Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar l

a capitalismul postcomunist globalizator

 Nostalgia colinelor

Opţiunea emigranţilor români pentru Traian Băsescu nu-i greu de înţeles.

Mai întâi, a contat nostalgia, sentimentul depărtării de „acasă”, cuvânt folosit numai când îşi amintesc de tot ceea ce au părăsit, de părinţi, familie şi prieteni. De colinele verzi şi de plaiurile natale, unde – să fim sinceri şi realişti - foarte puţini se vor mai întoarce, încercând să-i aducă la ei şi pe cei lăsaţi acasă. Dacă dăm (şi dăm) crezare cifrelor, reţinând mai întâi că patru ţări din Balcani nu ajung, cu toate vârstele între frontiere, la 4 milioane de locuitori, putem spune că România, cu peste 4 milioane de emigranţi (unii vorbesc de 9), a pierdut un popor. O patrie fără teritoriu. 

Băsescu a speculat cu multă pricepere nostalgia colinelor. În tote călătoriile sale în exterior, a avut întâlniri cu diaspora, terminate întotdeauna cu un spectacol patriotic, plin de optimism şi încredere în viitor, consfinţit prin platourile cu sarmale, mămăliguţă, mititei şi, nepărat, ardei iute, roşu; simbolul campaniei sale pentru cucerirea Capitalei.

N-au lipsit tarafurile populare, muzică pentru toate gusturile, inclusiv manelele, o slăbiciune a sa, fascinat de jocuri lubrice şi multicolore rochii înfoiate, ştiind să se învârtă mai iute decât o chivuţă. Fireşte, întâlnirile acestea erau difuzate peste tot, mai ales de Televiziunea Română –Internaţional.

Îmi amintesc că în astfel de călători, Ion Iliescu îl lua cu el numai pe Tudor Gheorghe, bun interpret de balade şi virtuos al cobzei. Cheltuia puţin, cu economie.

Când a aflat cum a pierdut preşedenţia, Mircea Geoană s-a zgâriat pe obraz şi a mărturist că, neavând bani, nu a putut să trimită delegaţi la secţiile de votare din străinătate. Băsescu a avut: toate ambasadele şi consulatele au fost la dispoziţia sa. Plus filialele PDL, precum cea de la Chicago, unde preşedinte era Honorius Prigoană, fiul deputatului PDL Silviu Prigoană, căruia îi lipsesc multe, mai puţin banii.

Neîndoielnic, un sprijin eficient l-a avut şi de la Serviciile Secrete, înfiltrate în sutele şi miile de asociaţii ale românilor, care primesc ajutor financiar local, preşedinţii acestora fiind, chiar fără să ştie, primii informatori.  

Dar aportul substanţial a venit din partea unei instituţii care nu avea în statut nici  o obligaţie de această natură, deşi pentru asta fuese concepută. Prin acelaşi sistem, folosind casa altuia, Băsescu a transformat Fundaţia Culturală Romănă în Institutul Cultural Român, trecându-l sub conducerea sa directă, numindu-l preşedinte pe Horia-Roman Patapievici, cu un salariu mai mare decât al său, şi înzestrându-l cu un buget exagerat. Risipa de fonduri pe simulacre de activităţi culturale, editarea, aproape exclusivă, a operelor literare a celor apropiaţi preşedintelui, a format în jurul instituţiei un nucleu dur, al zişilor elitişti, precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieşi, Mircea Cărtărescu şi, de la New York, Vladimir Tismăneanu.  

        

Institutul Cultural Român - Sediul central

    Cu bani la discreţie, cele 17 centre din străinătate ale ICR-ului, aparte materialele de propagandă primite de acasă – ca pe vremurile bune! – au editat şi editează,  ziare, reviste şi pliante, dedicate emigranţilor români din ţările respective şi cultivând, direct sau indirect, imaginea preşedintelul ţării. Numai publicitatatea din 2010, ca să nu vorbim degeaba, a însumat 62.203 dolari şi 270.800 euro.

 

Cu astfel de structuri şi suprastructuri bine gândite, Traian Băsescu nu putea să piardă alegerile, nici cele două încercări de suspendare. Pentru că  – să-i recunoaştem acest merit – a ştiut să aibă mereu lângă el oameni de încredere, scriitori, foarte buni intelectuali şi mulţi ziarişti. Să ne amintim că la alegerile din 2004, poetul, dizidentul şi boierul Mircea Dinescu, l-a susţinut printr-un clip electoral de toată frumuseţea: Dacă aveţi încredere în mine, votaţi ca mine: Traian Băsescu. Pentru că ar fi prima dată în istoria României când Marea Neagră ar învinge cartierul Primăverii.

Mircea Dinescu

Şi să nu uităm că la primul referendum (19 mai, 2007), privind suspendarea sa din funcţie, cineva a avut ideea, timpul şi răbdarea să adune peste o sută de intelectuali români şi străini, risipiţi toată lumea, care îngrijoraţi de soarta ţării, au semnat un Apel pentru respectarea statului de drept şi democraţiei, cerând „apăsat Guvernului să organizeze în modul cel mai corect, echitabil şi imparţial referendumul” pentru a nu crea „imense frustrări destabilizatoare în societate...”, înfierând încercarea „de a-i bara d-lui Traian Băsescu revenirea la Cotroceni...”

Sunt sigur că majoritatea dintre ei n-ar fi semnat şi nici n-a ştiut de acest apel, fabricat de câţiva intelectuali de serviciu ai preşedintelui, probabil la sugestia sa. Dar nu exclud, dată fiind difuziunea masivă a textului, cu toate mijloacele mass-media, inclusiv în afara ţării, o posibilă influenţare a electoratului, când 7 români din 10 l-au readus la preşedenţie. Un triumf care, adăugat la al doilea, l-a determinat să declare că va cere să mai rămână în Palat încă două luni – cele de suspendare – după terminarea mandatului...

.........................................

© Darie Novăceanu, 2014

Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar

la capitalismul postcomunist globalizator

Ascensiunea marinarului

Să ne amintim că la începutul carierei politice (1990) Traian Băsescu s-a înscris în Frontul Salvării Naţionale -FSN. Foarte apropiat de Petre Roman, a fost ales deputat de Vaslui, între 1992-1996. Mai mult, în 1996, a coordonat campania electorală pentru alegerea acestuia la preşedenţia ţării, câştigată de Emil Constantinescu.

Puţin mai înainte, Frontul Salvării Naţionale se fracţionase, Ion Iliescu  şi-a păstrat aripa Frontul Democrat al Salvării Naţionale - FDSN, iar Petre Roman, rămas cu cealaltă aripă, i-a schimbat denumirea (mai, 1993) în Partidul Democrat – PD, avându-l ca vicepreşedinte pe Traian Băsescu. Cel pe care Convenţia Naţională Extraordinară (mai, 2001) l-a ales preşedinte plin, cu 653 voturi, împotiva lui Petre Roman, care a obţinut doar 301, pierzându-şi în acest fel şi partidul şi calitatea de lider. Încheindu-şi, în mod practic, cariera politică. Timp în care, Traian Băsescu, numărând un adversar mai puţin în ascensiunea la putere, a candidat la funcţia de primar al Capitalei, câştigând în cel de al doilea tur (iunie, 2000), cu doar 9815 voturi, împotriva lui Sorin Oprescu.

Petre Roman şi Traian Băsescu

De pe această treaptă, atent la tot ce  mişcă, s-a fixat asupra lui Adrian Năstase, defăimându-l încontinuu, considerându-l „perestroikist”, „comunist de frizerie” sau „coruptul numărul unu din România”. Şi, atitudine inexplicabilă, dar firească pentru caracterul său, intervenind în treburile guvernului condus de acesta, zeflemisând capacitate sa de pregătire a ţării pentru aderare la NATO şi UE.

Pus pe tapet – probabil Adrian Năstase a contribuit la acesta -  Dosarul Flota, în care apărea ca prim inculpat, s-a apărat folosind atacul direct: printr-o scrisoare publică, adresată lui Ion Iliescu, l-a acuzat de intenţia de „a mă distruge ca persoană”, după încercarea nereuşită de „a mă distruge ca politician”. N-a pierdut ocazia pentru a-şi exprima convingerea că „PSD-ul trebuie eliminat de la putere pentru a se restabili justiţia, demnitatea umană şi respectul imperiului legii şi al instituţiilor Statului”.

Declaraţia, de rivalitate şi adversitate, era limpede şi primarul Capitalei, folosind mijloacele dintotdeauna, s-a pregătit pentru confruntare.

 În acest sens, alegerile prezidenţiale din 2004 sunt ilustrative. În primul tur, Adrian Năstase avea 40,97% din voturi, iar Traian Băsescu 33,92%, primul căştigând cu un plus de 733.628 de voturi. Numai că în turul al doilea, dispărând ceilalţi 10 candidaţi, partidele şi votanţii acestora au înclinat balanţa, Traian Băsescu fiind declarat învingător cu 58,5% din voturi, faţă de 55,2%, atribuite lui Adrian Năstase. Un plus de 3,3 procente mai mult, regăsibile în cele 245.374 voturi care l-au instalat la Cotroceni pentru 5 ani, unde avea să rămână alţii 5, adică până azi.

Căci prezidenţialele din 2009 n-au fost o problemă dificilă pentru el, dispunând de prerogative şi privilegii deosebite. Prerogativele i le-a conferit Constituţia, prelungind mandatul prezidenţial la un cincinal (Art.83), iar privilegiile, conferite de funcţie, i-au îngăduit să ceară Serviciilor Secrete să-i furnizeze toate informaţiile de care avea nevoie pentru a-şi cunoaşte adversarii, şantajându-i sau discreditându-i.

A câştigat foarte strâns, cu 50,34%, iar Mircea Geoană a pierdut cu 49,66%. În cifre, 70.281 votanţi în plus pentru Băsescu, din totalul de 18.303.277 de alegători...

...Anecdotă adevărată, pe ultima sută de metri, înaintea ultimului tur, Mircea Geoană i-a cerut sprijin mediatic – numai mediatic putea să mai fie – unuia şi aceluiaşi om de afaceri, Sorin Ovidiu Vântu. Băsescu îl devansase, în alegerile din 2004, stabilind o întâlnire cu acelaşi mogul al presei româneşti, pe frig şi întuneric, într-un parcaj din Tâncăbeşti, temându-se de Serviciile lui Adrian Năstase. Întâlnire care pare să nu se consumat, iniţiatorul ei, însoţit de Cosmin Guşă, renunţând la ea, în ultimul moment.

În schimb, în noaptea de 2/3 decembrie, 2009, după ce a stat până la orele 23,00 la Antena 3, Geoană a mers în vizită la reşedinţa lui Vântu, din strada Paris, unde, obediente, s-au aflat şi Serviciile Secrete. Astfel, la ultima dezbatere faţă-n faţă, Băsescu nu s-a sfiit să-l întrebe: - Domnule Geoană, ce aţi căutat la domnul Vântu la 12 noaptea?

Casa lui Sorin Ovidiu Vântu

Umilit, Geoană a îngăimat o explicaţie incoerentă,  a conestat rezulatul din primul tur, invocând frauda şi cerând renumărarea voturilor anulate. Comisia Centrală a verificat cele 138.476 voturi, recunoscând ca fiind valabile – deci, totuşi, se greşise – exact 2247, din care 1260 au trecut la Băsescu, iar 987 i-au revenit lui Geoană. Premiul de consolare, ca o coroniţă la sfârşit de an şcolar pe creştetul elevului repetent.

 Geoană a jucat prost şi s-a comportat urât.

Şi un amănunt curios, fundamental: majoritatea românilor din străinătate a votat pentru Traian Băsescu, deşi foarte mulţi au continuat să plece din ţară, şi sub primul său mandat, pierzându-şi locurile de muncă datorită politicii economice.

Nu a fost numai un vot care a decis rezultatul final, ci şi unul de calitate – dacă   l-au ales până şi „străinii” ! -, care trebuie avut în vedere în viitoarele alegeri, mai mult decât până acuma. Traian Băsescu l-a intuit de la bun început şi, dispunând de toate avantajele unui preşedinte în funcţie, a ştiut cum să-l folosească, şi a câştigat.

Pentru că fără votul românilor din străinătate,  marinarul ar fi fost învins şi s-ar fi întors în portul de la Constanţa, să-l revadă pe prietenul şi colegul de la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”, inculpat ca şi el în Dosarul Flota.

Nu vă vine să credeţi, nici eu n-am  crezut, dar am avut curiozitatea să consult datele de la Comisia Electorală Centrală, descoperind că în alegerile interne a avut cu 15.000 voturi mai puţin decât Mircea Geoană, dar alegerile din străinătate i-au adus 85.000 de voturi mai mult, adică 80% din totalul general.

Reinstalarea sa la Cotroceni s-a datorat votului românilor din afara frontierelor.

..........................................

© Darie Novăceanu, 2014

Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar 

la capitalismul postcomunist globalizator

Două săbii într-o teacă

Cu mai multă cunoaştere şi înţelegere a vieţii, mai multă cultură, mai multă instrucţie, educaţie şi pregătire, Adrian Năstase merita să fie preşedintele ţării. Mult mai mult decât adversarul său, câştigător prin isteţime nativă şi viclenie în manipularea voinţei electorale. Şiretlicuri de marinar, marele său merit constând în aceea că, împreună cu predecesorii, a scufundat ţara, care se va ridica, târziu şi foarte greu, la nivelul de plutire unde a lăsat-o Ceauşescu.

Pentru că una-i să laşi o ţară fără nici o datorie externă, cu 2,3 miliarde dolari în casa de fier, peste 7 miliarde dolari în creanţe – numai în Irak! - şi alte 6 miliarde din exportul pe anul 1989; bani care n-au mai ajuns acasă, pierzându-se în multe buzunare.

Şi cu totul alta-i să ajungi să ai o datorie de 98,4 miliarde euro şi să continui să te împrumuţi, satisfăcând apetitul băncilor străine şi amanetând viitorul câtorva generaţii.

 Muntele de Pietate nu-i munte deloc, ci o prăpastie fără fund; sinonim, în vremurile noastre, pentru Fondul Monetar Internaţional, care nu ştie deloc ce-i pietatea.           

Nu întâmplător, pe fondul crizei economice accentuate, observând evoluţia politică haotică şi comportamentul social imoral al fostului său adversar, implicarea autoritară a acestuia în mai toate treburile ţării, obstrucţionarea unor iniţiative şi decizii guvernamentale, imixtiunea în sistemul bancar, finanţe şi justiţie, hărţuirea şi presiunea permanentă asupra magistraţilor, Adrian Năstase şi-a îngăduit să spună, fără nici o animozitate, că „Preşedintele nu vrea să se facă dreptate, ci să i se dea lui dreptate.”

Opinie uşor de verificat, în toţi anii de preşedenţie ai marinarului, mai ales în cel de al doilea mandat,  când a făcut tot ce l-a tăiat capul, fără ca nimeni să-l poată tăia pe al lui.

 Cele două demersuri de suspendare din funcţie (aprilie, 2007 şi iulie, 2012) bine fundamentate, fiind anihilate prin referendum (primul câştigat, al doilea invalidat), Traian Băsescu revenind la Cotroceni, convins că votul e mai eficient decât glonţul.

Ştiu, mi se poate reproşa că în loc să comentez testamentul lui Adrian Năstase, mă pierd pe câmpiile altora. Nu pot altfel şi mă explic: pentru mine, câmpiile acestea înseamnă ţara, spaţiul pe care cei doi, apropiaţi ca vârstă, l-au străbătut (şi încă îl străbat) în acelaşi timp; mai întâi împreună, împărtăşind aceleaşi asipraţii şi aceiasi doctrină politică, iar după aceea înaintând pe drumuri diferite, fiecare cu zodia şi caracterul său.

Personalităţi puternice, căutând să-şi impună propria opţiune. Intrând, inevitabil, în conflict, devenind pe neaşteptate, din prieteni de călătorie, adversari statornici şi, mai urât, inamici, duşmani de neîmpăcat. Transformând câmpiile amintite în câmp de bătălie, cu tranşee adânci, fiecare cu oştirile sale. Ca în luptele dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid sau, mai sugestive, precum cele dintre Vlad Ţepeş şi Mahomed al II-lea... Hiperbolă pe care mi-o îngădui, dată fiind încrâncenarea dintre cei doi, fără a-mi asuma şi riscul identificării nominale, pentru că aici intră în joc structura psihică şi morală a protagoniştilor; altfel spus, temperamentul şi caracterul, domeniu pe care nu mă simt stăpân, dar sunt sigur că în cazul de faţă, nici Plutarc nu s-a fi aventurat. Căci nu e vorba de Alexandru Macedon şi Cezar, cu pilduitoarele lor vieţi paralele, ci de atitudini divergente, unde asemănările sunt puţine,  iar deosebirile copleşitoare.

Dorinţa de a avea puterea, de pildă, le este comună, dar asemănarea dispare dacă avem în vedere mijloacele folosite pentru a ajunge la ea. Precum – să riscăm, totuşi, de dragul exerciţiului -  ar fi sinceritatea cu sine însuşi şi responsabilitatea asumării puterii, iar de aici, capacitatea aşteptării, demnitatea, înţelegerea, toleranţa şi respectul pentru cei din jur - trăsături proprii (nu singurele) pentru Andrian Năstase.

Şi în tranşeea opusă, în locul dorinţei, setea de  putere; graba, aviditatea, ambiţia, tenacitatea, dispreţul faţă de ceilalţi, demagogia şi veşnicul unul contra toţi şi toţi pentru unul – linii (mai sunt şi altele) specifice lui Traian Băsescu. Primul, folosind cuvintele cu multă economie; cel de al doilea, făcând o mare risipă de vorbe.

Sper să nu tulbur sensibilitatea niciunuia, exerciţiul se vrea total inofensiv, iar datele le-am extras din munca şi actele amândurora, şi vor fi ilustrate în paginile următoare. Am ocolit, recunosc, asemănările, cum ar fi patriotismul, consecvenţa cu opiniile proprii, încrederea în lucru bine făcut şi, în mod deosebit, cultul familiei şi sentimentul patern, protector, faţă de aceasta.    

Traian Băsescu, soţia şi fiicele. Pe masă, macheta unui vapor

Nu le-am reţinut, pentru că ceea ce mă intersează sunt deosebirle, cele ce i-au pus să-şi sape tranşee într-un pământ care nu le aparţine. Nu-i numai al lor, ci al nostru; al tuturora şi a cunoscut multe tranşee şi cimitire.

Din acest punct de vedere, nu mă interesează testamentul – voi ajunge la el -, ci testatarul. Despre care nu pot vorbi decât în contextul evoluţiei ţării, la care a participat în mod nemijlocit, având o contribuţie politică şi administrativă importantă.

Multe din structurile şi instituţiile statului, înfiinţate în timpul când şi-a exercitat obligaţiile guvernamentale sau parlamentare, funcţionează, foarte bine şi astăzi, fiind croite după modele democratice occidentale. Tot Adrian Năstase, vestejind triumful fesenist şi fedesenist, a construit un partid modern – PSD-ul - în sintonie cu aspiraţiile majorităţii electorale şi în acord cu exigenţele şi rigorile social-democraţiei din Europa. Un partid care a guvernat mai mult decât altele, a produs mulţi politicieni foarte buni şi lideri importanţi, rezistând la toate încercările de destrămare.

Sub guvernarea sa, ţara a cunoscut prima stabilitate politică reală, după decembrie 1989, o creştere economică importantă, scăderea inflaţiei şi întărirea leului. Aceasta în condiţiile dificile ale trecerii noastre de la socialismul totalitar la capitalismul postcomunist propus de sociologul german Michael Ehrke, despre care am vorbit în prima parte a însemnărilor noastre, nereţinând câteva din efectele sale, aşa cum le menţionează în studiul său. In ordine, acestea acestea sunt: 1.Transnaţionalizarea economiei şi a societăţii; 2. Contrastul social între noua elită economică şi noile forme de excludere şi sărăcie a populaţiei; 3.Conturarea unui stat pseudo-liberal hibrid şi 4.Instalarea unui complex de insecuritate, o neîncredere generalizată a tuturor faţă de toată lumea.

Prin transnaţionalizare autorul înţelege trecerea capitalului acumulat în fostele  ţări socialiste, din proprietatea statului, adică a cetăţenilor, în proprietatea companiilor transnaţionale şi preluarea, de către aceste companii, a controlului vieţii economice şi sociale din aceste ţări. Consecinţă imediată, pierderea locurilor de muncă, şomajul şi emigrarea. În cazul nostru, o emigrare masivă care a dezechilibrat piramida vârstelor, ducând la degradarea biologică a populaţiei. Aparte grevarea sistemului de pensii, rămas fără suport financiar şi obligând statul să caute surse noi de protecţie socială.

N-a fost, din acest punct de vedere, o perioadă uşoară, dar redresarea economică s-a menţinut, bilanţul ultimului an de guvernare, 2004, înregistrând o creştere semnificativă a PIB –ului, ajuns la 8,3%, precum şi a salariilor, cu o medie anuală de 10,5%. Cifre pe care le extrag din statisticile oficiale, unde abundă cele ce ilustrează procesul de privatizare, destul de păgubos pentru stat, cînd vorbim de mari combinate, precum Sidex Galaţi, unde au apărut „căpuşele”, cele ce au reuşit să transporte cu sacul garnituri de vagoane pline cu marfă. Şi, alături de Lakshimi Mittel, cumpărătorul combinatului, a apărut şi premierul Tony Blair, care-l recomanda autorităţilor române pe miliardul indian, oferindu-ne cu multă căldură sprijin pentru intrarea noastră în Uniunea Europeană. Încurcate sunt căile Domnului...

Bine înrădăcinată corupţia a crescut şi ea, s-au înmulţit firmele fantomă, cu activităţi fictive, subvenţionate de stat, justiţia a investit în foarfeci de frizerie şi produse cosmetice pentru a-şi satisface clienţii-infactori, iar partidele din opoziţie n-au stat degeaba, cultivând şi ele, pe unde mai era loc, corupţia; în primul rând, în industria uşoară şi agricultură.

Probabil tot pe atunci, hipnotizat de corupţie, Adrian Năstase a început să adune bunuri de toate naturile, să aibă ce lăsa moştenire familiei.

Şi totuşi, un progres rămâne evident, atât pe plan interne, cât şi extern, sub guvernul său realizându-se o redefinire a politicii externe orientată mai mult spre Occident, deschizând dialogul cu NATO şi finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. 

Cornul şi paharul cu lapte, transpus şi în alte domenii, s-a dovedit benefic.     

Tocmai aici apar deosebirile dintre Adrian Năstase şi preşedintele marinar.  Pentru că în timp ce primul a înfiinţat structuri şi instituţii de stat viabile şi a creat un partid majoritar, cel de al doilea, descoperind că e mai uşor să intri în casa altuia şi să-l dai afară, decât să-ţi construieşti casa ta, a continuat să desfiinţeze partide prin sistemul găştilor de interese, solidare în ticăloşie şi furturi.

Dinamită introdusă în cheia de boltă a partidelor, găştile au produs implozia, iar marinarul, pregătindu-şi ascensiunea, a adunat epavele mai rezistente şi a redesenat un partid al său, ori o alianţă, asigurându-şi un electorat nedumerit, rămas fără opţiuni proprii.

.....................................................

© Darie Novăceanu, 2014

Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar 

la capitalismul postcomunist  globalizator

Trei preşedinţi

PALATUL  COTROCENI

Dintre cei trei preşedinţi ai României ajunşi la Cotroceni după 1989, numai cel dintâi, Ion Iliescu, a avut drumul pardosit cu trandafiri. A intrat în Palat cu mâinile în buzunare şi a rămas în el timp de zece ani, cu o pauză de patru, când pe porţile de fier forjat, mândre şi frumoase, a intrat Emil Constantinescu. Domnia sa a venit pe un drum ocolit, trecând mai întâi prin Piaţa Universităţii, unde fusese baci-şef, la prima stână liberă de comnism. De aici, şi-a adus câţiva consilieri prezidenţiali, iar sub braţ un dosar cu coperţi albastre, cât un caşcaval de Penteleu, în care adunase date despre corupţie.

In sfârşit, cel de al treilea, domnul Traian Băsescu, a sosit direct de la Constanţa, purtând în braţe macheta ultimului vapor care mai rămăsese în port, după lichidarea flotei comerciale şi de pescuit construită de Ceauşescu. Cu 345 de nave de toate tipurile, la vremea aceea, România se situa pe locul 9 în lume.

Fiecare şi-a făcut datoria în felul său, cum a ştiut mai bine, lăsând România cu foarte multe obligaţii neîmplinite şi mari datorii interne şi externe, încă neachitate.

Ion  Iliescu a continuat să planteze trandafiri peste tot, mai puţin pe ogoarele reîntoarse la foştii proprietari, Legea pământului elaborată, amendată şi promulgată sub primul său mandat, improprietărind şi pe cei ce nu avuseseră nimic, îngăduind în acelaşi timp ca o parte din zestrea tuturor să treacă dincolo de frontierele naţionale.

Tot el a reuşit să introducă în Constituţie (Art.1, aliniatul 2), alături de celelalte valori supreme, „idealurile revoluţiei din Decembrie 1989”, cea care nu a existat, ca revoluţie, decât în amintirile sale.

Emil Constantinescu, mai modest, s-a închinat prin toate bisericile, la toţi sfinţii, a deschis dosarul albastru, hotărât să lichideze corupţia, înfiinţând 14 comisii, comitete şi fundaţii pentru identificarea, studierea şi eradicarea acesteia, începând cu Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei – CNAICO- abandonat după câteva luni,  descoperind, înainte de a-şi termina mandatul, că aceasta îi perforase caşcavalul, transformându-l în şvaiţer ordinar.

Singur sub cerul patriei, el l-a deschis trupelor NATO, pentru ca nordamericanii să poată zdrobi mai uşor Iugoslavia, astfel că prietenii noştri din toată istoria Balcanilor, ne-au devenit neprieteni pentru mult viitor.

Mult mai pragmatic, Traian Băsescu, ajuns la Cotrocei după ce scufundase navele comerciale, de pescuit şi minarielele, a pus cap compas şi a trecut peste justiţie,  scufundând şi Dosarul  Flota, unde încă mai figurează, cap de listă între cei 136 presupuşi vinovaţi.

Nu susţin că cei trei preşedinţi n-au făcut şi lucruri bune, chiar foarte bune, dar nu pot să nu observ că ne-au lăsat, în ordine, fără pământ, fără aer şi fără apă. Astfel că, din cele patru elemente numite de Aristotel, am mai rămas cu focul, de care nici măcar Traian Băsescu nu s-a atins.

Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu

În ceea ce priveşte plecările de la Cotroceni, mai complicate decât sosirile, ar fi foarte multe lucruri de spus şi cumpănit. Temă de studiu şi analiză rezervată vârstelor viitoare, în care nu intru. Cel mult, îmi asum răspunderea pentru o linie de portret moral, din interior. Astfel, revenind asupra fiecăruia, în aceiaşi ordine, cred că încăpăţânarea, demnitatea şi lipsa de sinceritate sunt principalele lor trăsături. Nu de caracter, ci de temperament;  însuşiri ereditare, cu izvoare care coboară din părinţi.

Prin încăpăţânare, Ion Iliescu a falsificat istoria, adăgând la cei 1104 morţi în revolta populară spontană, din decembrie 1989, peste 35.000 de revoluţionari falşi, care confirmând  revoluţia imaginată de el, se bucură de beneficii materiale şi politice până în zilele noastre.

 A plecat cum a venit, cu mâinile în buzunare; sărac şi curat, convins că şi-a împlinit destinul, lăsând istoria aşa cum nu o găsise.

 Emil Constantinescu a avut demnitatea de a se recunoaşte înfrânt de corupţie,  s-a retras din politică, întorcându-se la profesia inţială, rememorând în cărţi de valoare răscrucile prin care am trecut, începând din 1989. N-a plecat chiar fără nimic. Născut în Basarabia, la Tighina, petrecându-şi copilăria în Brădetu, un sat din Argeş, colaboratorii apropiaţi – sunt cuvintele sale – au reuşit să-l împroprietărească la Pipera, cu 30.000 de m.p., pământ „moştenit de la bunicii aşezaţi aici înainte de venirea comuniştilor”.

N-a ţinut să fie proprietar. Familia şi-a păstrat 5.000 de metri pătraţi – un pogon – pe strada Iancu Nicolae, iritând alţi moştenitori. Ulterior, pentru restul de 25.000 m.p., ocupaţi de aviaţie, a primit echivalentul în acţiuni, de SCAI – Mogoşoaia. Unul din fraţi, în numele preşedintelui-frate, a avut curajul modificării toponimiei, ajungând din satul Brădetu, în comuna Bradu, moştenind un teren intravilan lângă Piteşti, de toată frumuseţea.

După Ion Iliescu, Emil Constantinescu a luat cu el imaginea ţării, desfigurată de mitingul de 55 de zile din Piaţa Universităţii. Iniţiativă a partidelor istorice, convinse că vor reveni la putere după patruzeci şi ceva de ani de cimitir. Dar, în loc să le dea, mitingul le-a luat foarte multe voturi, primele alegeri libere (20 mai, 1990) terminându-se cu un rezultat dezastruos: Ion Raţiu – 4,1%; Radu Câmpeanu – 10,6%; Ion Iliescu – 85,3%.

 

Piaţa Aviatorilor - Duminica Floriilor, 1990

Mitingiştii, aceiaşi care, în Duminica Floriilor, încercaseră să mă linşeze în Piaţa Aviatorilor, au rămas pe loc până pe 14 iunie. Şi-ar mai fi rămas dacă nu veneau minerii din Valea Jiului, să-i smulgă din afalt, cu toată brutalitatea.

Adus din Occident, cel care a subvenţionat cu dolari şi blugi întreg spectacolul, „submarinul” acela s-a mutat după aceea în mai multe ţări şi umblă şi acum fără ca nimeni să ştie cum să-l demonteze.

Am fost singurul împotriva acestui mod de protest, atrăgându-mi oprobiul tuturor, dar îmi păstrez, întreagă, atitudinea de atunci, aşa cum Emil Constantinescu şi-o păstrează pe a sa, tot întreagă, dar fără ţara pe care credea că o construieşte.      

  

Lipsa de sinceritate l-a ajutat pe Traian Băsescu să-şi dezamăgească prietenii politici, transformându-i în adversari şi să acapareze puterea, instalându-se la Cotroceni pentru zece ani, încă neîmpliniţi. Nu ştiu cum va pleca din Palat, deşi – vom vedea mai încolo - , ceva din ceea ce va lua cu el se ştie foarte bine. El însuşi, prevăzător şi calculat, ca întotdeauna, şi-a pregătit plecarea, construind un drum care să nu-l ducă la Constanţa, să vadă pescăruşii desenând în largul mării catarge de corăbii dispărute.

........................................

© Darie Novăceanu, 2014