Stâna din Piaţa Universităţii
Pe un picior de plai,
pe-o
gură de iad...
S-apropie jumătatea lui iunie şi
peste Piaţa Universităţii pogoară
duhurile hămesite ale vânzătorilor de ţară, să vadă ce a mai rămas de vândut.
Dezamăgiţi pentru că tarabele sunt goale şi, mai ales, pentru că acum douăzeci
de ani şi ceva, au dat pe degeaba ceea ce au dat, în primul rând demnitatea şi
cinstea.
Pogoară şi se bulucesc la
strungă, să-şi umple doniţele şi se întorc acasă, dezamăgiţi pentru că mânzările de atunci au înţărcat după
prima mulsoare şi nici n-au mai fătat. Au rămas sterpe si le-au cumpărat turcii
cu piaştri care, schimbaţi în lire greco-cipriote, au devenit euro şi au
dispărut, s-au pierdut între două bănci cu domicilii diferite, dar cu un singur
sediu, încă nedeclarat.
Din pricina asta, mieii de
Paşti au venit mereu din import, tocmai din Australia, la preţul de aici, de
zece ori mai mare decât preţul de acolo. Pentru că acolo sunt miei, iar aici
sunt bani. Toţi ciobanii care au păşunat pe caldarâmul din Piaţa Universităţii
au chimirele pline şi pot, dacă vor, să cumpere orice, cu condiţia să fie cât
mai scump.
 |
| Piaţa Universităţii - 1957 |
Se apropie jumătatea lui
Iunie şi Piaţa Universităţii se va
umple iarăşi, cel puţin în ziare, radiouri şi televiziuni, cu lămpaşe, bâte şi
mineri; cu sticle incendiare, busculade şi autobuze în flăcări (noi nouţe!) şi
cu povestirile ciobanilor de atunci, veniţi să spună cum a fost şi cum le-ar fi
plăcut să fie. Veniţi direct din Parlament şi alte fotolii, unde li s-a dat un
loc de odihnă, în funcţie de cum au behăit de tare în incinta spiritului
românesc, transformată în stână murdară de jos până în cer şi-n toate părţile.
Arhivele Televiziunii Române (Liberă, pe atunci)
sunt pline până la tavan cu „sărbătorile” acelea, dar marea parte a secvenţelor
nu au ajuns la public niciodată, fiind selectate cu grijă, astfel că lumea de
azi e convinsă ca mai întâi au venit lămpaşele, bâtele si minerii şi abia după
aceea ciobanii, băciţele, turmele, activiştii şi dizidenţii la fără frecvenţă,
deveniţi intre timp milionari, clasă politică şi elită intelectuală.
Recunosc de bună voie şi deplin
sănătos, că am fost împotriva acestei chermeze a dezmăţului ideologic înainte
de a exista, şi nu am nici cea mai mică remuşcare. Faptul că reproşurile curg
mereu spre mine, în fiecare Iunie, împreunate cu fluviile denigrării, nu mă
nelinişteşte. Scârba e prea multă ca să le mai dau atenţie.
Tot ce pot face pentru
aceştia e să le împrospătez memoria, punându-le pe masă numai o parte din ceea
ce am scris şi publicat pe atunci în Adevărul,
singurul ziar care n-a locuit, nici măcar în trecere, în stâna aceea. Să-i
spunem aşa, pentru că asta a fost.
Cred totuşi, ca măcar la
comemorarea de acum, în afară de lămpaşe, bâte şi mineri, se cuvine ca
posturile de televiziune să transmită şi câteva discursuri din Balconul stânei.
Să nu-i ignorăm, mai ales că ei nu ne-au ignorat nici o clipă. Tinerii de azi
se vor cruci de ceea ce vor auzi şi, mai ales, de figura personală a
oratorilor.
 |
| Se recită Mioriţa |
Noi, la Adevărul, am făcut de la bun început lucrul acesta. Zi de zi, până
noaptea târziu, cititorii noştri – erau câteva milioane ! – ne transmiteau prin
telefon informaţii despre ce se petrecea în Piaţă, mai ales despre cei care
ocupau amvonul acela, dându-se drept ceea ce nu fuseseră. – Da, cel care a
vorbit în seara aceasta, a făcut puşcărie, dar nu pentru că ar fi fost
anticomunist. Era miliţian, la Mangalia, şi şi-a omorât soţia, a aruncat-o din
balcon, de la etajul trei. – Da, Săpânţa nu mai are oi. Pentru că a venit cel
care v-a vorbit – era fotbalist, la Arad – s-au pus singur primar, a desfiinţat
ceapeul, a dat foc la saivane, şi a vândut toate oile la unguri, fără să de un
ban la colectivişti.
Luam notele telefonice,
verificam informaţia la Poliţie şi dacă era adevărată o publicam pe prima
pagină, într-o casetă, jos la subsol. Nu le-am putut publica pe toate pentru că
era prea multe. După cum n-am publicat nimic din ceea ce venea pe alte căi,
direct de la informatorii profesionişti. Pentru că indiferent dacă era sau nu
adevărate, scandalul ar fi fost uriaş. Le-am păstrat pe toate – telefoane,
scrisori, documente oficiale, etc. – şi nu le-am folosit niciodată, nici măcar
ca materie primă.
Sentimentul că în toate
zilele acelea am asistat la un spectacol cu Mioriţa, într-o ultimă variantă şi
un montaj inedit, nu m-a părăsit nici o clipă. De aici, stâna. O stână mai mare
decât cele din Bucegi. O Mioriţa fără nuntă şi fără nuntaşi. Pentru că nu se
petrecea o căsătorie cu moartea, semn al fatalităţii şi resemnării, ci se
consuma stingerea credinţei.
Nu am, de aceea, nimic de
adăugat la ceea ce am scris şi publicat atunci.
Am, totuşi o rugăminte: cineva de la Primărie – nu neapărat primarul – să
scoată crucile de piatră din Piaţă şi să le ducă la locul lor, la morţii care
au rămas fără ele. Un paleograf le va descifra cu multă uşurinţă numele,
redându-le demnitatea pângărită fără să ştie. Nici păcurarul din baladă nu a
cerut aşa ceva. A rugat, doar, să i se pună crucea în dosul stânei. Să rămână
aproape de lume, de stele, de vânt, de fluiere...
 |
| Piaţa Universităţii - Zonă liberă de comunism |
Aducerea acestor cruci în
Piaţa Universităţii n-a fost doar o imbecilitate, ci drept ceea ce se vede. O
profanare cvadruplă: a morţilor, a timpului, a credinţei şi a neamului
românesc.
24 mai 2010 - 6 iunie 2014
................................................
© Darie Novăceanu - 2014
