicat pe prima pagină, dar eu n-am spus unde mă aflam. Când ieşisem din clădire, domnul Dogaru, moştenit de la Scânteia,  înalt, slab şi cam negricios, era încă alb la faţă: Dacia noastră, cu el la volan, se deplasase aproape doi metri de la ţărmurile guvernului.
Presupun că în caietul de bord al căpitanului, se regăseşte însemnarea cu pricina.
Acum, cu altfel de însemnări în faţă, încerc să mă conving că nu am greşit şi, mai ales, că am procedat corect. Aşa cum am spus atunci, Piaţa nu a fost numai o „campanie electorală". Şi chiar dacă a fost numai a noastră, nu a fost construită numai de noi. De acum, dovezile prisosesc şi, după douăzeci şi patru de ani, se cuvine să le revedem cu ochii şi înţelegerea de acum, şi-apoi să le schimbăm în cenuşă.
            Ceea ce m-a nedumerit atunci şi mă uluieşte şi azi, este modul în care oficialităţile noastre au reuşit să tacă, secretizând adevărul şi nedând publicităţii nimic din acest adevăr. Nici măcar stenograma lungului maraton al şedinţei „Comisia parlamentară de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie."
Desfăşurată în ziua de 20 decembrie 1990, respectiva şedinţă n-a lămurit şi n-a hotărât nimic, totul fiind o gâlceavă de neînţelepţi şi un argument solid al opoziţiei de atunci împotriva autorităţilor guvernamentale.
Percepţia, la nivelul guvernului provizoriu şi preşedinţiei că pericolul loviturii se apropia, pare să fi determinat hotărârea de dezamorsare prin dialogul nefructuos, din 11 iunie, cu greviştii foamei. Dacă fusese proiectată anume să ducă la lovi­tură, Piaţa nu putea fi stinsă prin dialog. Demnă prin insistenţă (nu şi prin sin­ceritate), opţiunea preşedintelui Iliescu pentru întâlnirea cu cei din Piaţă, a fost un mare eşec şi, în lipsa documentelor, rămâne inexplicabilă.
Să riscăm totuşi, o opinie nemărturisită până acum, dar încolţită chiar în acea primă jumătate a lui iunie. Organizatorii şi plătitorii Pieţei şi-au dat seama după alegeri, că investiţia nu-şi mai avea rostul. Dar obiectivul propus fusese atins numai într-o mică măsură. Şi atunci, au decis să prelungească manifestaţia, studiind posibilităţile optime pentru atingerea întregului scop. Astfel, după 11 iunie, când din toate revendicările mai rămânea un post de televiziune - pretenţie absurdă în orice democraţie, nu şi la noi -, iar în Piaţă mai rămăseseră foarte puţini manifestanţi, dis­punând de o foarte bună informaţie, au pregătit cu precizie deznodământul, contraatacând violent şi decisiv în puncte deosebit de sensibile pentru stabilitatea ţării, îndată după „degajarea" mai mult decât matinală, de forţele de ordine. Totul, pe fundalul confuziei generalizată de sosirea minerilor -  4 trenuri, la orele 05.00, din Valea Jiului -  şi acţiunilor acestora, aparent haotice (un haos calculat!) şi extrem de violente. 

Post-data - 11 iunie, 2014 . Deşi în bună măsură lucrurile s-au lămurit. O caravană de beduini, pe cămile tinere, continuă să-mi adreseze, pe toate drumurile, injurii pe care nu le merit, aruncînd nisip în ochii cititorilor cărţilor şi articolelor mele de presă. Mai dăunăzi, un ţâşt-bâşti, în referinţă directă la Cavalerii apocalipsului, m-a avertizat  - "pana dumneavoastră e plină de sângele din Piaţa Universităţii" - că se va interesa de soarta mea. El şi ai lui, căci folseşte pluralul.
Nu vreau să polemizez cu nimeni. Vreau totuşi, încerc să lămuresc lucrurile care nu s-au lămurit şi se pare nici nu se doreşte aşa ceva. Urmează deci un Epilog.
...........................................................
© Darie Novăceanu - 2014

martes, 10 de junio de 2014



Inadmisibil de mai multe ori

Ceea ce s-a petrecut luni, 11 iunie, în Piaţa Victoriei este ceea ce continuă să se petreacă de multe săptămâni în Piaţa Universităţii şi ţine de inadmisibil. Inadmisibil de mai multe ori.
Palatul Victoriei
Pentru că suntem pe pragul de a ne face definitiv şi total de râsul planetei, transformându-ne dintr-un popor civilizat şi cu multe suferinţe, într-o adunătură de circ cu tombolă permanentă. Lumea începe să râdă de noi cu toate orificiile şi e îndreptăţită s-o facă atâta vreme cât cei neîndreptăţiţi la drepturi imposibile sunt lăsaţi să-şi facă de cap, făcând în acelaşi timp jocul unor interese politice agre­sive pentru societatea liberă şi democratică pe care vrem s-o construim.
Ilustrarea acestei stări de lucruri am făcut-o mereu, din toate unghiurile, şi folosindu-ne de toate datele realităţii. Astfel că ceea ce s-a petrecut luni, 11 iunie, la palat şi în piaţa din faţa sa nu aduce nimic nou sau inedit: Guvernul a accep­tat să poarte un dialog cu reprezentanţii greviştilor foamei. A procedat greşit de două ori. Mai întâi că trebuia să ştie cine sunt greviştii, adică de ce se află ei în grevă şi să mai ştie, cât de cât, cine sunt reprezentanţii lor.
Nu s-a interesat de astfel de amănunte şi a acceptat dialogul în necunoaştere. În al doilea rând, dacă l-a acceptat, trebuia să-l ducă până la capăt cu fermitatea sau blândeţea împrumutată de la forţele de ordine.
Delegaţia greviştilor foamei
Pentru că altfel, prin acest procedeu, există posibil­itatea să ni se ceară nu doar un post de televiziune, ci un complex de comunicaţii extraterestru, o locomotivă elec­trică, un combinat siderurgic, un ziar şi chiar învierea morţilor.
Rezultatul a fost cel neaşteptat de Guvern, dar ştiut de toată lumea: încă o dată agenţiile de presă şi camerele de luat vederi au transmis lumii circul şi tombola din Bucureşti. Un alt rezultat a fost punctualitatea, adică ora de deschidere a dialogului, precedată de camerele de luat ve­deri instalate în piaţă şi pe blocurile din apropiere cu
jumătate de oră mai înainte. Şi a mai fost un rezultat. Manifestanţii din Piaţa Universităţii, plictisiţi de statul pe loc, au descoperit că plimbarea pe jos face bine şi aduce şi un spor de popularitate.
Aşadar, cu 3 la 0 în favoarea lor, că tot suntem în plin campionat mondial de fotbal. Dacă ne gândim bine, toate aceste rezultate n-au nici o importanţă. Important e doar faptul că acest miting eternizat în centrul Capitalei ilustrează cu fidelitate ceea ce se petrece în mod inadmisibil în mai toate birourile Guvernului şi instituţiilor de stat.
După aceea ne plângem că n-avem imagine fru­moasă. N-avem. Cum să arătăm frumos dacă ne arătăm umerii fără galoane şi epoleţi şi ne plângem camerelor de luat vederi cu „iată ce ne-au făcut"?  Cum să arătăm frumos din moment ce nu dorim acest lucru şi tot ceea ce vrem e să arătăm lumii că nu ne-am mai spălat pe ochi de la începutul campaniei electorale şi că această campanie nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi niciodată.
Adevărul -  13 iunie 1990

           Notă – Dintre documentele privind campania electorală şi evenimentele de după aceea, unele n-a apărut nici până azi. Între acestea, cele referitoare la dialogul dintre guvern şi delegaţii greviştilor foamei din Piaţa Victoriei. Pluteau peste tot, norii negri ai tuturor zvonurilor şi multă lume îşi făcea rezerve de aşteptare şi nelinişte.
Nu am aflat, nici atunci nici mai târziu, cine a participat, din partea guvernului, la această întâlnire de taină. Deloc curios, mişcarea din piaţă intrase şi ea în aşteptare şi nelinişte. Liderii ei dispuneau, în mod cert, de informaţii fierbinţi – numai ei ştiu cum le obţineau – cumpănite în toate felurile,  pentru a le folosi cât mai bine.
Îi ştiu, în schimb, pe cei trei grevişti, care s-au reprezentat pe ei şi pe ceilalţi nouă –  doisprezece au fost în total –, pe medicul care i-a însoţit şi pe alţii doi care i-au asistat medical tot timpul. Am păstrat şi am rătăcit după aceea, printre atâtea hârtii, o copie a Delegaţiei, rămânând doar cu o fotografie pe care, acum a trebuit s-o citesc sub lupă, nedescoperind nimic de interes. Nu le-am mai regăsit numele în evenimentele din zilele următoare, mai mult decât violente. Reproduc totuşi, textul - nu am la îndemână şi lupa necesară – pentru cei care, dorind să-l citească, pot folosi chiar şi microscopul.
De fapt, dialogul s-a desfăşurat la vedere, transmis cu toate super-angularele camerelor posturilor de televiziune străine, instalate până şi pe stâlpii te telefoane, cuvintele de la masa tratativelor punându-le fiecare după propria imaginaţie. Şi nici n-a fost nevoie de cuvinte, întâlnirea dintre cei veniţi din Piaţa Universităţii, în plimbare până la Piaţa Victoriei, fiind edificatoare: forţele de ordine şi pază au plîns cu galoanele în mână şi ochii învineţiţi, iar cei ce făcuseră acest lucru, strigându-şi victoria, alături de lozincile ştiute dinainte.
..............................................
© Darie Novăceanu - 2014