Geambaşul zburător şi sinonimele

El chalán volador y los sinónimos

Nu există pe pământ speţă zoologică mai unitară decât a  regelui creaţiunii.

Între un polinezian antropofag şi cel mai  rafinat european, altă

deosebire hotărâtă nu există decât modul de a-şi găti bucatele.(...)

                                              

(I.L. Caragiale – Scrisoare către Vlahuţă – 19 martie 1910)

Sinonimele sunt aceiaşi pasăre cu alte aripi şi alte obiceiuri, în funcţie de mărimea şi culoarea acestora. La rândul lor, aripile depind de greutatea trupului, iar culoarea de culorile - homocromii - lumii în care trăiesc.  Stau în acelaşi copac pe crengi diferite. Niciodată pe una şi aceiaşi. Convieţuiesc, se suportă dar nu se împacă.

Nicolae Grigorescu - Pictură

De regulă câte două, adică pereche. Şi uneori, foarte rar, câte trei; trei presupune triunghiul, adică infidelitatea, iar de aici nesinceritatea şi, aproape de aceasta, înşelăciunea şi corupţia. Fenomene care au sporit mult în ultima vreme, adică au prosperat. Ceea ce nu înseamnă că triunghiul nu mai există, ci doar că se foloseşte mai puţin, de oamenii modeşti, ceilalţi preferând mai multe unghiuri, începând cu pătratul, acesta fiind mai generos, îngăduind transformarea în romb, cu unghiuri pereche.

Ajunşi aici, propun să lăsăm păsările pe crengile lor şi să ne întoarcem la gramatică, unde sinonimele se leagănă în toţi arborii din câmpia polisemiei stăpânită de poligon. Pentru că poligonul poate avea oricâte laturi şi destinaţii dorim. Precum poligonul de tragere, unde, dacă nu se produce nici o nenorocire, se întoarce fiecare cum poate, care pe jos, pe picioarele lui, care pe sus, cei mai de sus în nave cosmice.

           

Lucrurile acestea le-am descoperit odată cu vârsta, la început vocabularul meu netrecând dincolo de paginile grădinii, unde cuvintele creşteau din pământ, cu un înţeles clar şi un rost limpede:culegi ceea ce semeni. Că altcineva poate să vină şi să culeagă în locul tău, asta-i  în firea omului. Nu şi în cea a naturii. Natura nu ştie să fure.

Mai greu mi-a fost cu cuvintele care veneau de mai departe, din grădina lui Dumnezeu, în mod deosebit cele numai auzite, dar nu şi văzute. Pentru că toate cuvintele se aud, dar nu toate se văd, dinlăuntrul lor ţinând de celelalte simţuri. Dacă le-avem pe toate cinci. Vorbesc de simţuri, nu de simţăminte. Acestea fiind, şi trebuie să fie, fără de sfârşit.

            Există şi situaţii  când unele cuvinte se aud, lăsându-te să-ţi închipui cum sunt, iar mai apoi, pe neaşteptate, se arată, anulându-ţi închipuirea, dezamăgindu-te: nu erau ceea ce credeai că ar fi trebuit să fie. Ba dimpotrivă.

Unul dintre cuvintele care m-au dezamăgit, a fost cuvântul geambaş. Când l-am auzit prima dată, mi-am închipuit o persoană elegantă, educată, bine crescută şi bine situată. Auzit pe dinafară şi nevăzut pe dinlăuntru, geambaşul nu putea să însemne altceva. Cel mult, la însuşirile de mai sus – însuşirile nu sunt calităţi -, persoana geambaşului putea să fie bună, chipeşă şi chiar frumoasă...

            Puţin după aceea, tata m-a trimis să duc calul în grajd. L-am dus, călare. Calul a intrat bucuros, uitând de mine şi m-am lovit de pragul de sus ajungând pe cel de jos. Întâmplare care se repetă din ce în ce mai des.

La câteva zile după aceasta, împins de nevoi nemărturisite şi foarte abătut, tata a vândut calul. Oricum, nu cred că din grijă pentru creştetul şi vânătăile mele. Mai ales că-l iubea, îi pusese numele lui şi calul îl învăţase foarte repede, răspunzând printr-un nechez aproape şoptit, aşteptând să-i spună de ce-l cheamă.

            Grădina noastră a rămas de atunci fără cal, dar în absenţa lui, cuvântul l-a păstrat mai prezent ca oricând. Iar mama, încercând să-mi oblojească tristeţea, i-a mai adăugat una: n-a avut încotro, trebuia să-l dea. Nu mai aveam de nici unele. A venit geambaşul şi l-a luat. Să-l dea altcuiva. M-a oblojit: l-a luat ca să-l dea, deci cu asta se ocupa geambaşul. Nu era ceea crezusem eu. Aşa că i-am şters însuşirile atribuite din necunoaştere şi, câţiva ani buni,  n-am mai auzit nimic despre el.

Până când din grădina lui Dumnezeu, de unde mi-au venit mereu cuvintele, au sosit două - misit şi samsar -, păsări cu alte aripi, dar care păreau să aibă acelaşi înţeles cu  cel al geambaşului. Deci, am aflat mai apoi din gramatică, erau sinonime. Fapt care nu mi-a micşorat nedumerirea, dar mi-a sporit drumurile. Pentru că n-au venit împreună, nici pe acelaşi drum, nici în acelaşi timp.

N-aş putea spune care a sosit primul, nici cine l-a adus. Singure, cuvintele nu vin niciodată; nu răsar precum cele din grădina mea. Trebuie să fie aduse de cineva, să le rostească pentru a se face auzite şi-apoi să le vedem, să le aflăm rostul, să le punem lângă celelalte, în ordine, să ştim de unde să le luăm când avem nevoie de ele şi cum să le folosim. Nu poţi pune polonicul lângă plug, unde stă sapa, iar puţin mai încolo grebla şi furca. Fiecare cu locul şi rostul lui. Şi nu se cuvine să confunzi furca sau sapa cu parul şi să-l întrebuinţezi împotriva vecinului.

Nu mi-a fost greu să înţeleg drumurile unor sinonime. De pildă, între popă, preot şi cleric, nu există decât o deosebire de limbă şi, presupun şi de timp: oricâtă latină am cunoaşte, slavii ni l-au adus pe cel dintâi, termenii ceilalţi venind mai târziu, folosiţi mai ales la oraş. Faptul că n-a rămas un singur cuvânt, se explică uşor. Cum să te desparţi de popă, dacă prin purtarea sa ne-a umplut dicţionarul cu proverbe şi tot felul de ziceri?

De aici, rezultă că sensurile sunt identice, dar valorile stilistice sunt diferite. Şi foarte puţine, în toate cazurile, sunt absolut identice: dragoste-iubire, soţie-nevastă, dentist-stomatolog. Exemple pe care mi le oferă gramatica, deşi se pot găsi şi altele.

În cazul perechii dentist-stomatolog, cred că dentistul a venit cel dintâi, din germană, pe un drum mai scurt, transilvănean, iar stomatologul mult mai târziu, din franceză, de pe malurile Senei.

Tot aşa stau treburile şi cu „tripleta” geambaş, misit şi samsar, unde, aşa cred, geambaşul trebuie că a sosit primul, de la turci, prin Moldova, aşa cum l-am găsit la Neculce, folosit chiar în sensul învăţat din grădină. După aceea misitul, de la greci, cei care au mijlocit, direct din corăbii, tot felul de negustorii. Şi la sfîrşit, samsarul. Tot de la turci, pentru că turcii au ştiut să facă întotdeauna din orice lucru un obiect de vânzare.

Există în viaţă situaţii deosebite pe care limba le adună la un loc, într-un singur cuvânt, mărindu-le sau micşorându-le importanţa. Prin dezastru, putem exprima ruina, catastrofa, calamitatea, devastarea, potopul, etc., sinonime de circumstanţă nedorită, care ţin de aceiaşi categorie gramaticală, ca şi nenorocirea.

Marea parte a neliniştilor mele a plecat de la cuvânt, pentru că aceasta a fost unealta pe care am ales-o de la începuturi, încercând s-o folosesc numai pentru a-mi exprima gândurile cât mai frumos şi cât mai pe înţeles; fericit atunci când am reuşit să spun prin două cuvinte mai mult decât prin şapte. O metaforă bună  îţi deschide ceruri care-şi rotesc stelele peste suflet fără să şti.

Unele din nedumeririle mele au rămas mult timp neclintite. Altele s-au lămurit din întâmplare, cea care vine când nu te aştepţi. Căci o întâmplare a fost să-l  întâlnesc pe Jan Fasen pentru a nu-i mai răsfoi pe Haşdeu, Şăineanu, Gaster sau Puşcariu. Nici alte cărţi, sinonimelor fiind pentru el o carte fără pagini, citită şi adnotată cu multă grijă.

Pentru cine nu ştie, Jan Fasen este un olandez admirabil, cu multă gramatică, mai ales partea de etimologie, folosită impecabil, cu rezultate de excepţie. Totul e să cunoşti lumea şi să te aşezi în locul potrivit, fără ca lumea să te cunoască pe tine.    

Obsedat de existenţa calului şi de foloasele aduse de acesta, Jan Fasen a trecut peste câteva ţări şi peste toate timpurile, începând cu cele din mitologie, şi s-a aşezat în Cipru, unde a reuşit să aducă, în primul rând, din România, zeci şi zeci de mii de cai. Fără să-i transporte şi fără să-i vadă vreodată. Pentru că nici n-ar fi avut loc lângă atâtea legende, atâtea capre, atâtea bănci fără capital şi atât capital fără bănci; atâtea societăţi comerciale cu şi fără răspundere limitată şi cu un sediul generos, construit într-o cutie poştală.

Apeductul lui Kamares

Totul, într-o geografie din care Republicii Cipru i-au mai rămas, din 1974, două părţi, cea de a treia trecând în mâna turcilor. Cei care i-au lăsat totuşi, netulburată, istoria şi monumentele vechi, precum Apeductul lui Kamares şi Mormântul lui Lazăr.

Astfel, cu turci în afară şi turci în casă – patru gentilice: cipriot, grecocipriot, turcocipriot şi anglocipriot -, Uniunea Europeană - sinonim pentru Occident – i-a ignorat şi geografia şi istoria şi a primit-o, în 2004, în rândurile sale – avea nevoie de un vot în plus pentru decizii transcendentale-, iar din 2008, a primit-o şi în zona euro, Cipru îngăduind inginerii financiare şi mişmaşuri comerciale ce nu se pot face oriunde, oricum şi de oricine

 Nici în primul, nici în al doilea caz, n-au existat alte raţiuni pentru primirea sa. Pentru că  nu-i bine să iei în răspundere o casă, făcându-te că nu vezi că-i lipseşte un perete şi a treia parte din acoperiş.

Nicosia - Vedere generală

Adăpost ideal totuşi, pentru imaginaţia lui Jan Fasen, care odată ajuns aici, a înregistrat imediat Compania Draap.Ltd, o tăbliţă bătută-n cuie, într-un par de chiparos, cu obiect de activitate import-export de carne, capital societar neprecizat, cu reşedinţă în Belgia, la Atwerpen, şi jurisdicţie offshore în Insulele Britanice (Virgin Island)

Atwerpen - pentru cine ştie mai multe limbi - e unul şi acelaşi oraş cu Anvers şi Ambere, dar interesul lui Jan Fasen este ca lumea să nu ştie, să se încurce şi să-l caute pe toate hărţile mai puţin în Belgia. În înţelegerea sa  e bine să te afli în toate părţile, ca să nu poţi fii găsit în niciuna din ele. 

Ca să vieţuiască, Jan Fasen ştia la fel de bine, oamenii trebuie să mănânce.   Şi-n procesul acesta, consumul de carne nu poate lipsi. De unde, comerţul şi, de aici, import-exportul de carne. Un lanţ cu multe zale şi multe verigi, începând cu existenţa animalelor, cu cumpărarea şi sacrificarea lor, apoi cu prelucrarea, depozitarea şi desfacerea produsului finit. Europa consumând foarte multă carne, mai ales de vită, îndeajuns de scumpă. Şi multă carne de cal, mult mai ieftină, dar dacă reuşeşti s-o vinzi  drept carne de vită, îţi curg atâţi bani că nu mai şti ce să faci cu ei şi unde să-i mai pui.

 Totul, bineînţeles, cerându-ţi un efort continuu şi o muncă permanentă, bine organizată şi perfect susţinută; la toate etajele, de toate instituţiile europene cu preocupări şi răspunderi directe în acest domeniu. Exact ceea ce a reuşit să facă Jan Fasen şi compania sa, omologată imediat de Uniunea Europeană. Pentru că Europa e mare, iar consumul de carne urcă spre zeci, sute de mii de tone.

Jan Fasen a ştiut toate acestea şi a înţeles că n-ai cum să desfăşori o astfel de activitate de unul singur, numai în Cipru. Şi nici nu-i bine; ideal e să ai mulţi asociaţi, din multe branşe, dispuşi să-ţi devină complici, răspândiţi în cât mai multe ţări. Cine, dacă se află o neregulă, care de regulă este inevitabilă în firea omului,  să mai dea de urma tuturora, să ştie cum stau cu sănătatea?

Abatorul Doly-Com - Botoşani

Toate etajele aflate în grija lui Fasen, au funcţionat perfect, el neavând ambiţia să fie un mare combinat de industrie a cărnii, precum Spanghero, Comigel sau Findus, ci numai furnizorul acestora, comerciantul (trade, în engleză), deci intermediarul, adică geambaşul din grădina mea.   

Singura dificultate care părea fără soluţie, dar pe care a Jan Fasen a trecut-o cu brio, au fost etichetele de identificare. Barele acelea verticale, de grosimi şi la distanţe diferite, pe care dacă şti să le citeşti, îţi spun conţinutul produsului, originea, furnizorul şi uneori chiar preţul. Totul, într-un dreptunghi, scris cu cerneluri imposibil de şters, pe hârtie cu lipici inclus direct în celuloză. Ca panglicile de prins muştele.     

Pentru el, obişnuit să obţină căldură fără temperatură, zgomote fără sunet şi viteză fără mişcare, chestia aceasta a fost o jucărie. A lăsat barele neatinse şi a înlocuit etichetele pentru carnea de cal, cu cele pentru carnea de vită. Lanţul e lung, începând cu abatorul şi terminând cu magazinul de desfacere, fiecare verigă cu eticheta sa. Totul e să cunoşti veriga şi omul de încredere pentru a schimba eticheta, care spune aproape acelaşi lucru, dar nu-i acelaşi. Precum se petrec lucrurile în sinonimia meteorologică, unde, de regulă, buletinele îndulcesc starea vremii: furtună - vânt; arşiţă  - căldură; aversă - ploaie;ninsoare - moină; polei – gheaţă, etc. Te mai ajută şi sinonimia interschimbabilă - bovin-rumegător – sau  temporară: ministru - calamitate.

Fasen n-a greşit decât o singură dată, în mod deliberat, dorind să-şi arate îndemânarea, virtutea de a obţine căldură fără temperatură. Astfel, în 2012, a vândut în Olanda natală, carne de vită sacrificată, cu respect pentru tradiţia religiei, de un haham sud-american. Etichetele au fost bune, dar lectura gustului a susţinut că era carne de cal. Fapt care i-a adus doi ani de închisoare. Neexecutaţi. Pentru că în sinonimia juridică presupusul acuzat devine uneori, prunc nevinovat.

Abatorul CarmOlimp -Ucea de Jos

Tot atunci, un compatriot de al său, Willy Selten, săvârşise aceiaşi faptă, fără complicitatea hahamului. Pentru el, proprietar de mari depozite de carne în tot sudul Olandei, 300 de tone de carne de cal nu  era o fraudă, ci o neglijenţă deliberată în parcursul procesării produsului. Scandalul a fost mare, a ajuns la Burxelles, la Uniunea Europeană,  s-a vorbit de o pagubă de  milioane de dolari, dar Willy Selten n-a ajuns la tribunal. Arestat de un sergent de cartier, a fost eliberat a doua zi de doi generali.     

Să nu credeţi că, alertată de astfel de întâmplări, Uniunea Europeană n-a cercetat şi n-a cunoscut multe confuzii sau nepotriviri. După multă alergătură, specialiştii săi au dovedit că s-au comercializat peste 50 de mii de tone de carne de cal, introduse în mod fraudulos, în 27 de ţări europene !, pe toate căile posibile. Mai  ales prin semipreparate – hamburgheze, lasagna, colţunaşi, tortelini, mortadela, ravioli, etc.,etc. – pe care europenii le-au consumat, convinşi că este carne de vită - cum scria pe etichete - şi nu carne de cal, importantă din Est, din Polonia şi, mai ales, din România.

Prima explozie s-a produs în Irlanda – aici, în Grange, se află Agenţia Alimentară şi Veterinară a Comisiei Europene –, renumită prin carnea de vită, iar a doua la Londra, unde compania engleză Findus a vândut mari cantităţi de lasagna, de la compania franceză Spanghero, produse de compania, soră şi frate, Comigel.

Prin reţetă lasagna se fabrică numai din carne de vită, dar cea vândută de Findus avea 100% carne de cal. Ca un făcut, Comigel se aprovizionase cu carne de la compania olandeză Nemijtek, din Breda, unde carnea de cal fusese adusă, în depozit de stocare la rece, de la abatoarele Doly-Com şi CarmOlimp, din România. Documentele închid lanţul aici, anexând dovada că peste tot, intermediarul fusese compania Draap Ltd., din Cipru, adică Jan Fasen, care avusese, la rândul său, un „om de mijloc”, din Braşov.

Toată Europa a dat în clocot. Toţi „împricinaţii” şi-au recunoscut vina, trecând-o de la unul la celălalt. Comisia Europeană a mai tas trei bare la etichete noi  -  naşterea, îngrăşarea şi ghilotinarea animalului – a întocmit un plan de acţiune pe etape, toate în seama viitorului, iar ziariştii străini şi neaoşi au asaltat abatoarele din Carpaţi, unde proprietarii, cu porţile ferecate, le-au dat cu tifla pe moldoveneşte. Doly Com, din Botoşani,  le-a vorbit de vânzări în Olanda, Suedia şi Bulgaria, iar CarmOlimp, din satul Ucea de Jos, Făgăraş, le-a spus cum s-a chinuit familia Carmen şi Olimpiu Şoneriu să-şi adune numele, făcând din cinci silabe numai trei şi cât s-au luptat cei doi să cheltuiască cele 2 milioane de euro, primiţi de la U.E., ca să-şi înjghebeze abatorul, abilitat îndată de aceiaşi U.E. să comercializeze carne de cal. Multă alergătură, multe drumuri, drept pentru care, obosit, Olimpiu s-a retras din activitate, trecând afacerea în seama fiului său, Paul, pe celălalt fiu, Valentin, numindu-l Secretar de stat la Ministerul Agriculturii.

Dintre ziarişti, numai cei de la Daily Mail au aflat povestea, descoperind şi un contract - vânzare-cumpărare carne de cal - , între CarmOlimp şi cu un trader olandez,

care şi-a onorat obligaţia faţă de un antreprenor cipriot, acesta vânzând carnea, fără s-o vadă, companiei Spanghero. Aceasta a exportat carnea în Olanda, tot fără s-o vadă, iar banii au fost trimişi la Nicosia, de unde nu i-a mai văzut nimeni.

            Victor Ponta a apărat cu tărie abatoarele româneşti şi l-a elogiat pe Secretarul de stat, Valentin Şocariu, susţinând cu mânie că ziariştii europeni văd cai verzi pe pereţi. Pe pereţii României, fireşte.Toţi politicienii români i-au ţinut isonul şi l-au aplaudat.

Era într-o luni. Poliţia tocmai scosese o tonă de carne de cal, gata congelată, aruncată în lacul Tarniţa, iar alţi poliţişti se luptau să afle „autorii” care decapitaseră doi măgari pe izlazul comunei Vasile Roaită, din Dobrogea.

Tot atunci, în şapte restaurante din Bucureşti se consumase carne de cal, discret strecurată în musacale, chiftele, mici, cârnăciori şi plăcinte. Cai verzi pe pereţi.

           

Motiv temeinic să nu mai umblu după potcoave de cai morţi. Mi-am adunat însemnările într-un dosar, şi am scris - Mitologie şi istorie - despre calul Troian.

            Acum, la un an de la întâmplările acestea, când totul se aranjase şi la Bruxelles şi în munţii Făgăraşului, Europa clocoteşte din nou, începând din Spania, care are foarte mulţi cai şi foarte multe nereguli, descoperite zilele trecut la şapte (iar şapte!) abatoare.

            Un alt motiv, la fel de temeinic să mă duc cu gândul până în Cipru, să văd Apeductul lui Kamares şi Mormântul lui Lazăr, şi-apoi să trec pe la Draap Trading Ltd., cu dosarul de anul trecut sub braţ, să-i fac o vizită lui Jan Fasen.

           

Om educat, elegant, chipeş, exact ca primul geambaş din grădina mea - acum are părul albit de tot şi poartă ochelari -, Jan Fasen m-a primit cu toată bucuria şi bunăvoinţa, a dat în hohote, văzând dosarul meu, mi-a dăruit multe fotografii – unele le aveam  – şi ne-am întreţinut, sub înserarea chiparoşilor, vorbind numai despre sinonime. Aşa am aflat că draap e sinonim cu cal, dacă-l citeşti invers, paard, în olandeză pură.

Madrid, 2-3 iunie, 2014

P.S. - La Bucureşti politicienii nu mai discută despre carnea de cal. Nu mai au timp. De câteva luni se mînâncă între ei. Se sfâşie.

................................................

© Daire Novăceanu - 2014