Ruga poetului

Cenuşa îngerilor arşi în ceruri

ne cade fulguind, pe umeri şi pe case

                              

Lucian Blga

 

Nu-mi mai trimite îngeri. Mi-e prea plină

Cu îngeri toată casa, până la tavane

Şi alţii stau să intre, ca nişte garnizoane

Grupate pe-ntuneric în curte şi grădină.

Mi-au năpădit şi ape şi şesuri. Pe colină,

Sub slavă frunza plopii şi-o pierd şi din icoane,

Cu trâmbiţi de argint, cu suliţi şi ocheane,

Preasfinţii-mi cercetează creangă şi rădăcină.

Îmi umblă prin cuvinte, taie şi combină

Silabele cu ceaţă culeasă din gorgane,

Şi-mi spânzură de ele fragmente de firmane,

Îmi cântăresc tăcere, sudoare şi nevină.

E-o vraişte în toate şi nu mai am odihnă,

Nici loc de pas de-atâtea cântări şi neumane

Iubiri ce mă-nconjoară cu miere şi osane

şi fâlfâit de aripi albe de alumină.

Pieziş, pe piscuri singur, pe piatră carpatină,

Am stat, eternitatea privind-o pe cadrane

De nimenea ştiute, să ţi-o aştept. Amvoane

s-au prăbuşit sub ruga-mi în pulbere şi tină.

Dar nici un pui, pe-atunci, măcar cât o albină,

Nu mi-ai trimis să ardă prea multele liane

Ale-ndoielii mele ţesută-n antifoane,

Şi să-mi arate drumul şi drumul să mă ţină.

Şi-acum întreaga stripe continuă să vină

Din primii zori ai zilei, pe jos şi-n faetoane,

Neostenind de-atâtea poveri şi de blazoane

Cereşti, înghesuite la taina de la cină.

Obezi sau paralitici, a floare de glicină

Amirosind, şi-a smârcuri, cu gesturi mitocane,

mi-arată unde-i doare şi-ascultăn microfoane

porunca hârşâită de-o voce androgină.

Ţi-e, Doamne,-mpărăţia în pană de lumină

De ţi-a scăpat oştirea din sacrele maidane?

Ori, din păcat, mulţimea de dosuri diafane

A tot crescut şi cerul nu poate să-i mai ţină?

 ..............................................................................
Din Caietul cu recuperări

 Ilustraţia- Voroneţ - Judecata de apoi

 Pieter Bruegel - Căderea îngerilor

© Darie Novăceanu, 2014

Să recitim Doina

            Se cuvine să ne întoarcem din când în când la Doina lui Mihai Eminescu, aşa cum ne întoarcem cu gândul la malul unui râu sau la marginea mării. Murmurul apele care trec şi nu se termină, foşnetul valurilor care se sting sub amurg şi se aprind în zori, ne alintă sufletul şi ne înviorează trupul în vremuri de restrişte şi speranţă.
        Întotdeauna n-am aflat sub restrişti şi niciodată nu ne-a lipsit speranţa. Nici acum, când încep să se audă zgomote de săbii şi nechez de avioane peste apele Nistrului.

Azi i-am avut în casă, ca oaspeţi, pe Eminescu însuşi, pe Octavian Goga, pe Grigore Vieru, pe Constantin Virgil Gheorghiu şi pe Ion Lazu. Fiecare venea de la un mal de lac sau de la un ţărm de ape, punându-mi pe masă torentul cu sunet de cascadă al Doinei. Singurul poem, din toată poezia noastră, în care toponimicile, fără nici un alt cuvânt zidit în jurul lor, devin metafore revelatorii.

Doina, poemul care merita să ne deschidă prima pagină a abecedarelor şi toate cărţile de citire, istorie şi geografie.

Doina, care ne-a lipsit mulţi ani din paginile cărţilor noastre, aşa cum ne-au lipsit icoanele de pe pereţii casei.

Doina, podul nostru de argint dintre cântecele de dragoste şi doinele de cătănie.

Doina, pe care „elitiştii” noştri de azi – de fapt, nu sunt ai noştri, nici ai aziului nostru, nici nu sunt elitişti– cată s-o şteargă din memoria neamului, punând în loc pornografia unor texte pe care Eminescu nu le-a scris niciodată.

             
Nimeni, până la Eminescu, n-a fost mai fascinat de lumina sonoră a cuvintelor noastre şi nimeni nu le-a supus unor încercări continui de gramatică şi prozodie, stăruind să le pătrundă taina alcătuirii. Necrezând, cum s-a crezut cândva, că un popor de peste zece milioane de suflete au fost compus numai din nătângi şi că n-au avut nici destul auz, nici atâta minte pentru a-şi plăsmui o limbă cum se cade, a primi apoi ciudatul axiom că numai d-nii filologi sânt oameni cuminţi, carii ne pot pune la cale după teorii pe care le sug între patru pereţi din degetul mic, o asmenea credinţă este o insultă pentru naţia românească, care a vorbit şi scris bine şi într-un fel înainte chiar de a fi sămânţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească (sublinierea noastră), limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale şi rămâind limbă romanică, precum un Engles rămâne Engles, chiar dacă s-ar fi nutrit din copilărie numai cu grâu cumpărat din Valea Dunării.  

Mâhnit de teoriile acestor filologi, poetul este la fel de mâhnit de apărătorii  purităţii limbii, cei care au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbilor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţălesul lor primitiv.

(Notă : textul cursiv este extras din articolul lui Eminescu – Limba românească e veche şi staţionară, 1877)

            Nu ştiu, cum ştia Totu Maiorescu, dacă poetul a scris Doina, în vara anului 1883, înainte de a pătrunde în suferinţa întunericului fără sfârşit, sau în zilele premergătoare sărbătorilor de la Putna, din august 1871, cum presupune George Călinescu.

            La comemorarea a 400 de ani de la târnosirea mânăstirii, Mihai Eminescu şi Ioan Slavici s-au aflat la intrarea templului, în faţa a peste 3000 suflete, reprezentaţi din toate provinciile romîneşti, splendidă demonstraţie a solidarităţii naţionale.

            Înclin să cred că Doina a fost scrisă în ajunul sărbătorii, aşa cum susţine George Călinescu, Chiar dacă nu pot confrunta datarea poemului cu copia unui mansuscris eminescian, pe care mi l-a pus pe masă profesorul Bazil Munteanu, ultimul dintre oaspeţii mei din această zi. În cele 23 de versuri se află închisă Doina,ca o floare într-un mugur, gata să se deschidă spre lumina cerurilor.

 O reproduc mai jos, aşa cum am primit-o.

Şi privind spre miazăzi

Dunărea el o zări,

Întruna spre mare-ntoarsă

Şi spre şapte guri se varsă.

De la Nistru pân la ea

Ţara mândră se-ntindea.

Vede codrii cum coboară

Deal la deal, ţară cu ţară

Resfirându-se pe şes

Unde râurile ies

Şi pe vârfuri de păduri,

Mânăstiri şi-ntărituri.

Vede târguri, vaduri, sate

Pe câmpie presărate,

Vede mândrele cetăţi

Stăpânind pustietăţi,

Vede turmele de oi

Cu ciobanii dinapoi,

Cu fluiere şi cimpoi.

Iară ergheliile

Petreceau câmpiile

Şi de-alungul râurilor

Se-aşterneau pustiurilor.

           

Dacă ar mai trăi domnul Noica, sunt sigur că mi-ar spune când a scris Eminescu acest crâmpei din Doină. În absenţă, îi aud numai cugetarea :

Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună.

Şi îi alătur, cugetările altora :

           

Astfel, se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care 1-a ivit  şi-1 va ivi vreodată, poate, pă­mântul românesc. Ape, vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale. (George Călinescu)

A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. (Tudor Arghezi)

Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc. (Nicolae Iorga)

            Doina: Cea mai categorică evanghelie politică a românismului. (Octavian Goga)

Eminescu era darul Providenţei, dăruit nouă Românilor. (Antonie Plămădeală)

Eminescu-Sumă lirică de Voievozi. (Petre Tuţea)

Mihai Eminescu era o fumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o Icoană veche. (I.L. Caragiale)

Eminescu mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând. (Alexandru Vlahuţă)

Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu. (Nichifor Crainic)

 

Doina

De la Nistru

De la Nistru pan' la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân'la Mare

Vin muscalii de-a călare,

De Ia Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Pân la Tisa

Au umplut omida cornii

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar până-n Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul

Îndărăt tot dă ca racul,

Din Hotin

Nici îi merge, nici se'ndeamnă.

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Până la Mare

Şi cum vin cu drum de fier  

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului,
Îşi dezbracă ţara sânul,

De la Mare

Codrul - frate cu Românul –

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă –

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mânca-i-ar inima câinii,

La Hotin

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Lasă archimandritului
toată grija schitului

Lasă grija Sfinţilor 

Boian

În seama părinţilor
Clopotele să le  tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.D

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

Vatra Dornei

De-i suna de două ori,

Iţi vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară,

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară –

Indrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

Doina

Sătmar

Desde Dniéster hasta el Tisa

Todo el rumano se me ha quejado
Que ya nu puede andar
Por tanto y tanto forastero.

Desde Hotín hasta el mar

Săcele

Lleganlos cosacos a caballo,

Desde el mar hasta Hotín

Nos acechan los caminos;

Desde Boyan a Vatra Dornii 
Cual orugas todo lo comen.
Que ya no tre reconoces a ti mismo
Por lo invadido que estas.
Por los montes y por los valles

Turnu

los enemigos se abren camino,

Desde Satmar hasta Săcele
Ya no hay otros cauces.
Ay, del infeliz Rumnao,
Que anda como el cangrejo,
Nada le va, nada le viene,
Ni el otoño es su otoño,
Ni es suyo el verano.
Un advenedizo en su país.

Desde Turnu hasta Dorohoi

Dorohoi

Se desbordan los enemigos

Que se asientan entre nosotros.

como llegan cual turba

Todo el cantar se muere.

Todos los pájaros huyen

De la negrura extranjera.

Sólo la sombra del espino

Junto a la puerta del cristiano.

Todo el país se desnuda. El

bosque, hermano del Rumano,

Perece bajo el hacha

sus manantiales enmudecen.

Pobre en el país pobre.

Que se lo coman los perros

A quien quiso al extranjero,

Que el vacío llene su casa

Y la ruinad de su estirpe.

Putna

Don Esteban, Majestad,

No te quedes más en Putna,

Deja al archimandrita

El cuidado del convento;

Deja el cuidado de los Santos

Al cansancio de los padres.

Que tañen a las campanas

Tu te-nalţă din mormânt - Levántate de tu tumba

Todo el día y toda la noche,

Hasta se apiadara el Dios

Para salvar a tu pueblo.

Levántate de tu tumba

Y haz que oiga tu cuerna

Reuniendo a Moldavia.

Si lo tocaras una vez

Juntarás toda la Moldavia.

Si lo tocaras dos veces

Los bosques te ayudarán.

Si tres veces lo tocaras,

Nicolae Grigorescu - Gornistul

De punta a punta del país

Todos enemigos morirán.

¡Ojalá sean amados

Por los cuervos y las horcas!

............................................................................
Notă- Pentru a sublinia metaforele toponimice,
 revelatorii, am distribuit altfel strofele.
R. Darie Novăceanu, 2014