Alinierea la dreapta

Atenţie! Strângeţi rândurile!

Toată lumea la dreapta!

            Nu mă aşteptam la profanarea furibundă săvârşită de mulţi intelectuali, din toate colţurile pământului, la moartea lui Gabriel García Márquez. Valuri după valuri de impudicitate zglobie s-au dezlănţuit înainte ca cenuşa trupului său să-şi stingă căldura, tălăzuind mai bine de o săptămână de zile peste tot, încercând să-l coboare de la înălţimea Anzilor, la statura lor; joasă, găunoasă şi şubredă, din creştet până-n tălpi.

Cum adică, atât de sus? Şi noi? Şi el, care a fost nu numai prieten cu Fidel ci chiar castrist? Tocmai el, prieten cu Hugo Ghavez şi admirator al lui Bolivar? Tocmai el, atât de la stânga, cu atâta glorie literară? Iar noi, atât de la dreapta, să-l mai şi lăudăm?

Ştiu foarte bine şi de mulţi ani din ce parte bat vânturile deşertului ideologic şi ştiu şi de ce bat. Dar nu am urcat la nici o tribună ca să mă apăr de ravagiile lor.

Deşi ne-am văzut foarte rar – timpurile nu ne-au îngăduit mai mult -, prietenia mea cu Gabriel García Márquez şi, mereu lângă umărul şi sufletul lui, Álvaro Mutis, a fost şi rămâne pentru toată viaţa; chiar şi acum, când ei nu mai sunt în viaţă.

Eu eram fascinat de literatura latinoamericană şi mă străduiam să aduc cât mai multe valori şi nume în România, ei erau uimiţi de poezia lui Blaga şi Arghezi, publicaţi atunci, în Mexic (1983), în traducerea mea. Erau mai mult decât îndrăgostiţi de literatura lui Panait Istrati, care le-a influenţat primele pagini. Pe Gabo, în estetică. Tonul fundamental, care marchează prin câteva cuvinte, începutul întâilor sale povestiri, l-a luat de la el. Pe Álvaro Mutis, l-a influenţat în stilistică şi în etică, personajul său Maqroll el Gaviero fiind o dublură perfectă a lui Panait Istrati, în toate atitudinile sale de rătăcitor pe mările lumii.

Hotărâserăm în anii aceia, o călătorie prin România, urmând ca eu să le deschid timpul spiritualităţii noastre, iar ei, cu sensibilitatea lor, să-l conjuge cu spaţiul comun: Macondo şi Bărăganul, Aracataca şi Brăila... Spre norocul nostru, călătoria nu a mai avut loc (am povestit cândva amănuntul acesta), dar într-un anume fel, s-a petrecut.

 

Cu Álvaro Mutis si Gabriel García Márquez

La unison – se va fi dând de undeva vreo poruncă? – toţi cioclii de lux, care s-au grăbit să întunece surâsul şi ultima lacrimă a lui Gabriel García Márquez, i-au citat pe unii şi aceiaşi scriitori latinoamericani, contemporanii săi deveniţi faimoşi pentru că     s-au despărţit de Fidel Castro, mai ales după ce Heberto Padilla, distins, în 1968, cu Premiul Naţional de Poezie pentru volumul În afara jocului, a fost condamnat, în 1971, arestat, şi obligat să se dezică de criticile aduse revoluţiei cubaneze.   

S-au desprins de prima credinţă de stânga şi au trecut la credinţa de dreapta, mereu mai la dreapta. Să vezi şi să nu crezi. Marío Vargas Llosa, Octavio Paz, Julio Cortázar, Ernesto Sabato, chiar şi Jorge Luís Borges, au devenit mari scriitori după ce    s-au îndepărtat de ţărmurile ideologiilor socialiste.

Numai Gabriel García Márquez a rămas unde era, în Macondo, care se află peste tot în lume, şi în Aracataca, unde s-a născut şi a desenat prima hartă a acestei lumi.

La fel au rămas şi scriitorii menţionaţi mai sus: erau mari scriitori cu mult mai înainte de a-şi retrage (sau nu) simpatia faţă de Fidel Castro şi au continuat să scrie precum scriau şi mai înainte, cu mâna dreaptă. Ceea ce nu înseamnă că erau de dreapta. Silogismul e fals, invocarea acestor nume e nepotrivită, iar argumentaţia este absurdă.

 Numai că pentru unii ciocli de lux, există insatisfacţii, neîmpliniri pe care vor să şi le revendice drept merite.

 

Traducere de Darie Novaceanu

Culegător harnic, precum toţi românii care culeg căpşuni în Andaluzia, Vladimir Tismăneanu a ţinut să fie primul în profanarea lui Gabriel García Márquez. Cu dreptul celui ce a locuit o vreme în Venezuela, una din provinciile macondiene. Folosind cu aceiaşi pricepere, sapa lopata, plugul, secera şi ciocanul, domnia sa a tras brazdă adâncă în spaţiul public de la noi, şi o ţine tot aşa, gaia-maţu, cu o râvnă de invidiat şi o violenţă fără de seamăn.

I-am citit până la capăt prima arătură, m-am umplut de scârbă şi am cutezat să observ şi să-i spun – lucru pe care îl fac foarte rar – că n-are tămâie în cădelniţă, sperând că va păstra numai pentru el observaţia. M-am înşelat, a reţinut textul şi mi-a răspuns pe loc, ocolind să-mi spună dacă libertatea de expresie e tot una cu libertatea de conştiinţă - singurul lucru pe care-l ceream -, rugându-mă să nu mă bag acolo unde dumnealui este expert şi atrăgându-mi cuviincios atenţia că nu-i născut la Ploieşti, ci la Braşov.

Am rămas tablou neînrămat, mai ales că mă invita să răspund  – prinsese chef de polemică – la care, fireşte, nu am răspuns şi n-aş face aşa ceva nici acum. N-am pus pe blogul meu niciodată o buruiană, păstrându-mi Freastra..., deschisă la toate orele şi întotdeauna curată. Iar dacă o fac acum e numai pentru că, între timp – zilele trec foarte repede – s-a grăbit altcineva să răspundă în locul meu, numitul Ghe. Sobieski (aud?), iar domnul Vladimir Tismăneanu a continuat să are pe mai departe, taxându-l pe Gabo drept un complicele tiranului (Fidel)

 

Fidel Castro si Gabriel García Márquez

Şi ca să fie sigur de victorie, a chemat sub arme tot natul intelectualităţii române, toţi pifanii, recruţii şi rezerviştii, coborând din Carpaţi şi pornind într-o Cruciadă a curcilor pentru a-i elibera de sub oprobriu altor intelectuali pe cei mai intelectuali dintre intelectualii noştri. Oropsiţii noştri „elitişti”, falşii dizidenţi anticomunişti, pedepsiţi cu paşapoarte pentru Occident şi burse capitaliste substanţiale.

Aceiaşi – să spunem numele câtorva: Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieşi, Dan C. Mihăilescu – pe care preşedintele Traian Băsescu i-a primit în aceste zile la Cotroceni şi le-a pus de gât câte un o Medalie sau un Ordin Naţional, fiecăruia după merit: un clopot, un clopoţel, o birjă sau o acioaie.

Vreau nu vreau, pentru un astfel de eveniment trebuie să-mi deschid Fereastra...  Pentru că simt în aer praful de puşcă şi presimt că pericolul e foarte  mare: îmbarcaţi pe un vapor de 300 de metri, pilotat de Traian Băsescu, intelectualii dreptei cumpănite au coborât pe ţărm şi piaptănă cu toată priceperea  pădurile pline cu spânzurători.

 

Cu Octavio Paz

Domnul Vladimir Tismăneanu a dat semnalul ofensivei, pornind de lângă sicriul lui Gabriel García Márquez, lucru pe care n-am mai putut să-l suport.

Şi ca să nu fie nici o îndoială, reproduc textul meu aşa cum l-a transcris domnia sa la rubrica Contributors ro, pe care o patronează pe HotNews ro, publicaţie excelentă în toate privinţele, mai puţin nefolosirea (obligatorie) a diacriticelor româneşti. Că nu ştii dacă fată fata sau stai în faţa fetei, ca s-o vezi pe ţaţa lui tata.

Astfel, domnul Valdimir Tismăneanu transcrie şi moderează textul meu:

Darie Novaceanu spune:

22/04/2014 la 19:23

Domnule profesor, nu cred că e frumos din partea dumneavoastră să profanaţi memoria lui Gabriel García Márquez, chiar în aceste zile, când toată presa lumii e plină de elogierea lui şi nimeni, mai ales cunoscătorii operei sale, nu-i pun la îndoială gloria, recunoscându-i meritul de a fi dat o nouă viaţă romanului contemporan, regenerându-i toate articulaţiile stilistice, estetice şi etice.

Ceea ce mă supără cel mai mult e faptul că săvârşiţi acest sacrilegiu, apelând la o unealtă pe care credeam că aţi părăsit-o de mult: exclusivismul cel mai deşănţat.

Dumneavoastră apreciaţi că gloria lui Gabo nu-i desăvârşită, nici întreagă şi nici strălucită, întrucât politiceşte a fost un om de stânga, admirator al lui Fidel Castro sau Hugo Chavez, dedicându-le în scris elogii foarte limpezi şi foarte bine scrise.

Credeţi că Gabo nu are voie să-şi exprime liber astfel de opinii, iar  dumneavoastră aveţi voia şi dreptul şi obligaţia să-l contestaţi?

Nu cred că dumneavoastră aţi făcut Cuba, ci Fidel Castro. Mă refer la Cuba de astăzi, care a rezistat, din anul 1959 până acum, la toate samavolniciile blocajului

economic nordamerican.

Mă refer la Fidel Castro, cel dintotdeauna, cel pe care nordamericanii au încercat să-l asasineze mereu, cu orice preţ. Numai între anii 1959-1969 s-au contabilizat şi n-au fost contestate, exact 336 de tentative de asasinat, după cum urmează: 38 sub mandatul lui Eisenhower, 42 sub Kennedy, 72 sub Johnson şi 284 sub Nixon.

Pentru care motiv, din ce raţiune atâta ură împotriva unui om, cu acelaşi drept la viaţă ca toţi oamenii pământului?

Că unii scriitori, mai măricei sau mai mititei, s-au desolidarizat de Fidel Castro, nu s-a desolidarizat şi de arta narativă a lui Gabriel García Márquez.

Toţi aceştia, dar în mod deosebit dumneavoastră, trăiţi într-o eroare cât Everestu. Libertatea de expresie, ca şi votul, este un drept universal. În schimb, libertatea de conştiinţă este cu totul altceva şi nu am vreme, nici nu vreau să vă explic cum vine treaba asta. (Sublinierea mea de acum)

Nu intraţi, domnule profesor, în mare dacă nu ştiţi să înotaţi. Până una alta, duce-vă-ţi la Ploieştii natali şi păziţi cârdurile de gâşte, cu bobocii alături.

Nu-mi fac iluzia că veţi fi în stare să reţineţi comentariul meu, între cele de până acum. Cât timp staţi cu bobocii sătui de dude, încercaţi să aflaţi cum, când şi cât am tradus din opera lui Gabriel García Márquez. Şi ce am spus mereu despre el şi opera sa. Veţi fi în cîştig.

Răspunde

Vladimir Tismaneanu spune:

22/04/2014 la 23:31

1. Nu stiu de unde si pana unde ati dedus ca as fi contestat vreodata valoarea imensa a operei literare a lui Gabriel Garcia Marquez. Va incredintez ca nu e cazul. Cum n-am tagaduit valoarea filosofica a operei lui Martin Heidegger. Ori a unui Jean-Paul Sartre.

2. Nu voi polemiza cu Dvs referitor la rolul istoric al lui Fidel Castro. Nu de alta, dar daca la capitolul Marquez, ma inclin in fata expertizei Dvs de critic literar si de traducator, la cel despre castro-guevarism v-as indemna sa lasati expertii sa vorbeasca.

Va convine sau nu, sunt unul dintre experti. Va sugerez sa cititi scrierile unor Irving Louis Horowitz, Ronald Radosh, Mark Falcoff, Carlos Alberto Montaner, Michael S. Radu, Enrique Krauze.

3. Nu sunt nascut la Ploiesti, ci la Brasov.

Recomandari. Aici mi s-au transcris weburi (aşa le spune?) pe care le copiez întocmai, în culoarea lor, mărturisind că le-am citit în întregime, cu ochii închişi.

http://www.foreignaffairs.com/articles/56697/kenneth-maxwell/cuban-communism-10th-revised-and-updated-edition

http://www.transactionpub.com/merchant2/merchant.mvc?Screen=STORY&articleid=106

http://www.contributors.ro/cultura/despre-tiranie-si-tiranofilie-o-scrisoare-de-la-toma-pavel/

Îndeplinit tot protocolul, a urmat invitaţia la răspunsul pe care nu l-am dat, având surpriza să constat că, nemulţumit, l-a pus pe numitul Ghe. Sobieski s-o facă în locul meu.    

Răspunde

Ghe. Sobieski spune:

23/04/2014 la 10:48

Domnule Novaceanu ati ratat momentul sa nu spuneti nimic si sa va mancati pensia linistit. Lumea uitase de existenta Dvs. Acum suscitati din nou interesul istoricienilor. Pana dumneavoastra e murdara de sangele din 13-15 iunie 90.

Probabil asta unul din motivele solidaritatii cu Garcia M. Mai sunt si altele mai pamantesti, mercantile care probabil le vom afla in perioada urmatoare.

Limbajul anti-american demn de cei mai desantati colportori de propaganda KGB-ista (acum nu mai este patriotica la fel ca in 1990 ci anti-romaneasca), dezinformare si minciuna va mai afunda inca odata in groapa de gunoi a istoriei presei romanesti.
Prea elegant raspuns domnule Tismaneanu…

Răspunde

De aici încolo n-a mai răspuns nimeni. Dar – cu scuzele de rigoare –  îmi îngădui să răspund eu, mai întâi lui Ghe. Sobieski: învăţaţi limba română, treceţi după aceea la istorie, răsfoiţi un manual de morală, lăsaţi-mi pana în călimară, şi mergeţi în pădurile Moldovei, unde şapte vânători au ţinut piept armatei regelui Ioan Sobieski care nu vroiau să ne elibereze,ci să ne cucerească. 

Cu Heberto Padilla

De atunci se spune că a cineva a lăsat un sfat: caută, omule, un fag fulgerat, îngenunche la tulpina lui, uită-te la cer şi spune după mine: - Doamne, fă-mi şi mie ce   i-ai făcut acestui copac.

Cât priveşte motivele „pământeşti” ale solidarităţii mele cu Garcia M., ameninţându-mă că le veţi afla (Sunteţi, cumva, de la poliţie? De la care din ele?), nu vă osteniţi, le voi descoperi eu însumi, arătându-vă în zilele următoare Piaţa Universităţii din 13-15 iunie 1990, aşa cum a fost şi nu aţi văzut-o fiind că eraţi ocupat cu biberonul.

           

Pentru domnul profesor, trebuie să adaug mai multe lucruri. În ordine:

- Pe toţi scriitorii latinoamericani apropiaţi mie, i-am cunoscut din scrierile lor. Când ne-am văzut faţă în faţă ne ştiam foarte bine de pe vremea lecturilor.

            - Pe Mario Vargas Llosa l-am cunoscut în Chile (1969), la Congresul Scriitorilor Latinoamericani, unde m-am declarat împotriva realismului socialist, optând pentru un socialism realist. Mario a fost între apărători, împotriva delegaţiei scriitorilor sovietici care au tras cu tunul asupra mea. Ne-am revăzut la Lima, în acelaşi an, apoi în Las Palmas de Gran Canaria şi, de atunci, ne vedem mereu în Madrid.

Datorită lui, precum şi fraţilor Jorge şi Antonio Polar, l-am cunoscut pe Jose Maria Arguedas, l-am descoperit pe Grigore Cugler, am ajuns la Arequipa, la Cuzco şi sus de tot, pe legendarul Machu Picchu. N-am fost prieteni, am rămas apropiaţi şi ne ştim bine măsurile.

- Pe Octavio Paz l-am cunoscut, traducându-i poemele din volumul Piatra soarelui, apărut la Editura Univers. Ne-am întâlnit prima dată în apartamentul său din Paseo de la Reforma, apoi în multe alte locuri, învăţând mult din învăţăturile lui.

- Pe Ernesto Sabato l-am cunoscut la Bucureşti, iar pe Jorge Luis Borges la Buenos Aires. Sunt părinţii mei literari. Citiţi, tradus de mine, Abaddon Exterminatorul.

Măcar paginile dedicate lui Che Guevara şi veţi deveni mult mai expert în ...guevarism.

        

Cu Julio Cortázar

    

 Cu Julio Cortazar am străbătut Cuba de la un cap la altul. Păstrez scrisorile lui, trimise din New Delhi, unde Octavio Paz era ambasador. Le scria în avion – era un om extraordinar- direct la o maşină mică, pe care o purta mereu cu el, peste tot.

            Cu Heberto Padilla şi Belkis Cuza, soţia sa, am fost foarte buni prieteni. Întîmplător, când i-a fost conferit Premiul Naţional de Poezie, în 1968, am fost unul din membrii juriului.

            Şi mă grăbesc să închei. Îmi recomandaţi să citesc cărţile lui Carlos Alberto Montaner. Le-am citit înaintea dumneavoastră. Cu Carlos Alberto, pe când era director al editurii Playor, am măsluit câteva invitaţii, pe baza cărora câţiva scriitori şi gazetari români au văzut Spania, fără să ştie nici ei, nici Serviciul Român de Paşapoarte, că erau simple măsluiri. Mi-au rămas câteva nefolosite.

            L-am cunoscut pe Fidel Castro, în ianuarie 1969, când a arestat grupul Escalante, trimis împotriva sa de Moscova. Fidel a cerut atunci sprijin de la noi şi a sosit la Havana Emil Bondăraş pentru a-i explica – tocmai el! – evoluţia relaţiilor noastre cu Moscova.

            Am fost translatorul său (de ocazie, aflându-mă în Cuba) şi-mi amintesc cum îi întrerupea Fidel expunerea, cerând amănunte în plus, notându-şi personal tot ceea ce considera că-i va fi de folos.

            Drept urmare, Moscova a oprit în Atlantic convoaiele care veneau regulat cu lapte praf pentru copii şi petrol pentru lămpile cu gaz ale bătrânilor. Stăteam pe dig, pe Malecon, cu prietenii şi cercetam pustiul, în timp ce Oxford, vasul-spion nordamerican, trăgea cu urechea, lipit de frontiera maritimă.   

            Toţi scriitorii latinoamericani sunt prietenii mei, domnule Tismăneanu. Imi pare rău că n-aţi răspuns întrebării mele despre libertatea de conştiinţă. Şi-mi cer iertare pentru că, din grabă, am spus că v-aţi născut la Ploieşti şi nu la Braşov. Păcat totuşi, căci la Ploieşti s-a înfiripat chiar şi o republică, iar acum, nici Gigi Becali, nici Traian Băsescu, nu seamănă cu  Al. Candiano Popescu.

Madrid, mai 2014

.........................................

© Darie Novăceanu - 2014