Tudor Arghezi

Vântul, calul şi omul

A! Iată-l că străbate câmpul pe cal, urmat la vreo sută de paşi de un om. Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de undeva şi adunat într-o frânghie.

Cum? Calul slobod şi omul cu povara! Nu putea să-i puie calului în cârcă greutatea? — Şi vântul îl aruncă pe om în câte o parte şi-l îneacă. Pe cal nu-l poate da de-a dura uşor.Îl iubeşte. Nu vrea să-l deşele, îi place să se osândească el.

           

 Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovarăşul lui, până ce omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă. Şi se întoarce din nou şi porneşte  înainte, în obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi 

mai stă din când în când în loc, şi iarăş îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt.

Îl iubeşte şi calul.

Cinci milioane de cai

Cinco millones de caballos

 

Ah, voi sănii şi voi cai, voi cai.

Numai dracul v-a scornit, mişelul.

Peste stepă-n goană, cu alai,

Râde pân la lacrimi clopoţelul.

Serghiei Esenin

Mutaţi din mitologie în istorie şi puşi să lupte în marile bătălii ale lumii.

Înămaţi la cvadrigile din arenele romane pentru a sărbători victoriile imperiului care nu mai încăpea în geografia europeană şi se revărsa peste Africa.

Puşi să are câmpiile, întorcând pământul, brazdă lângă brazdă, pentru ca în urma lor să se legene, val lângă val, lanurile de grâu cu spicul cât vrabia.

            Ridicaţi pe piedestale, în pieţe publice sau pe arcuri de triumf, pentru a proslăvi eroismul, gloria şi dăinuirea unui neam.

            Reîntorşi în statui şi puşi să vegheze la răscrucile epocilor şi civilizaţiilor care nu ar fi existat dacă nu ar fi fost să existe ei.

            Adunaţi, în cele din urmă, din câmpii, şesuri, coline, păduri şi vârfuri de munţi,

caii au fost aduşi în abatoare şi ghilotinaţi, tranşaţi, congelaţi, prelucraţi, împachetaţi, etichetaţi şi distribuiţi  în magazinele alimentare şi restaurantele Europei pentru a fi mâncaţi.

Cinci milioane de cai – câţi au murit în cele două războaie mondiale -, sunt sacrificaţi acum, în fiecare an; transformaţi în pantofi, genţi, îmbrăcăminte, mobilă, pensule, curele, arcuşuri de vioară, harapnice, etc.,

iar ceea ce rămâne – carnea - ajunge la vânzare sub formă de pastramă, pizza, sandvişuri, hamburgheze, lasagna, mortadelă, ravioli, tortelini, colţunaşi, chiftele, musacale, plăcinte etc., etc.,  semipreparate pe care europenii le-au consumat, ori le mai consumă, convinşi că este carne de vită – aşa cum scrie pe etichetele –, neştiind că, de fapt, consumă carne de cal.

O singură dată, în mitologie, caii au mâncat carne de om, devorând străinii pripăşiţi în ţinuturile lui Diomede, regele Traciei. În cele din urmă – nu se putea altfel, justiţia funcţionând şi în lumea mitului -, Diomede însuşi a fost sfâşiat de propriile sale cabaline, care nu aflaseră încă pajiştile de jeratec din basmele noastre.

Mitologia însă nu-şi părăseşte niciodată eroii, plăsmuind un alt Diomede şi un nou rege trac, pe Reso, pentru a urzi un nou şir de întâmplări. Astfel că Diomede, împreună cu Ulise, au furat palladionul, chipul zeiţei Pallas cioplit din lemn ceresc, de unde coborâse să ocrotească zidurile Troiei. Fără chipul său, Troia era în pericol – calul de lemn era pe drum –, iar Reso, regele Traciei, pornit să sprijine cetatea de pe înălţimile Isarlâkului, a sfârşit în mod tragic, fiind ucis, în vreme ce Diomede i-a furat caii, înainte ca aceştia să fi gustat din păşunile troienilor şi să fi băut din apa Xantalului.

Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;

Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.

Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri,

Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

            (Iliada. X – 420-424. Traducere de G. Murnu – ESPLA, 1955)

Tracia din mit şi Tracia din istorie sunt una şi aceiaşi, Homer contopind într-un singur tot substanţa celor două lumi, pentru ca tracii din nord şi tracii din sud, traco-geţii şi geto-tracii să poată trece nestingheriţi, din una în cealaltă, spre nedumerirea grecilor care, cu isteţime şi răbdare, le-au uzurpat şi mitologia şi istoria, lăsându-i, în cele din urmă, şi fără geografie.

Calul troian n-a existat, totuşi – să fim realişti - n-a fost decât o poveste bine ticluită pe care, amăgiţi de ingenuitatea ei, oamenii au luat-o drept adevăr. Chiar dacă a existat un dulgher (Epeos), care l-a făurit cu multă pricepere, urmând sfaturile lui Ulise, chiar dacă s-a găsit un spion (Sinon), care i-a convins pe troieni să-l primească în cetate, chiar dacă Pirrus, fiul lui Ahile, a fost unul dintre cei ascunşi în vintrele bidiviului, grecii nu-l puteau duce până sus, pe Dealul Ilionului, fără ca troienii să nu descopere şiretlicul.

Lipsa de istoricitate a personajelor – toate aparţin mitologiei - nu a anulat existenţa reală a cetăţii, asediată timp de zece ani şi cucerită în doar 49 de zile. Mai mult, prin atestarea înfrângerii troienilor printr-o legendă, Homer a deschis porţile spre „cea mai rodnică grădină din întreg domeniul estetic” (Goethe către Schiller), primii care au intrat în necuprinsul ei fiind literaţii, care au repovestit povestea în acord cu sensibilitatea timpului lor, autentificând fapte neînfăptuite, dar care ar fi putut să fi fost sau să fie înfăptuite într-un alt timp.

Intrăm prin această observaţie în plină ucronie, ispita de a o cerceta în relaţie directă cu Troia, ducându-ne din paradox în paradox, nedispunând, pentru a le infirma, decât de ambiguitatea câtorva prepoziţii şi adverbe care ne lasă, la rândul lor, pe pragul altor paradoxuri : Troia n-a existat, cu adevărat, decât după ce a fost distrusă. Şi nici după aceea, necunoscându-se unde s-a aflat, când a fost construită şi de către cine.

Câtă vreme – şi a fost nespus de multă vreme!- nu s-au ştiut aceste lucruri, n-a existat nici un înainte de, nici după Troia, iar istoricii, arheologii, etnografii şi filologii au cercetat, la întâmplare, un spaţiu fără limite şi un timp fără calendar. Pentru că toţi, absolut toţi, având la dispoziţie numai, absolut numai textele homerice, adunate, copiate şi ordonate în Biblioteca lui Pisistrate, au extras, fiecare în domeniul lui, date şi amănunte limpezi, definitive şi extrem de importante pentru a cunoaşte mişcarea timpului în meandrele geografiei mediteraneene şi dincolo de acestea.

Astfel, legendă lângă legendă, mit după mit, examinând forma şi conţinutul textelor, eliminând contradicţii, inadvertenţe (chiar şi meteorologice!) şi folosind criterii estetice  categorice – limbă, stil, metrică -, filologii au reconstruit întreg edificiul sonor al Iliadei, aşa cum îl avem astăzi, în totalitatea şi integritatea sa.

Nu-i, de aceea, o exagerare gratuită afirmaţia că Iliada este „opera” acestora, neîntunecând prin nimic lumina lui Homer. După cum, cumpănind arhitectura Odiseei, reclădită după aceleaşi principii, observaţia că ne aflăm în faţa două opere extraordinare, realizate de doi poeţi extraordinari, extraordinar de asemănători, nu ne spune decât că ne aflăm în faţa unui poet nepereche.

Exagerate şi inoportune rămân opiniile că Iliada este „o lamentabilă operă de compilaţie” (von Wilamowitz-Mallendorf – Die Ilias und Homer, Berlin, 1916), iar Odiseea este „o crimă împotriva inteligenţei” (Alexander Fick – Die Entstehung der Odysse, Göttingen, 1910). Lamentabile şi primejdioase astfel de judecăţi, mai ales că prima vine de la un renumit elenist, iar următoarea de la un lingvist ilustru. Voci care n-au reuşit, totuşi, să devasteze „grădina cea mai rodnică din întreg domeniul estetic”, a cărei „neistovită frumuseţe a exercitat asupra omului antic şi unui nesfârşit număr de generaţii o înrâurire ce depăşeşte pe a oricărui poet dintr-o vreme mai nouă” (D.M.Pippidi)

Datorită textelor homerice adunate de Pisistrate, istoricii au stabilit la 50 de mii numărul troienilor care au apărat cetatea, şi între 120 – 140 de mii pe cel al asediatorilor  (Iliada, VIII, 562 şi urm.), iar arheologii au identificat armele de luptă fabricate din bronz şi aramă; aproape niciodată, deşi era cunoscut, din fier. Sabia homerică (phasganon) era o spadă lungă din bronz, cu două tăişuri, mâner din argint sau fildeş, împodobit cu ţinte din metal preţios (XI,29 şi urm.). S-au ştiut şi preţurile: Glauco face schimb cu Tidide, de la care ia arme în valoare de nouă sute de boi, dându-i arme scumpe, aurite, preţ la o sută de tauri (VI,236). Platoşa lui Diomede era preţuită la o sută de boi.  S-a ştiut şi „unitatea de măsură”: o femeie matură, pricepută la tot felul de îndeletniciri gospodăreşti,  valora patru boi ( XXIII, 705)...

Faptul că toate calculele se făcea în boi, însemnă că acesta a fost animalul cel mai de folos în vremurile acelea. Ceea ce nu exclude prezenţa calului: admiţând că măcar unul din patru războinici lupta călare, rezultă că, în cei zece ani de asediu, pe câmpiile Ilionului s-au „rulat” 50 de mii de astfel de animale.     

Herodot a regăsit caii din mitologia greacă în istoria sciţilor din stepele caucaziene, duşi acolo de Heracle. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă: singuri pe apele mării, străini pe ţărmurile unde ajungeau, grecii se simţeau întotdeauna ocrotiţi de zeităţile şi eroii de acasă, retrăind într-un alt spaţiu fapte consumate într-un alt timp.

 Tot aici i-a aflat şi Darius, regele perşilor, pornit asupra sciţilor, pentru să-şi apăra imperiul în 514 î.e.n. Fără a-i învinge: cele 600 corăbii ale sale au rămas împotmolite la gurile Dunării,  în  vreme ce sciţii s-a retras în neştiut, pe caii lor, adevăratele corăbii ale stepelor.

Încurajaţi de izbândă, o parte din sciţi s-a aşezat în câmpiile dunărene, rodnicia pământurilor determinându-i să rămână aici, în bune relaţii cu localnicii. Astfel că Atheas, regele geto-scit, n-a putut fi scos din Dobrogea decât de Filip, regele Macedoniei, în anul 331, î.e.n., când a dus cu el, drept pradă de război, femei şi copii, precum şi 20.000 de iepe, pentru prăsilă. Caii lui Alexandru Macedon descindeau din aceste herghelii aduse în Tesalia de tatăl său.(...)

Bucureşti – Madrid, aprilie 2013

Fragment dintr-un studiu privind istoria tracilor

...........................................

© Darie Novăceanu - 2014

La macdonalización del periodismo
Macdonalizarea presei

Después de una campaña periodística sobre la carne de caballo, chorizos y albóndigas, nada mejor que una otra sobre la carne de vacuno, bocadillos y hamburguesas. Bien larga y bastante polémica la primera; apacible y casi apologética la segunda. Imprescindible, la presencia en los dos campos de batalla del buque insignia de la prensa, el periódico global en español,  El País. Tanto para cerrarlas como para abrirlas. En el primer caso, la paz había sido firmada en un editorial (Más que un fraude, el 28 de febrero), donde se puede leer: “La carne de caballo no es en sí misma el problema. Si está sanitariamente bien controlada [y correctamente etiquetada], es tan apta y buena para el consumo como puede serlo la de vacuno o la de ovino.” En la segunda “batalla”, las palabras sobran: una hamburguesa de ‘alta costura’, fotogénica y más que apetitosa, cubre toda la portada de El País Semanal (Domingo, 5 de mayo), con una leyenda gravada como en una peana de granito: Hamburguesa, la evolución de las especies. Dominó el mundo, cayó en desgracia y la crisis la devuelve a la actualidad. Inscripción que viene explicada y argumentada en las diez páginas del interior (31- 41), en un reportaje, donde abunda la estadística.

 McDonald’s empieza la conquista del mundo en 1955, desde Illinois, donde había fundado la Universidad de la Hamburguesa y tiene, en 2013, nada más que 35.000 restaurantes en 120 países. Unas 25.000 millones de personas pisan anualmente un Mcdonald’s, entre ellas, 7.000 millones son europeas,  las españolas llegando a 230 millones, con una venta de 1.000 millones en los 446 restaurantes, en el año 2012. Abundan también las nuevas nociones: comida rápida, comida basura, almuerzo todo terreno, el mundo fast-food, restaurante clónico, sulfitos, colorantes, conservantes, obesidad, hipertensión, diabetes.

Todo “un símbolo de los desmanes del capitalismo salvaje – leemos en el reportaje - , cuya ofensiva hacia el Este se iniciaría con la caída del Muro, 1989.” Y a continuación un elogio más: “...la industria de la comida rápida [se sitúa] al nivel del negocio del tráfico de armas.”

Y una cifra más, la última: “McDonald’s invierte 2.000 millones de euros al año en publicidad.” De ahí, para entendernos, la macdonalización del periodismo.

Madrid, 6 de mayo de 2013

Postdata, 30 de mayo de 2014. Descontento con el elogio – diez página bien ilustradas -  publicado por El País Semanal (Domingo, 5 de mayo, de 2013) a la hamburguesa, envié este texto a la redacción de semanario y al director del periódico, considerando que McDonald’s tiene que dedicarse a lo suyo y no - de ninguna manera -, a la globalización de la prensa.

            Como era de esperar, no se me ha hecho caso. Ahí no pasa na’. Tan sólo el regreso de los traficantes de carne de caballo a sus menesteres, noticias que encuentro estos días en el mismo periódico y transcribo con todas sus palabras: “Centenares de caballos —y, por tanto, toneladas de carne— han sido introducidos en el mercado de consumo español e incluso en el extranjero al margen de los controles sanitarios obligatorios. Es lo que se desprende de una investigación que durante meses ha llevado a cabo la Guardia Civil y que culminó este jueves por la mañana con la detención de cinco personas y con el registro de al menos ocho mataderos, además de explotaciones ganaderas y empresas en nueve provincias (Valencia, Asturias, A Coruña, Toledo, Ávila, Madrid, Valladolid, Zaragoza y Jaén).[Rebeca Carranco – El País, jueves 29 de mayo de 2014]

En este mundo, algunos se acuerdan, otros se olvidan y terminan convencidos que lo olvidado no había existido jamás. Ahí todo va bien.

...........................................

© Darie Novàceanu - 2014

Aripi de fluture

 

Piramida Soarelui

            Există în viaţa fiecăruia, în curgerea implacabilă a timpului, ani de care nu dorim să ne amintim şi ani la care ne întoarcem mereu, retrăindu-i ca prima dată; cu adausul celor ce au trecut peste ei, fără să-i întunece. Aripi de fluture, deschizi paginile cărţii în care i-ai ferecat şi fluturele zboară din nou, căutând mireasma florilor de altădată, risipită de aripile vântului oprit într-o fotografie pe care n-o are nimeni, dar tu o poţi reface din memorie, cu migală şi multă răbdare. Pentru că vântul bate mereu, adie sau se stinge, dar nu se opreşte decât în pictură, sub culorile fundamentale.

Nu toţi anii la care ne întoarcem au fost la fel. Cei care se desprind mai des dintre coperţi fiind cei ai plenitudinii. Cei mai puţini, pentru că nu se cuvine să fie mulţi, plenitudinea adunând la un loc zilele din mai multe calendare şi din mai multe locuri, desăvârşirea trăirilor împlinindu-se o singură dată.

Anul plenitudinii e steaua care nu există decât pentru tine, numai tu o vezi şi-i   cunoşti traiectoria intersectată cu cea a planetelor din zodiac, definitiv douăsprezece. Aşa cum le-a văzut pre-egiptenii, înaintea tuturor celorlalte neamuri. Suficiente pentru înrâurirea şi desăvârşirea în cosmos a destinului de pe pământ.

Anul plenitudinii este cel în care ţi-ai împlinit trupul, sufletul şi fiinţa. Conştiinţa de sine. Anul în care ai cunoscut numele iubirii şi al prietenilor; un prieten fiind mai puţin, dar mai mult decât o soră sau un frate, care pot sau nu pot să-ţi fie şi prieteni.     

Fluturele care desenează în seara aceasta volute multicolore prin camera unde  mă retrag să-mi transcriu tăcerile în două limbi gemene, s-a desprins dintre zidurile Palatului Qutezalpapalotl (quetzal –pasăre; papalotl- fluture), din Teotiuhacan (din graiul nahuatl: teotl - zeu; tihua – a deveni), locul în care omul s-a transformat în zeu.

 Aşezare-leagăn al civilizaţiilor precolumbine, oprită la 2000 de metri, pe podişul central al Mexicului. Modest prin dimensiuni fizice, faţă de Piramida Soarelui (75 m.), imens prin spirit, toate coloanele sale sunt îmbrăcate în fluturi de piatră. Aripi care le înalţă cu foşnetul lor, făcându-le uşoare, când simţi că tu însuţi te ridici de la pământ şi pluteşti odată cu ele. Levitaţie pură.

          

El templo de Quetzal

Nu ştiu câte zile are anul plenitudinii mele, nici cât de mari îi sunt anotimpurile, ştiu doar că sunt diferite, că toamna durează mai mult ca primăvara şi ştiu, cu toată certitudinea, că cele mai multe zile le-am adunat din Mexic, unde l-am adus şi pe cele trăite în alte părţi. Mai cu seamă din Cuba, Chile sau Peru. Şi foarte multe din plaiurile Gorjului natal, unde am văzut prima dată steaua mea şi-i cunosc toate drumurile.

          O lume – vorbesc despre Mexic - pe care am recunoscut-o ca fiind a mea, trăind-o ca atare, chiar dacă sunt departe de ţărmurile ei. Mai ales atunci. Precum acum, când deschid o  carte şi dau peste Dialogo de los tiempos, un poem al lui Gabriel Trujillo Muñoz, dedicat mie, în 1990 (probabil imediat după decembrie 89) şi de o scrisoare, din 1978, de la Álvaro Mutis, încântat de poemele mele găsite într-o revistă în casa poetului peruan Westphalen (Emilio) şi-mi spune, iluzionat, că a semnat contractul cu Editura Albatros pentru Cele mai frumoase poezii, unde aveau să apară.

            Poemul lui Gabriel mă impresionează mai mult decât la prima lectură: prietenii mei din Mexic (nu toţi erau mexicani) au trăit cu sinceritate şi emoţie, păţaniile noastre din Decembrie 1989, participând de la distanţă scurgerea lor. Pe Gabriel l-am cunoscut, într-adevăr, în Morelia, la un festival internaţional de poezie şi-am devenit prieteni fără să ne dăm seama. La poemul pentru mine, scris sub trăirea căderii lui Ceauşescu, a scris un altul, incriminând politicienii din maşini de lux şi nădăjduind venirea altora.

Curios, pagina începe cu un fragment dintr-un poem de al meu, pe care l-am pierdut, scriind mai târziu, pe aceiaşi structură, un altul – Ars poetica - , păstrând numai greierii, ca singurul obiect poetic. Îl reîntregesc acum, cu „darul” de la el, adăugându-i stelele şi sălciile. Se împacă bine.

            Între timp, aflu de la Google, are o biografie trăită intens, cu zeci şi zeci de cărţi şi premii, „dirijează” cultura din geografia natală, a ajuns academician, avându-l drept preşedinte pe Eraclio, Eraclio Zepeda, chapanecho (original din Chiapas), re-fundator al literaturii orale, luptător ( cu puşcă adevărată) împotriva invaziei americane de la Playa Girón, Cuba, din aprilie 1961.

Multe din serile mele mexicane s-au petrecut în casa lui, la doi paşi de cea a lui Mario del Valle, din strada Rio de Janeiro, Casa roşie - cărămidă pură -, din romanul lui Carlos Fuentes  (La cabeza de la hidra - Capul hidrei), cel ce mi-a dăruit drepturile pentru piesa El tuerto es rey (Chioru-i împărat), ignorată de teatrele noastre.

            La Marío del Valle mă mutasem venind de la Guillermo (Fernández), casa acestuia, din strada Chiapas, 31 ½  (de necrezut, dar numărul e real, adică 31,5!), fiind un adevărat salon al poeziei.

Improvizată ca să dureze mult, pe trasa de sus, casa lui avea o scară exterioară fără sfârşit (nu avea alta), cu trepte din tablă de fier, pe care Carlos Pellicer o urca aproape în genunchi. Carlos Pellicer, marele arheolog al culturilor precolumbiene şi al poeziei mexicane...

Poet cu un timbru intimist original, marcat de la debut, Mario del Valle îşi făcuse o editură, Papeles privados, unde a publicat (o face şi acum) numai nume mari (Paz, Jaime Sabines, Neruda, Cernuda, Leon Felipe) sau mari speranţe, pe care nu le numesc. Ediţii splendide, unele îmbrăcate în coperte din şarpe adevărat. Exact ce nu făcea Raúl Renán, a cărui editură, La maquina electrica, nu avea astfel de ambiţii, păstra aceiaşi literă-tip de maşină de scris, era ieftină şi rapidă.

            Am publicat în amândouă, o carte a mea şi o Poarta deschisă, o antologie a poeţilor noştri tineri, tineri pe atunci, acum clasici, vârstnici sau plecaţi dincolo. Cărţi pe care le alcătuiam în câteva zile (şi nopţi), în camera pe care mi-o „închiriase” Mario, unde veneau ciotcă foarte mulţi poeţi – Rafael Vargas, Carlos Isla, Carlos Monsivais, Carlos Montemayor (mulţi carloşi...), Jose Emilio Pacheco, Sandro Cohen, Manuel Nunez Nava, Homero Aridjis... Un grup compact denumit de mine Los Aztecas.

Los aztecas

 

Mai rar, apărea şi Hugo Gutierrez Vega, dascăl şi ocrotitor Mecena al tuturora, ca director general al culturii şi al revistei de la Universitate, departament care funcţiona ca un veritabil minister al culturii; cu posturi de radio, casă de discuri, săli de teatru şi de concerte şi foarte multe publicaţii. In concurenţă cu Bellas Artes, al doilea minister al culturii – guvernul le recunoştea financiar, pe amândouă, păstrând o parte din buget pentru un al treilea, Fonapas, orientat pe difuzarea spiritului mexican în exterior şi al „exteriorului” în Mexic. La Bellas Artes erau stăpâni preţuiţi Ignacio Solares, cu o revistă la dimensiuni de tabloid, şi Carlos Alvarez, galician-basc-cubanez, strămutat aici, ginerele lui Max Aub, directorul unui mensual super elegant, dedicat preponderent artelor frumoase, cum se şi întitula, după numele Palatului Bellas Artes, unde a fost cinstită de curând cenuşa lui Gabriel Garcia Marquez, atât de denigrat şi discreditat de „elita” de dreapta pentru ideologia sa de stânga. Fals şi nedrept, fiind că nu-i decât ideolog al progresului uman, aşteptat de toată lumea cinstită.   

            In cele din urmă Guillermo Fernández a părăsit casa din Chiapas şi s-a mutat aici, două etaje mai sus, astfel să cenaclurile noastre se petreceau alternativ, în aceiaşi clădire, cu aceleaşi prezenţe. De aici, plecam la conferinţe pe teme de interes pentru noi sau la librăriile mari, unde cărţile, înainte de a fi puse în vânzare, se citeau de autorii lor, de autorii altor cărţi sau de actori bine cunoscuţi, când publicul nu mai încăpea printre rafturi, ieşind în stradă, când asistenţa sporea neaşteptat de mult.

            Sub această trăire, am cutrierat multe zone arheologice şi am scris primele pagini din Precolumbia, terminate la Bucureşti, sub retrăirea celor dintâi.

Drumul morţilor

            Unele locuri le-am văzut împreună, în altele am ajuns singur, cu ajutorul lor. Precum în la Chichen-Itza, Merida, Palenque sau Uxmal, datorită îndemnurilor lui Álvaro Mutis şi Gabriel Garcia Marquez - pentru mine Gabo -, telefoanelor şi scrisorilor lor cele care mi-au pus la dispoziţie între Yucatanul.

            La Teotihuacán am fost cu Guillermo Fernandez, Manuel Nuñez Nava, Rafael Vargas şi un al doilea Rafael, pe post de şofer. Înaintea călătoriei, am trecut prin Mercado de la Merced, o imensă piaţă de legume, de unde am cumpărat pâine şi fructe, bine venite la marile înălţimi, mai ales că am stat toată ziua printre temple şi piramide.

 Sus, pe Piramida Soarelui, unde se aflau altarele divinităţilor supreme,  Guillermo mi-a dăruit (o ţinuse ascunsă, într-o pungă de polimeri) o pălărie mexicană din paie de orez, să mă apere de arşiţă. O păstrez, pe peretele casei, dinspre Răsărit.

Ştia pe din afară poeme din Blaga şi Arghezi (Durerea mea de vineri...) pe care mi le recita uneori, cu sunetul unei de orchestre, cántând din toate instrumentele.

Era cel mai bun traducător de literatură italiană. Mi-a scris de la Milano, unde strângea bani, lucrând în două restaurante. Şi m-am trezit cu el la Bucureşti, minunat de teiul din faţa casei („ deci aşa arată un tei”), izbucnind într-un hohot nestăvilit, când i-am spus că aşa arată, dar teiul meu e teioaică...

Azi, Guillermo nu mai e în viaţă. Se retrăsese la Toluca, departe şi singur de Ciudad de Mexico. Singur. Aşa l-au găsit, negăsindu-l niciodată pe asasinul său.

Iau o carte de a lui, o deschid şi din pagini se desprinde, bătut la maşină un sonet, între ultimele. Nu-l pot traduce. Pentru mine trăieşte numai prin vocea lui. Îl transcriu aşa cum l-am aflat în volumul La hora y el sitio – Ora şi locul.

Un fluture. Hieroglifa Focului din toată  Precolumbia.

Madrid, 29 mai 2014

Guillermo Fernández

Guillermo Fernández

            Yo soy la soledad

Yo soy la soledad en crecimiento
la sola cuerda en una sola lira,
la afilada presencia que conspira
contra el paso del día bajo el viento.

Surtidor de un secreto movimiento,
sobrevivo a la luz. En mí respira
la vida eterna de la noche y gira
la quietud indecible de su aliento.

He venido a olvidar aquella espuma
que vio la transparencia de la nada.
No me importa saber lo que consuma

el bullicio del día que se dora
en coágulos de vida abandonada.
Solitario en el bosque y en la hora.

...............................................................

R. Darie Novăceanu- 2014

Gabriel Trujillo Muñoz

Dialogo de los tiempos

                         No.Las estrellas no se caen.

                               Solamente pendulan.

                               No. Los sauces no huyen.

                               Solamente se doblan.

                               Ten cuidado. Ten cuidado.

                               El cielo está muy hondo.

                                   Darie Novaceanu

Entre las ruinas de tu país

Entre los retoños de tu patria

            Darie Novaceanu

¿Qué nuevos vientos se filtran hacia tu casa?

Don Luís de Góngora

- El poeta que tradujiste al rumano –

Vivió tiempos semejantes a los nuestros

Días de esplendor y decadencia

De causas nobles y villanas tiranías

El también fue testigo de las mismas catástrofes

Que los hombres se infligen diariamente

En nombre del poder que los sujeta

(Porque el poder es un seductor

Que tritura todo lo que toca

Un ilusionista que logra sus propósitos

Mientras no haya quien descubra

Los mecanismos de sus trucos)

A diez años de que conversamos juntos

Hoy decidí escribirte este poema

Y volver a preguntarte:

¿Cómo puede un escritor sobrevivir

A las seducciones del poder?

            ¿Cómo puede guardar silencio

Sin convertirse en canalla?

            Pero tú dijiste entonces

 

Catedral de Morelia

Bajo los arcos de la catedral de Morelia

Que la poesía es un lenguaje secreto

Una tabla de salvación

            Cuando todo está perdido

Un santuario donde la esperanza resiste

(Camuflada de rosa de los vientos)

Las trampas del poder y sus esbirros

Que el poema es la carta de tarot que nos revela

Nuestras certidumbres y carencias

La breve flama que nos claudica

En el recinto que es

Que ha sido siempre el corazón del hombre.

            Por eso mismo

Desde las ruinas de mi país

Desde los retoños de mi patria

            Darie Novaceanu

Hoy te saludo.

                                   1990

           

No quiero líderes que mienten

No quiero líderes que mientan

No quiero Mesías en automóviles de lujo

No quiero hombres de negocio

Que vendan mi país

Como si éste fuera una puta

No quiero lavarme las manos

Cada vez que otros van al matadero

No quiero voltear la cara

Cuando la justicia

Se abre de piernas al mejor postor

No quiero estar en el banquillo de los acusados

Ni ser el juez que dicta la sentencia

No soy culpable de nada

Y soy culpable de todo

Mi vida es la vida

De quien no atesora

Más que sus propias experiencias

Del que camina bajo el sol

Sin más resguardo

Que su indignación acrecentada

Mi vida es la vida

Darie Novàceanu

            Ars poética

No, los grillos no cantan: pesan

En la balanza de sus alas

El olor de las flores. Se comunican

La temperatura de la noche

Y los sucesos del día.

Los grillos no aprenden a cantar:

Se comunican los peligros

Que los están asechando en todas partes

Y establecen el sitio donde se ha caído,

Tocado por un rayo de luna,

El primer grano de rocío.

Los grillos no saben que es el canto:

Tan solo deletrean la soledad

Y miden por el sonido

Su distancia hacia las estrellas.

¿Por qué crees que están hablando de nosotros?

No. Las estrellas no se caen.

Solamente pendulan.

No. Los sauces no huyen.

Solamente se doblan.

Ten cuidado. Ten cuidado.

El cielo está muy hondo.

Gabriel Trujillo Muñoz

Cuvinte peste timp

                Nu. Stelele un cad.

                Numai se leagănă.

                Nu. Sălciile nu pleacă.

                Numai se apleacă.

                Ai grijă. Ai grijă.

                Cerul e foarte adânc.

                               Darie Novăceanu

Printre ruinile ţării tale

Printre mlădiţele patriei tale

            Darie Novăceanu

Ce vânturi se strecoară către casa ta ?

Don Luis de Gongora

- Poetul pe care l-ai  tradus în română –

A trăit vremuri ca ale noastre

Zile de glorie şi cădere

De visuri înalte şi josnice tiranii

Şi el al fost martorul aceloraşi dezastre

Pe care oamenii şi le provoacă zilnic

În numele puterii care-i subjugă

(Pentru că puterea este un seducător

Care distruge tot ce atinge

Un iluzionist care-şi atinge scopul

Cât timp nu-i nimeni să-i de în vileag

Mecanismele trucurilor sale)

După zece ani de când am stat de vorbă

Azi m-am hotărât să-ţi scriu poemul acesta

Pentru a te întreba din nou:

Cum poate un scriitor să reziste

Ademenirilor puterii?

Cum poate să tacă

Fără a deveni canalie?

             

Dar tu mi-ai spus atunci

Sub arcadele catedralei din Morelia

Că poezia e un limbaj secret

Ultima salvare

            Când totu-i pierdut

Un sanctuar în care speranţa dăinuie

(Ascunsă sub roza vânturilor)

Capcanelor puterii şi zbirilor săi

Că poemul e carte de vise care ne destăinuie

Certitudinile şi lipsurile noastre

Flacăra scăzută care ne ocroteşte

În incinta întunecată care este

Care a fost întotdeauna inima omului

De aceea

Dintre ruinele ţării mele

Dintre mlădiţele patriei mele

            Darie Novăceanu

Azi te salut

                        1990

Nu vreau conducători care mint

Nu vreau conducători care mint

Nu-l vreau pe Mesia în automobile de lux

Nu vreau oameni de afaceri

Care să vândă ţara mea

Ca şi când ar fi o curvă

Nu vreau să mă spăl pe mâini

Ori de câte ori alţii merg la abator

Nu vreau să-mi întorc faţa

Când justiţia

Îşi desface picioarele la care dă mai mult

Nu vreau să stau în banca acuzaţilor

Nu vreau să fiu judecătorul care dă sentinţa

Nu sunt vinovat cu nimic

Şi sunt vinovat de toate

Viaţa mea e viaţa

Celui care nu-şi tezaurizează

Decât propriile sale trăiri

A celui ce merge sub soare

Fără alt adăpost

Decât indignarea sporită

Viaţa mea e chiar viaţa.

Darie Novăceanu

            

 Ars poetica

Nu, greierii nu cântă: cântăresc

În balanţa aripilor

Mireasma florilor. Îşi comunică

Temperatura nopţii

Şi întâmplările de peste zi.

Greierii nu învaţă să cânte:

Îşi vestesc pericolele

Care-i pândesc de peste tot

Şi locul unde fulgerat de lună

A căzut primul bob de rouă.

Greierii nu ştiu ce-i cântecul:

Îşi rostesc doar singurătatea

Şi măsoară cu sunet

Distanţa până la stele.

De ce crezi că vorbesc despre noi?

Nu. Stelele nu cad.

Numai se leagănă

Nu. Sălciile nu pleacă.

Numai se apleacă.

Ai grijă. Ai grijă.

Cerul e foarte adânc.

........................................................

R. Darie Novăceanu - 2014