lunes, 3 de febrero de 2014

Darie Novaceanu






CÂINELE

Il găsesc tot mai trist, de fiecare dată
tumbele lui sunt din ce în ce mai stinse,
semănând cu o durere tăcută.

Ochii, mai ales ochii,
luminează din ce în ce mai puţin
peste bucuria revederii, iar labele

şi-au pierdut zborul acela
prin care desena în aer cuvintele,
convingător precum un înţelept.

Mama îmi spune că l-a supărat frigul,
că l-ar fi tulburat razele lunii,
pentru că, uneori, noaptea, latră prelung

şi-n ultima vară, când nu ne-am văzut,
a mâncat multă iarbă şi a ocolit trandafirii
ca şi când ar fi fost foc pentru ochii lui.

Dar eu cred că alta-i tristeţea tăcută,
pentru că simt, când se uită la mine,
că ştie cuvinte pe care nu i le-am spus niciodată.

Cuvântul bătrâneţe, de exemplu,
sau cuvântul moarte. De aceea
mă aşez alături de el,

 în patru labe, şi urlăm amândoi.

 




            EL PERRO
Lo encuentro cada vez más triste,
cada vez más apagado en sus saltos
dibujando un color desconocido.

Las miradas, sobre todo las miradas,
alumbran cada vez menos
en la alegría del encuentro.

Las patas han perdido la elasticidad
que dibujaban palabras en el aire,
convincentes como las de un sabio.

Mi madre dice que es por el frío,
que lo han enfermado los rayos de la luna
y que de noche aúlla mucho.

Durante el último estío que dejamos de vernos,
comió mucha hierba y se alejó de las rosas
como si hubieran sido fuego para su mirada.

Pero yo creo que su tristeza es otra,
porque siento, cuando me mira,
que sabe palabras que nunca le enseñé.

La palabra vejez, por ejemplo; 
o la palabra muerte. Por es
me siento a su lado,

a cuatro patas. Y aullamos los dos. 

Din volumul "Întoarcerea gladiatorului"
Editura Eminescu, Bucureşti, 1986