P o e m e   s u b  e c h i n o c ţ i u

Sonet cu cocori

Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie

cei care se întorc acum, ca o lumină

ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină

şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.

Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină, 

perfectă prin văzduhul albastru geometrie,

redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,

deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.

Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii

ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline

şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.

Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene

din neştiutul zării mână către tine

fragile escadrile de cântece şi pene.

 





Cântecul mierlei

S-aude mierla. Nici un cântec, altul,

nu construieşte mai multă câmpie,

nici zori mai mulţi, nici arbori mai frumoşi,

nici mai mult martie, decât cântecul mierlei.

Tresar în somn, la cântecul ei, mâinile ţăranului,

simţind în palme foşnetul cald al seminţelor,

colţul ierbii presimte mieii albi, albinele

decolează grăbite la primele triluri.

Magic, fluierul ei luminează grădinile,

aprinde liliacul şi pune plugu-n brazdă.

Ea singură, cântând, ară şi seamănă,

întinerind cu o nouă primăvară pământul.

Şi-acum cântă din nou. Un râu de sunete

pune splendoare-n noi, colorându-ne sufletul.

Nimic altceva nu ştie să facă, decât să cânte.

Dar ce-am putea să mai vrem de la ea?

 




 Pânda magnoliei

 A fost cândva, pe semene, o adolescentă

sfioasă şi tăcută, mult nedumerită

de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau

s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă

cu jar tivite cupele şi pline

cu arşiţa atâtor insomnii frumoase

ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,

cerându-i nopţii pace şi-ndurare;

blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o

şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă

în jurul ei acum pe neaşteptate,

sub primii zori, ca un triumf

de împlinire şi de puritate.

Plug odihnindu-se

Un plug culcat în iarbă e ca o vioară.

Grindeiul pe rotile poate fi arcuşul:

De-o veşnicie ştie ce-i urcuşul

Semninţei care cântă pe prag de primăvară.

Căluş, cormanul ager întoarce spre lumină

Foşnirea de mătase a ţarinei în care

Se leagănă rotundă şi aromitoare

Speranţa ca o pâine la taina de la cină.

Din trupiţă, cu fierul lucind ca o oglină,

strunit de bârsă, plazul apasă peste glie,

uşor, cum se aşază vioara sub bărbie,

când sunetele-ncearcă din mână s-o desprindă.

Îngemănat cu lemnul, brăzdarul ştie cântul

Şi îi deschide calea, făcând să se audă

Suind încet prin frunze clorofila crudă,

Verzi sunete pe care le spune doar pământul.

Păşind sub amfiteatrul cerului când zorii

Abia şoptesc lumina şi încă e devreme,

Domoi şi blânzi, condva voievodale steme,

Boii, destin pereche, sunt corzile viorii.

Violonist, plugarul, cu singura vioară

Ce umple înălţimea cu foşnet şi culoare,

Cu mâinile pe coarne, tăcut şi cu răbdare,

Sfidând celebritatea şi veşnicia, ară.

............................................

© Darie Novăceanu, 2014