martes, 18 de febrero de 2014



Două testamente

Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar la postcomunismul globalizator
I
Un capriciu electronic, afluent al sistemelor de culegere şi interpretare a inormaţiilor de pretutindeni şi despre oricine, mi-a întunecat Fereastra, făcând ca Testamentul lui Eugen Ionescu, postat la data de 23 ianuarie, să fie repetat, în varianta elaborată de mine, şi după aceea retranscris în forma iniţială, aşa cum o găsisem, întâmplător, reţinută de Google, în memoria motoarelor sale: text cursiv, numai pentru lectură. Imixtiune deranjantă pentru un blogger care descoperă că este supravegheat şi corectat în acest mod din senin.

Nu cred că abnegaţia „spiriduşilor” (cookies) s-a datorat absenţei unui comentariu personal asupra testamentul ionescian. Semănaţi de-a lungul nesfârşitelor fluvii ale Internetului, aceştia sunt capabili să-ţi măsoare tensiunea şi bătătile inimii, dar nu şi plopii din amintire.

Am considerat inutil, chiar inoportun, orice comentariu, virtuţiile testamentului său depăşind tot ce avem în această materie, începând cu Ienăchiţă Văcărescu care lasă urmaşilor un bun care nu era al lui, dar dorea (!) ca aceştia să-l sporească şi lumineze.

Aparent, Eugen Ionescu nu lasă nimic, nimănui. Opera sa rămâne la îndemâna oricui. Aparte, trăirea proprie în elaborarea acestia. Adică propria-i viaţă pe care, sub cerul desprinderii de lume, şi-o retrăieşte, mutând-o în amintire. Sinceritatea, nostalgia, afecţiunea prietenilor, sprijinul spiritual al profesorilor şi cel material, al părinţilor şi rudelor, amărâciunea pasageră a unor neîmpliniri, credinţa şi îndoiala fără de care aceasta nu poate să existe, încrederea în mersul lumii şi crezul personal străbat, fără regrete, mărturisirea ultimă, definitivă.




Doar două menţiuni despre bunurile materiale. Însuşirea fără vreun merit a sumei de 10.000 dolari, de către un impresar american, care s-a declarat în faliment, oprind ultima reprezentare a „Rinocerilor”, la New-York şi aducându-i în acest fel, fără să vrea, gloria şi renumele. Şi, în sfârşit, bucuria celui care a trăit mulţi ani fără un acoperiş propriu, de a avea un frumos apartament în Montparnasse, unde şi-a împlinit opera şi i-a primit pe prietenii săi de suflet, neam şi nelinişti, între alţii pe Mircea Eliade şi Emil Cioran. Toţi trei, surprinşi în Piaţa Furstenberg din Paris, într-o fotografie, din 1986. Trei columne splendide, susţinând, între puţinele, universalitatea şi dăinuirea spiritului nostru, ca pe un templu cu care ne mândrim peste tot şi pe care îl clădim mereu, numai din imaginaţie. Trei stâlpi de pridvor românesc sub straşina veşniciei. Fără de ei (şi alţii, puţini) n-am fi nimic în lume. 


...N-aşi fi descoperit abuzul spiriduşilor (în fapt, aceşti cookieşi sunt nişte spioni sentimentali, cu legitimaţie la vedere), dacă, la puţine zile după aceea, nu aşi fi descoperit, plutind pe aceleaşi fluvii virtuale, un alt testament, cel a lui Adrian Năstase, persoană pe care am preţuit-o şi personalitate pe care am apreciat-o. Până când meritele sale şi nemeritele celor din jur l-au lansat pe o orbită politică fără posibilitatea întoarcerii între pământeni. O navă cosmică lipsită de comenzi, pierdută printre constalaţii, în zodia fascinantă a Corupţiei.   

Faptul că în decursul anilor cheltuiţi prin înalte funcţii de stat, Adrian Năstase a reuşit să adune şi să lase moştenitorilor direcţi o avere de 15.459.300 euro, ar putea să însemne că în tot acest răstimp n-a făcut nimic pentru semenii săi, uzurpându-le bunuri la care aveau tot dreptul şi frustrându-i de iluziile într-un viitor mai bun, unde s-a retras de unul singur, înainte ca viitorul să devină prezent pentru toată lumea.

Judecată pripită, absolut nedreaptă, dar împărtăşită de foarte mulţi. Cultivată cu mult sârg de presa noastră, la a cărei formare şi deformare - scandaluri comandate, servilism interesat, acuzaţii fără nici o probă, invenţii gratuite, şantaj şi desfrâu mediatic -, a contribuit el însuşi, aflându-se chiar la originile ei. Amănunt important, asupra căruia insist – îmi mărturisesc obsesia –, considerându-l una din marile lui greşeli. Am cunoscut,  nemijlocit, perioada aceea. Mai exact spus, am suferit-o în mod direct. Nu voi mai reveni asupra ei – de la o anume vârstă, alegi între vreme şi timp -, dar socotesc că unele lucruri s-au uitat prea repede şi, înainte de a se şterge de tot, merită reamintite măcar în josul paginilor dintr-o istorie pe care o vor scrie alţii.     



...Astfel, alături de testamentul lui Eugen Ionescu – prin conţinutul său, mai mult o confesiune de credinţă -, cel al lui Adrian Năstase are nevoie de un comentariu aplicat, în toate nemarginile şi adâncimile lui. Lucru pe care înţeleg să-l fac la modul meu, şi nu cum îl fac de câţiva ani buni, de mai multe ori pe zi, regimentele aşa numiţilor jurnalişti, nişte preşuri jalnice pe pragurile corupţiei. Preşuri ţesute şi instalate chiar de el, pe când era ministru de externe şi, mai ales, în anii plenitudinii sale politice (2000-2004) ca prim-ministru, îndreptăţit de buna exercitare a funcţiei să aspire la mai mult.

Candidat la preşedenţia ţării, a fost înfrânt de Traian Băsescu, iar după validarea acestuia, fiind ales preşedinte al Camerei Deputaţilor, a trebuit să prezideze investirea contracandiatului în faţa Parlamentului.

În această calitate, invitat de el, l-am revăzut, după câţiva ani şi pentru ultima dată, înfuriat ca un tigru – i-am simţit respiraţia fierbinte - că un anume ziar adoptase o poziţie critică faţă de persoana sa, publicând o serie de materiale compromiţătoare, privind în mod deosebit averea şi setea de inavuţire. Ştampila Năstase şapte case”pare să fi fost pusă în circulaţie chiar de ziarul respectiv, fiind preluată de mai toată lumea; ca un sigiliu de ceară roşie pe decretele lui Vlad Ţepeş. Fapt inadmisibil din punctul său de vedere, foarte atent la păstrarea imaginii publice. O calomnie care-i întuneca zilele, mi-a şoptit la intrare, Ovidiu Marian, prietenul meu, un foarte bun şi harnic gazetar de la Agerpres, ajuns de nevoie între slujitorii lui.

Fusesem directorul acelui ziar - să-i spunem numele: Adevărul –,  ales prin votul întregii redacţii, alungat după aceea de potera de mardeiaşi, aflată acum la conducerea lui. Şi eram surprins deopotrivă, atât de conduita ziarului, cât şi de înverşunarea sa, întrucât privatizarea acestuia se săvârşise încălcănd toate legile, iar el, ca prim ministru, acceptase ilegalitatea. Mai mult, purtase pe umeri, împreună cu preşedintele Ion Iliescu, sicriul sceleratului Dumitru Tinu. Numit redactor-şef de mine, ajunsese director şi patron ilegitim al acestuia. Mort într-un accident stupid de automobil (1 ianuarie 2003), fusese înmormântat cu tot fastul, într-o ceremonie fără precedent. Un prim-ministru al guvernului şi un prim preşedinte al ţării, ducând pe braţe, spre neveşnicie, moaştele primului ziarist corupt. Un spectacol funebru bine regizat de nemernicul Cristian Tudor Popescu. Al doilea preş din presa noastră, rămas până azi milog de lux la uşile Puterii.





In nici o ţară din lume nu s-a petrecut o scenă funebră atât de absurdă prin solemnitatea ei. Un spectacol macabru, urmat de un ferpar delirant, publicat în respectivul ziar şi semnat de, exact 115 personalităţi vremelnice, între care am întâlnit un ex-prim-ministru (Nicolae Văcăroiu), 6 miniştri în exerciţiu – interne, externe, justiţie, cultură, bancă şi resurse –, şi mai mulţi ambasadori, alături de 5 generali plini şi deplini, între care Şeful Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale, şi directorii celor două Servicii de Informaţii Secrete (cele recunoscute).
Mai informată decât mine, fiind la faţa locului, în spatele celor ce apar în primul plan al imaginii – Cristian Tudor Popescu şi Bogdan Cireac –, autoarea obituarului mai reţine: „...doi membrii ai corpului diplomatic chinez, foarte afectaţi, care s-au înclinat de mai multe ori în faţa sicriului, izbucind în lacrimi (...), ambasadorul american Michael Guest şi cel al Franţei Philippe Etienne, preşedintele PNL Theodor Stolojan, miniştrii Ecaterina Andronescu, Mircea Geoană, Miron Mitrea şi Şerban Mihăilescu, fostul preşedinte Emil Constantinescu, vicepreşedintele PSD Viorel Hrebenciuc.” Nu l-a văzut pe ex-prim-ministru Victor Ciorbea, îndoliat în centru imaginii.
 O dunăre de bocete şi laude smintite, revărsată peste sicriul celui care nu ştia să scrie, dar a făcut să apună presa adevărată şi neaservită şi să răsară cea de acum, botezată atunci, consacrată şi cultivată după aceea de Adrian Năstase, socotind-o, cum trebuie să fie, mai importantă decât un guvern.  


Deşi îşi amintea ceremonia şi privatizarea, Adrian Năstase vroia să afle de la mine amănunte în plus. I-am pus la dispoziţie documentele, uimit să constat că le-a folosit nu pentru a face dreptate, ci în scopul dorit de el: a identificat punctele critice ale ziarului şi l-a îmbrobonit, îngropându-l în banii statului. Mai precis, l-a făcut să tacă, şantajându-l, anulându-i o datorie financiară considerabilă, asigurându-i un pachet de publicitate de multe miliarde, de la câteva ministere şi, lucru mai grav, lăsându-i pe angajaţii acestuia stăpâni peste un patrimoniu de stat care valora mai mult decât Uzinele 23 August şi Republica, luate împreună. Cu menţiunea că ziarul nu producea locomotive, nici ţevi fără sudură, fiind o instituţie de opinii, reportaje de actualitate şi informaţie la zi. Un combinat al cuvântului liber, clădit pe temeliile Scânteii, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. 
Scînteia - Ultimul număr, vineri, 22 Decembrie 1989

Adevărul, duminică 20 mai 1990. Primele alegeri libere. Prima pagină albă din istoria presei româneşti

 
Moştenitorii Uzinelor 23 August au fost despăgubiţi cu 450 miliarde de lei, convertibili în acţiuni; Scânteia n-a avut moştenitori direcţi, nici măcar nepoţi, foştii săi redactori uzurpându-i fără nici o piedică din partea satului, întreaga avere. A fost de-ajuns să se adune în faţa intrării, sub emblema de granit Secera şi ciocanul, să strige că vor să li se dea cuvintele înapoi şi să li se recunoască liberatea de expresie, punând stăpânire pe o avere care nu putea fi evaluată numai în bani. 

 
Un furt de proporţii, primul din istoria zbuciumată şi încă nescrisă a tranziţiei noastre spre statul de drept şi valorile democraţiei occidentale.  Mai corect spus, din cronica neanunţată a întoarcerii de la socialismul totalitar la capitalismul postcomunist globalizator.


Mitingiştii de la Adevărul. Intre ei, primii jurnalişti milionari. Coloane pentru Templul Corupţiei


 (Mai puţin calificativul globalizator, care-mi aparţine, termenul de capitalism postcomunist a fost consacrat de sociologul german Michael Ehrke (1944-2012), într-un studiu publicat şi în România. Foarte avizat asupra temei, el consideră că nu se poate construi capitalism clasic, occidental, fără capitalişti. Astfel, "capitalismul postcomunist a găsit în tranziţia statelor din Europa de Est, un câmp de acţiune liber, fără nici un fel de rezistenţă: fără o clasă de mijloc naţională, fără asociaţii puternice de interese ale muncitorilor, fără tradiţii naţionale cu relevanţă economică". N-a observat că toate aceste absenţe au fost substituite de fenomenul politico-social-ecnomic al Corupţiei, cu ajutorul fratern al Occidentului, primul care s-a îndestulat din sărăcia altora.
Termenul mi se pare foarte potrivit şi, poate, ar fi bine să fie însuşit şi de noi.)

...La ce ar folosi comentariul meu la testamentul lui Adrian Năstase, alături de nesfârşitele bazaconii ale acestor regimente de jurnalişti care s-au format şi deformat datorită lui? Căci, dacă e să credem (şi credem), numai în acest ultim ianuarie s-au înregistrat ...2 (două) mii! de materiale de presă despre persoana sa. Însumând, probabil, şi pe cele elaborate de el însuşi, foarte activ în ultima vreme, asigurându-şi cititorii blogului propriu că sunt mai deştepţi decât scriitorii şi autorii altor bloguri...  

Pentru că, deşi îşi petrece vremea într-o celulă cu gratii, el tot mai crede că se află în cosmos (cosmosul său), de unde-şi poate privii „colegii de temniţă”, îndurându-şi suferinţa în linişte, cu gândul la multa bunăstare care-i aşteaptă afară, întreagă şi indivizibilă. Căci nimeni, începând cu Statul, nu s-a atins şi nu se atinge de ea.

Pericolul pierderii, în întregime sau în parte a acestei bunăstări, e puţin probabilă în condiţiile în care statul – atât cât a mai rămas din el – se mândreşte cu cele şapte legi de confiscare a averilor obţinute ilegal, prin încălcarea tuturor celorlalte.

Elaborate cu toată grija şi cunoaşterea, legile acestea au fost gândite pentru a  se anula între ele, una pe alta, astfel că am ajuns să avem procese care durează  peste zece ani, ca în Sicilia, fără soluţie, şi nu avem până în prezent, nici o sentinţă judecătorească care să fi fost executată în toţi termenii ei.


Andrei Năstase nu se gândeşte, de aceea, nici o clipă la pericolul confiscării, convins de modul corect şi absolut legal, prin care a ajuns să strângă această avere, devenind proprietar a 15 case, 10 terenuri, 7 automobile, numeroase tablouri de artă, bijuterii, artefacte, mobile, cărţi, statuete, etc., etc. Bunuri pe care, în ziua de 20 iunie 2012, „în deplinătatea facultăţilor mintale şi în completă cunoştinţă de cauză”, asistat de un avocat şi un notar, le lasă, dreaptă moştenire, soţiei şi celor doi fii, nominalizându-le  cu multă precizie, părţile cuvenite şi valoarea în bani peşin a acestora.     

Am subliniat artefactele, neştiind ce înseamnă. In nici un caz, sunt sigur că nu reprezintă o „falsă imagine care apare în preparatele histologice din cauza unor procedee greşite de fixare sau de colorare (pe lama microscopului)” cum spun dicţionarele. Nu-i vorba de „ţesuturi organice sau formaţii celulare” ci de bunuri materiale concrete. Probabil obiecte cu o anumită valoare: timbre, ceasuri, argintărie, tacâmărie, ordine şi medalii comemorative, decoraţii cu şi fără cordon, antichităţi mărunte, artizanat, etc. Precum şi două pistoale şi 18 arme de vânătoare. Bunuri menţionate, presupun, în celelalte patru pagini ale testamentului, la care jurnaliştii nu au ajuns, fiind reţinute de cei ce le-au pus la dispoziţie prima pagină (notarul sau avocatul), săvârşind, cel puţin, un abuz de funcţie. Căci un atare document nu circulă ca o bacnotă ponosită, cu valoare mereu mai mică decât cea înscrisă pe ea.

Prezentând-o drept o izbândă profesională – acum îmi dau seama că a mai fost cineva care fi putut să le dea pagina aceea! -, jurnaliştii au tăinuit sursa şi au publicat-o peste tot. Zeci şi zeci de agenţii de presă, ziare, reviste, bloguri, weburi personale, posturi de radio şi televiziune etc.,  şi nici un comentariu, nici o analiză, nici o opinie proprie şi responsabilă din partea lor. Ocupaţi, fireşte, cu amintitele bazaconii, mai întotdeauna umpluturi inutile. Panegirice involuntare sau elogii indirecte, aduse testatarului. Căci şi când îl injură, îl înjură frumos, cu admiraţie, păstrându-l  în atenţia publicului, care a început să-l cunoască mai mult ca infractor decât ca politician.

Mă refer, bineînţeles, la materialele care au, cât de cât, o acoperire faptică la vedere. Şi nu la cele imaginate de ei sau de alţii; absurdităţi care continuă să vorbească de aparteneţa sa la Masonerie, la Ordinul Cavalerilor de Malta, la cluburi selecte (Rotary) sau  societăţi nobiliare inexistente. Fără dovezi – nu au cum să ajungă la ele - şi fără morală – le lipseşte de mult -, falangele presei noastre i-au construit o biografie falsă, scotocindu-i primele prietenii, primele amoruri consumate sau nu, plăcerea de a privi berzele şi zborul cocorilor sau slăbiciunea de a purta fustiţe şi pantofi cu toc.

O publicitate gratuită, fără sens şi fără nici un rost. Pentru că Adrian Năstase, omul care în 2004 putea să ajungă preşedinte al ţării, nu va mai avea un astfel de prilej.
( Va urma) 
R. Rezervate toate drepturile - Darie Novăceanu, 2014