Eminescu

O constatare deloc optimistă: în timp ce traducătorii poeziei eminesciene s-au împuţinat, detractorii poetului au sporit. Cei dintâi, în măsura în care au fost şi poeţi - chiar dacă n-au scris poezie - au reuşit să-l înscrie pe Eminescu între valorile poetice universale; următorii, încă de la începutul secolului trecut, i-au pus la îndoială talentul şi originalitatea, chestionându-i sursele inspiraţiei, limba şi vocabularul, universul liric şi filozofic, subiectele şi obiectele poetice. Exact ceea ce exegeza critică i-a admirat dintotdeauna, recunoscându-l nu doar ca deschizător de drumuri, ci ca întemeietor al unei orientări noi în poezia noastră - fără negarea predecesorilor -, în măsură să-i sporească temele, conceptele, categoriile estetice, etc. Un suflu nou, revoluţionar, însoţit de o gândire politică personală, un patriotism venind din timpuri mai puţin cunoscute, deschis spre lumina unui viitor în care credea. Un romantic, ultimul mare romantic - s-a spus şi se repetă - din Europa secolului al XIX-lea.

Din păcate, cu rare excepţii, demersurile criticii şi istoriei noastre literare n-au fost urmate de lucrări asemănătoare dincolo de fruntariile limbii române. Interpreţii străini ai operei sale s-au întâlnit la fiecare pas cu dificultăţi pe care nu le-au putut depăşi, venind din toate părţile, nu neapărat din stăpânirea insuficientă a limbii – unii nu o stăpâneau deloc -, ci, mai cu seamă, din nestăpânirea materiei poetice, culeasă de poet din toate orizonturile şi hotarele timpului. De la Zalmoxis la Ştefan cel Mare; din Tracia până în India, cum observa Amita Bhöse (Eminescu şi India, 1978), convinsă ca dacii au coborât din Himalaia, pentru ca Rosa del Conte, cea mai autorizată voce străină, să-l considere „un astro sgorgato dalle profundità dei cieli d’Oriente e testimonianza d’una civilità giovane e nova, ma radicata in un passato di antica cultura e di severa tradizione.” (Eminescu o dell’Assoluto, 1961)

Obsedat de geneza poporului român (George Călinescu), poetul a mers la izvoarele formării lui, asimilându-i mitologia, istoria, folclorul, legendele, erosul, etc., transportând totul în opera proprie, transfigurându-l în acord cu sensibilitatea sa, construind un discurs liric etern, sincronizat cu marea literatură a epocii şi devenind, astfel, un contemporan al tuturor timpurilor (Romul Munteanu), creator al unei lumi de mare vastitate în spaţiu şi timp, dând poeziei române o dimensiune nouă (Tudor Vianu), evidentă în ceea ce priveşte limbajul, arta poetică în general, armonia, ritmurile, rima, metafora. O reînnoire a esteticii, a conceptelor morale şi filozofice. O altă trăire a naturii

– martora ocrotitoare a iubirii -, vestejind simpla peisagistică, integrând-o eului liric. Şi mai presus de orice, un cult neabătut al limbii, ale cărei valori stilistice cultivate de el            vor marca definitiv evoluţia poeziei române.

            Nimeni, până la Eminescu, n-a fost mai fascinat de lumina sonoră a cuvintelor noastre şi nimeni nu le-a supus unor încercări continui de gramatică şi prozodie, stăruind să le pătrundă taina alcătuirii lor. Mâhnit de opiniile unor filologi, „constructori de teorii pe care le sug între patru pereţi din degetul mic”, apărători ai  purităţii limbii, cei care „au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbilor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţălesul lor primitiv.” Convins de zădărnicia „autorilor ardeleni”, poetul le opune credinţa sa: „Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească (sublinierea noastră), limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale şi rămâind limbă romanică, precum un Engles rămâne Engles, chiar dacă s-a nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din Valea Dunării.”

            În fond, Eminescu şi autorii ardeleni doreau unul şi acelaşi lucru. Mai puţin puritatea limbii, promovată cu obstinaţie de către aceştia şi dezavuată de poet cu argumente clare şi definitive. Faptul că nu-i numeşte, se explică prin aceea că, în astfel de texte, obişnuia să trateze temele în discuţie şi nu persoanele, displăcându-i polemica. Cu atât mai mult în acest caz, având o mare admiraţie pentru personalităţi precum August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Alex. Papiu Ilarian sau Simion Bărnuţiu; figuri de seamă ai culturii române şi mari patrioţi, apărători ai drepturilor şi libertăţii neamului. Participanţi activi, câteşipatru, în Revoluţia din 1848. Nume la care trebuie să-i amintim, între alţi transilvănenei, pe George Bariţiu, Aron Pumnu, Ion C. Massimu, Andrei Mureşanu, Eftimie Murgu – slujitori ai cauzei paşoptiste şi neobosiţi apărători ai latinităţii şi purităţii limbii române.

            Continuatori, în mare măsură, ai Şcolii ardelene, ei nu puteau să nu fie de partea revoluţiei, regăsindu-şi în aspiraţiile acesteia propriile revendicări istorico-politice şi socio-culturale. Nu puteau, pentru a-şi face cunoscute proiectele şi opera lor, să nu caute să aibă o comunicare mai fluidă cu „românii de peste munţi”, în speţă, cu instituţiile şi societăţile culturale din Muntenia şi Moldova.

            Nu întâmplător, ìntre 1845 şi 1848, marele erudit, filolog şi istoric, August Treboniu Laurian se afla la Bucureşti, redactând, împreună cu Nicolae Bălcescu, revista lunară Magazin istoric pentru Dacia. Tot împreună, în 1846, publică volumul Cronicarii

ţării

            In fapt, autorii ardeleni – Petru Maior, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, etc. doreau unul şi acelaşi lucru, mai puţin silnicia limbii. Prin programul anticipat în Petiţia Valahilor din Transilvania – Supplex Libellum Valachorum -, Şcoala Ardeleană milita pentru „emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni şi de peste munţi”, introducerea grafiei latine, afirmarea sentimentului naţional şi unităţii neamului, precum şi pentru libertatea comunicării culturii noastre cu Occidentul. Astfel, prin operele autorilor ardeleni, publicate la Viena şi Buda, Transilvania – starea de veghe a spiritualităţii noastre – se întorcea la izvoare, la originile poporului român, reîntregind „imperiul” latin cu geografia umană din nordul şi sudul Dunării. Se refăcea, în acest mod, ceea ce fusese desfăcut

            Intuitiv – o intuiţie îndatorată lecturii timpurii ale primelor scrieri în limba română şi, în mod deosebit poeziei populare – Eminescu şi-a dat seama că un cuvânt semnifică mai mult decât exprimă prin simpla sa rostire, ajungând să înţeleagă ceea ce un alt rând de filologi aveau să înţeleagă mult mai târziu. „Limba nu e numai un servitor al gândirii – va susţine Sextil Puşcariu -, ci şi un stăpân al ei”, explicându-se imediat: „Dacă e adevărat că omul vorbeşte cum cugetă, nu e mai puţin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintaşii lui. Dacă trecutul influenţează limba, limba e în stare să ne lămurească asupra trecutului unei naţiuni, mai ales pentru epocile îndepărtate, pentru care lipsesc documentele istorice. Acesta e cazul mai ales la noi.” (Capitolul Limbă şi naţiune, în Limba română, 1940).

            Sextil Puşcariu nu spunea o noutate, dar o spune cu mai multă aplicaţie, din teritoriul pur al filologiei, pe când Tiktin sau Gaster nu se sfiau să-şi mărturisească admiraţia faţă de poet.         

                                                                       

 Scrisori fără adresă

Până una alta

Până una alta, până când poporul român va ajunge să se înţeleagă cu guvernul; până când guvernul va ajunge să înţeleagă cu statul şi până când statul va ajunge să se înţeleagă cu ţara, nu cred că vom ajunge unde dorim. Pentru că toate lucrurile vin de se leagă şi nimic un va  funcţiona bine şi de adevăratelea.

Există multe punţi obligatorii între aceste entităţi, şi unele au sens unic; de unde şi zicala circumstanţială „până treci malul”. Circumstanţială, pentru că  dincolo de mal, indiferent cu cine te-ai făcut frate, nu te mai interesează decât drumul propriu.

Guvernul actual şi-a făcut prea mulţi fraţi şi nu poate să se despartă de toţi şi dintr-odată. Unii sunt puternici şi-l pot scufunda la mijlocul râului. Alţii aşteaptă să-i vadă mersul ca să-i pună piedică. Unii sunt vistiernicii. Numiţi astfel când erau oameni cinstiţi. Acum sunt guvernatori, directori, bancheri, etc., fiinţe care n-au bani, dar pot face orice cu banii tuturora.  Alţii – până se vor găsi alţii, că e mare nevoie de alţii – sunt politicienii, care-şi spun clasă politică pentru a se deosebi de clasa muncitoare şi păturile de mijloc, mai multe ca oricând, nu în funcţie de ce ştiu, ci cu ceea ce se ocupă.

Partea urâtă a poveştii e că politicienii sunt cei mai numeroşi, aproape infiniţi. Pentru că oricine care face politică se crede politician. Şi nu-i chiar aşa. Politică pot face şi eu, dar nu vreau; şi dumneata, dacă doreşti. Politică se face peste tot, pe şanţul şoselei, în programele de televiziune, jos, pe malul Dâmboviţei, în Parlament şi sus, pe dealul Cotrocenilor, la Preşedinţie, unde vin toate drumurile. Vine un drum şi pleacă patru, câte unul pentru fiecare punct cardinal. Important e să cunoşti azimutul – căci fostul marinar numai asta ştie - şi să te aşezi în punctul acela, cât mai departe de bunul simţ. Pentru că în politică – politica din zilele noastre -  trebuie să înveţi să te fereşti de principii şi de morală; mai periculoase decât gropile, şanţurile şi capcanele vânătorilor.

Nu cred, în condiţiile crizei financiare de azi, care macină peste tot, în toată lumea, mai ales grâul altora, că există posibilitatea ca personajele poveştii noastre să ajungă să se înţeleagă între ele. Pentru că toate, dar absolut toate, chiar şi cele nenumite, trebuie să se înţeleagă mai întâi cu poporul. Fără de care nu există nici guvern, nici stat, nici parlament, nici preşedinţie. Bineînţeles, nici ţară. Lucrul cel mai important dintre toate, adică exact ce se încearcă să nu mai fie şi în mare parte s-a şi reuşit. Încă puţin şi vom rămâne fără nici un mal, ceea ce înseamnă că nu va mai fi nevoie de nici o punte.

2

Ne mai rămân, totuşi – niciodată nu trebuie să ne pierdem speranţa -, ne mai rămân miracolele. Întregi sau pe jumătate. Un miracol întreg, de exemplu, ar fi fost ca guvernul să ridice salariile, pensiile, ajutorul de şomaj si ajutoarele sociale şi, în acelaşi timp, să coboare preţurile, impozitele şi taxele de orice natură. Şi nu a făcut asta, prin ultimele hotărâri coborând tot ce trebuia să urce şi lăsând să urce tot ce trebuia să coboare; păstrându-şi astfel puntea către stat – entitate făcută din multe altele, deci divizibilă – şi rămânând fără nici o punte către popor, singura entitate indivizibilă, divizată, după hotărâri, cu o ploaie nouă de taxe şi impuneri. Gesturi de naufragiat.

Recunosc, în situaţia dată, miracolul întreg nu se mai putea îndeplini. Nimeni n-a mai reuşit lucrul acesta. Dar se putea recurge la un miracol pe jumătate: să lase câştigurile aşa cum sunt – pentru că sunt cele mai joase din toată Europa – şi să dea mai jos unele preţuri şi unele obligaţii fiscale,  multe dintre ele absolut nefireşti. Nu spun să le coboare pe toate – sunt atent la sensuri -, spun unele, şi ştiu bine ce spun. Şi mai ştiu că la stabilirea acestei jumătăţi de miracol trebuia să fie prezent şi statul prin reprezentantul său direct, adică preşedintele ţării. Pentru că domnia sa răspunde de independenţa şi suveranitatea acesteia. Şi tot excelenţei sale îi revin prin Constituţie câteva obligaţii exclusive, între care, în cazul de faţă, stoparea fenomenele care uzurpă bunul mers al ţării, înţelegându-se de la bun început că ţara trebuie sa meargă bine.

Nu am aflat în conţinutul hotărârilor de acum nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ. Numai politică proastă. Proastă de două ori. Odată, pentru că vine din izvoarele noastre lovite de secetă artificială prelungită. A doua oară, pentru că vine de la alţii care, loviţi de aceiaşi suferinţă, umblă după apa altora, în toate părţile.

Din cauza acestora, guvernul n-a fost în măsură să împlinească nici măcar o jumătate de miracol. Şi-ar fi tăiat punţile pe care circulă de ani de zile; s-a dus la vecini ori de câte ori a rămas fără pâine şi s-a întors cu grâul gata măcinat; pe datorie, întotdeauna la termen fix. Pentru că şi cel care-ţi dă făina ştie când are nevoie să i-o dai înapoi împreună cu uiumul, prestabilit şi acceptat. Ca să nu batem câmpii, traducem: e vorba de bani împrumutaţi şi dobânda acestora. Plus penalizările...

De punţile acestea nimeni nu se mai poate lipsi. Dintr-un motiv sau altul, nimeni nu mai depinde de sine însuşi şi, deci, nici noi nu mai putem face nimic fără alţii. Ceea ce nu înseamnă să nu facem ce putem şi dorim să facem, lăsându-i pe alţii să facă tot ce vor, acasă la noi. Pentru că s-ar putea să rămânem fără casă. Toţi cei care trăiesc azi în stradă – din ce în ce mai mulţi -, nu mai au casă. Dar până ieri au avut.

3

            Dacă nu am aflat în hotărârile de acum ale guvernului nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ, am văzut şi continui să văd cu ochiul liber o lipsă totală de sinceritate şi tot pe atâta secretism. Păcate mari, ca primele două. Şi nu cred, indiferent de pregătirea şi capacitatea sa intelectuală şi politică, nu cred că guvernul actual nu ştie de ce au secat izvoarele avuţiei naţionale. Nu cred că nu cunoaşte vinovaţii şi cum, când şi cu ajutorul cui, au săvârşit această faptă.

            Eu nu sunt guvernul, nu am pregătirea nici ambiţia să rezolv ceea ce nici el nu poate rezolva. Pot, ca simplu cetăţean, cu dreptul la liberă exprimare, să-mi spun opinia. Şi, ca să coborâm la concret şi practic, mă opresc asupra unui singur capitol din multele răvăşite de ultimele hotărâri. Astfel, sunt sigur că guvernul ştie mai bine decât ştiu eu că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă modestă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.

            Iată nesinceritatea şi, lângă ea, secretismul: ia de unde n-a pus niciodată nimic, timp în care foarte mulţi au pensii nedrept de mari, astronomice în raport cu cele mai mici. Valoarea punctului de pensie este un artificiu contabil necesar, dar imbecil în clipa când se strecoară în el politica. Toate guvernele, europene şi nu numai, se confruntă cu această problemă socială gravă, agravată de curba demografică, pulverizată – pretutindeni lumea e mai bătrână decât altădată -, agravată a doua oară de economia reală şi piaţa muncii, care în ultima vreme nu mai produce decât şomaj. Socoteala – aritmetică elementară – că un salariat de azi acoperă cu valoarea muncii sale, să zicem, un pensionar şi un şomer, e un calcul la fel de artificial şi de nedrept, cât timp valoarea muncii salariatului e şi ea artificială, grevată de tot felul de factori, mai ales politici. Şi mai grav e că, oricât ar fi de exact, calculul e numai un diagnostic. Nu şi un tratament.

            Nici unul din guvernele, europene şi nu numai, nu a reuşit, în condiţiile de azi, să găsească o soluţie bună (nu ideală), dar nici unul, absolut nici unul, n-a recurs la un tratament contraindicat, precum guvernul român, salvând boala, dar nu şi pacientul.

            Din nefericire, calculele ultime s-au făcut în funcţie de cine ţipă mai tare. Şi sunt calcule fals-adevărate. Este adevărat că avem în jur de un milion de şomeri. S-a numărat bine şi atâţia sunt, la vedere. Dar e fals, pe de o parte, pentru că un şomer român nu-i tot una cu un şomer din altă parte. Pentru că, în conţinutul său, şomajul e deosebit, vine din profesii şi sectoare diferite şi poate dura mai mult sau mai puţin. Şi e fals, pe de altă parte, pentru că ignoră, desconsideră şi îşi bate joc de şomerii noştri nevăzuţi.

4

            Nu-i o observaţie inutilă. Cele câteva, cel puţin 3 milioane de români, care nu mai trăiesc, nu mai locuiesc şi nu mai muncesc în ţară, sunt şomerii noştri nevăzuţi, un produs tragic al guvernelor postdecembriste, fericite că au scăpat de ei. Fericite odată, pentru că nu au mai avut nici un fel de obligaţie faţă de ei. Fericite a doua oară, pentru că, atât cât au putut să aducă, ponderea lor la constituirea PIB-ului urcă până la 7 la sută – dacă ştiu eu bine –, în vreme ce 34 la sută din acest PIB – dacă ştie bine guvernul – se află ìn mâinile milionarilor, imensa lor majoritate produsul Corupţiei – majestăţile se scriu cu majusculă –, care bântuie peste tot, nu prin subterane – pe acolo circulă numai munca la negru, comerţul negru şi traficul de toate culorile -, ci la vedere, fără ruşine şi fără sediu ministerial. Pentru că face economie şi îşi are sediul în toate ministerele, spre ruşinea Guvernului şi neruşinarea Justiţiei.

            Pe Tabelul Naţional General, instrument care poate înlocui Anuarul Statistic de altădată, alături de Majestăţile numite şi nenumite, trebuie să figureze neapărat şomerii noştri nevăzuţi. Chiar dacă nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Şi vă asigur că, în necunoscuta lor mare majoritate, nu se vor mai întoarce. Nici prin descendenţi.

            Nu merg, deocamdată, mai departe. Nu am, am spus, pretenţia să rezolv eu ceea ce nu poate rezolva guvernul. Şi nu e nimeni obligat să fie de acord cu opinia mea. Nu mă supăr nici dacă va fi – şi va fi – apreciată drept o părere proastă şi inoportună. Toate instituţiile statului sunt ticsite cu salariaţi pentru cele mai neaşteptate funcţii, plătiţi împărăteşte din banul public. Ca să nu mai vorbim de cei ce ne dau sfaturi care le folosesc numai lor. Acei minunaţi „consilieri” aduşi din afară – mai ales la Preşedinţie -, precum i-am avut, cândva, pe cei sovietici.  Plătiţi şi aceştia tot din banul public.

            Există - o susţin cu certitudine – domenii economice care vor fi lovite de buzduganul ultimelor hotărâri. Şi există, altele sau aceleaşi, precum agricultura, industria uşoară sau silvicultura, care, cu puţină bună (şi nu rea) credinţă, ar putea însemna un miracol pe trei sferturi pentru redresarea noastră economică şi financiară.

            E timpul ca, măcar acum, politicienii să-mi contrazică opinia despre ei şi să coboare în stradă, umăr lângă umăr, încercând să îndrepte ceea ce se mai poate îndrepta. Şi nu cred că e bine să complicăm lucrurile până nu mai ştim cum să le rezolvăm. Mai cu seamă când sunt foarte simple şi le poate înţelege până şi domnul Emil Boc: criza financiară globală, deci şi a noastră, n-a venit peste noapte, absolut singură. Întâi se adună norii, apoi vine ploaia, fulgeră şi trăsneşte, dar ai timp să te adăposteşti, să-ţi faci rost de umbrelă şi să nu stai degeaba până trece furtuna.

5

Ori, în cazul nostru, de foarte mulţi ani, în toate domeniile muncii – resurse, mijloace, mână de lucru, etc. -, socotindu-se că avem să dăm şi la alţii, iar acoperişurile mai rezistă, nu ne-am mai îndeletnicit decât cu politica şi sărbătorile electorale.

Financiară la sfârşit, criza a fost mai întâi economică. Iar economia – ca să înţeleagă şi personajele poveştii noastre – se conduce după principiul simplu, stabilit de înţelepciunea zicalei ştiută de toţi: de unde nu pui, nu poţi să iei. Ştiută dar nerespectată: s-a luat, s-a luat mult şi repede şi nu s-a pus decât foarte puţin, prost şi la întâmplare (nişte petece), ignorându-se clasa muncitoare pentru a face loc clasei politice, care a luat cel mai mult, devenind ceea ce se vede: o castă pestriţă de neisprăviţi agresivi, care au isprăvit ţara, punând în loc Sărăcia şi Corupţia.

După douăzeci şi trei de ani de libertate şi democraţie – se scrie şi se publică peste tot în lume – România e a doua cea mai săracă ţară din UE şi cea mai coruptă dintre toate, conform tuturor baremelor. Scrie şi se publică peste tot, numai la noi se scrie şi se publică orice altceva. Ca şi când am trăi într-o altă ţară.

Că mulţi din indicii baremelor care ne măsoară suferinţa, sunt nişte tâmpenii plătite tot din banul public (comunitar) şi nu sunt valabile nici pentru ţările cele mai sărace din Lumea a Treia, nu are importanţă. Nu, Lumea a Treia n-a dispărut, dar e ocupată să ajute fostele metropole, care au avut grijă, le-au recunoscut independenţa, dar şi-au păstrat privilegiile politice şi resursele naturale.

Nu sunt surprins,  citind, ascultând şi văzând ce scriu şi publică mijloacele mass-media de la noi: bârfe gratuite, denunţuri false, acuzaţii neverificate, scandaluri neconsumate, urgii pământeşti şi catastrofe cosmice, posibile sau virtuale, totul într-un limbaj, până şi acesta, lipsit de gramatică, de morală şi de bun simţ.

Acum, că se apropie mineriada din iunie 1990, sunt pline peste tot cu ce a fost, n-a fost sau ar fi putut să fie, repetând-o aievea sau pregătind alta. Apoi vine fotbalul, vin concediile, toamna, strugurii...

Un lucru urât pe care l-am observat după catastrofa hotărârilor guvernamentale, e că aceste mijloace mas-media, croite pe manechinele politicienilor de azi, au găsit soluţia crizei în demiterea guvernului. M-am cutremurat, ascultându-l şi văzându-l pe unul dintre „formatorii de opinie”, comunicând demisia ireală a primului ministru: „aşa ştiu eu, deşi pot să mă-nşel.” Astfel a bâguit fostul (in)formator de opinie din presa comunistă de alaltăieri, uşurând somnul oamenilor cu cea mai nefericită soluţie, în vreme ce înnoitorii de opinie descriu pupitru de navă cosmică al closetelor din Japonia.

6

În schimb, nici formatorii, nici înnoitorii de opinie publică n-au văzut ceea ce a văzut toată lumea: comunicarea ultimelor hotărâri guvernamentale s-a făcut pe două căi paralele şi simultane, atât de primul ministru, cât şi de preşedinte, cu aceiaşi lipsă de sinceritate şi acelaşi secretism. Sunt multe taine urâte în conţinutul acestora şi ar trebui spuse, pentru că oamenii înţeleg şi sunt în măsură şi stare să ierte greşelile altora.

Nu era nevoie ca două voci să transmită una şi aceiaşi nenorocire. Oricum, îngăduiască-mi-se să spun că preşedintele nu avea de ce să comunice acest lucru, după cum nu are voie să meargă la posturile de televiziune private (nu privatizate) ca să spună bancuri despre persoana sa (şi Dumnezeu). Competenţele acestea nu-i sunt conferite de Constituţie.

Dar când apa plată e mai scumpă decât berea, când vinul e mai ieftin decât strugurii, când brânza e mai scumpă decât carnea de porc, când carnea de pui e mai ieftină decât ciupercile, când merele şi nucile noastre sunt mai scumpe decât portocalele şi nucile de cocos, atunci da, e dator, prin aceiaşi Constituţie, are obligaţia exclusivă să meargă în piaţă şi să paralizeze mafiile mixte din piaţa liberă şi comerţul privat.

Îi mulţumesc bunului anonim (de regulă, anonimii nu au această însuşire) care mi-a trimis preţurile exacte la aceste produse şi multe altele, la fel de alarmante. Tot domnia sa îşi încheie lista dezastrelor cu această menţiune: „La noi, oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi, care, pentru a supravieţui, se „vând” ieftin...Îi mulţumesc şi-l recompensez: mai există o categorie de oameni. Cei inteligenţi. Inteligenţi nu prin ceea ce gândesc, ci prin ceea ce îţi dau de gândit.

27 Mai, 2010

La lengua de piedra

LIMBA DE PIATRĂ

            Încet-încet, fără să ne dă seama, unele dintre cuvintele în care am locuit până de curând au dispărut din rostirea noastră zilnică. S-au retras la marginea drumului, în pagini de cărți pe care nu le mai citește aproape nimeni, tinerii de azi nefiind interesați de „poveștile” de altădată. Preocupările lor firești merg în altă direcție, pe un teritoriu nou, unde timpul se așează altfel, indiferent la sintagmele folosite de noi, corăbii pe care știam că nu vom ajunge la țărmurile paradisului, dar nădăjduiam să ne îndepărtăm de cele ale infernului.

            Dacă ar fi numai atâta, procesul în sine n-ar trebui să ne îngrijoreze. Era previzibil. Dar numai în măsura în care nu sărăcea comunicarea, suprimându-i capacitatea de invenţie, cea care vine dinspre gramatică, mai precis din sintaxă, cea care aşază noţiunile într-o anume ordine, precum mobilele şi obiectele într-o casă, fiecare la locul potrivit.

            Faptul că în clipa de faţă majoritatea adolescenţilor nu reuşesc să  pătrundă în întregimea sa înţelesul unui text literar nu se datorează nestăpânirii vocabularului, ci lipsei de exerciţiu gramatical, lecturii ca disciplină obligatorie, cea care presupune şi educarea memoriei, unde se instalează sensurile şi se luminează conţinuturile.

            Absenţa cititului, suplinită prin imaginea televizată, e o suferinţă greu de vindecat, cuvintele numai au decât suprafaţă, nu şi adâncime. Imaginea sărăceşte imaginaţia, oferindu-ți o realitate prefabricată, străină experienței proprii. O amăgire de care te poți lipsi.

            Pe de altă parte, informatica ne-a sporit vocabularul, dar ne-a înpuținat vorbirea. Un număr considerabil de cuvinte străine circulă peste tot, ca și când ar fi fost ale noastre dintotdeauna, fiind preferate chiar și atunci când își au corespondentul autohton. Primirea lor în teritoriul neologismelor va întârzia, astfel că un timp, chiar dacă vin din tehnologia cea mai avansată, își vor trăi condiția de barbarisme la dispoziția celor instruiți într-un astfel de domeniu, cu repercursiuni nefericite la nivelul societății unde nu toată lumea are nevoie de ele.

 2

 Un ciripit, cum spunea Noica, vorbind despre engleză – pentru că engleza-i subiectul principal -  pe care nu-l recunoști pentru că nu cunoști pasărea, nici copacul în care înnoptează.

Vârstnicii, mai ales vârstnicii, vor ocoli cuvintele acestea, ca pe niște unelte care nu le fac trebuință. Timp în care cei tineri le vor folosi cu nonșalanță, fără să știe cum să lege unul de altul. Fără gramatică sunt niște pietre din care nu poți clădi nici măcar un ocol pentru vite.

Sapa și oala le avem din latină, tigaia de la sârbi, adusă de bulgari, care ne-au adus și târnăcopul, în vreme ce ibricul ni l-au adus turcii, iar ciocanul, deși îl aveam, ni l-au adus slavii. Secera, oricât ar părea de neadevărat, e invenția noastră (vezi Pârvan), chiar dacă denumirea – sicilis – vine de la romani care nu mai aveau ce să secere. Grapa ne-au dat-o albanezii, rarița bulgarii, pe care, ca să n-o pierdem, am mutat-o pe cer, lângă Orion.

Așa am ajuns să arăm în latină, cu plug de la slavi și boii de la noi.

Totuși, nu poți trece de la pomicultură la informatică, fără să cunoști altoirea.

Contemporan cu fluturii și Dumnezeu, înainte de a se muta în cuvinte, Blaga locuia într-un cântec  de pasăre, dar nu ne-a spus nici pasărea, nici cântecul. Noica le știa pe amândouă și de aceea s-a opus traducerii acestuia în engleză. După Shakespeare, nu le puteai da englezilor ceea ce aveau de mult timp. Ca filozof al culturii, Blaga e mare acasă la noi, dar nu la Viena, nici la Berlin – de unde-și trage izvoarele -, iar ca poet e mare peste tot, dar a sosit târziu și n-a mai avut loc între cei mai cunoscuți. Meritul său e că s-a întors la Dosoftei, Varlaam și Neculce, unde-a găsit cuvinte de care avea nevoie, repunându-le în circulație prin gereatria metaforei. Alții, mă gândesc la Bacovia, s-au mulțumit cu mai puține, istovindu-le lumina și umbra pâna la ultimul sunet – păsările lui sunt negre numai pe dinafară, când zboară împrumută culorile peisajului - în vreme ce Arghezi a cules cuvinte de peste tot, fără alegere, potrivindu-le cu o răbdare monahală într-un discurs  mai mare decât Dunărea în aprilie.

3

Fără de ei, fără Creangă și Caragiale, fără Agârbiceanu și Slavici, fără Coșbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu sau Voiculescu și alții , limba română n-ar fi putut să țină pasul lângă celelalte. Nici scriitorii următorii, mai năpăstuiți de vreme, nu au încetat să-și zidească rostirea în opere la care cei mai tineri se vor întoarce, neavând alt drum în față.

Nu poți, chiar și desculț, să treci pragul dimineții fără să-i ai lângă tine măcar pe Marin Preda, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Breban, Buzura și alții câțiva, cu aceleași merite, retrași din modestie pe scaunele din rândurile următoare. Te poți lipsi de multe cărți din perioada 45- 89, unde, dincolo de ilustrarea practică a unor teze aduse din afară, nu se petrece nimic important, dar nu poți ocoli fierăria lui Iocan - școală, universitate și academie rurală -, rămasă deschisă și după plecarea acestuia. Dunărea va continua să treacă prin Brăila printre fluturi de ghiață, spintecând Bărăganul rămas fără dropii și Dobrogea, plină cu amfore, pentru a se stinge în triunghiul singurătăților colective ale Deltei. O Veneție, a doua, căreia îi lipsesc douăsprezece secole de istorie, dar cu un viitor mai sigur decât ale celei dintâi, care va continua să coboare sub năvala Adriaticii, în vreme ce Delta, înaintând spre mare, își va spori suprafața cu câțiva metri în fiecare an. Un patrimoniu spiritual, pe care nu-l prețuim pe măsură, și altul economic pe care n-am știut niciodată să-l folosim fără să-l distrugem.

Pentru a exista, Carpații aveau nevoie de Dunăre și mare. Transilvania, starea de veghe a ființei noastre, a coborât la țărmuri, descoperind Grecia și Mesopotamia pe care le-a adus acasă, în sanctuarele de la Sarmizegetusa și mai sus, în cetățile din munții Orăștiei.

Am învățat latina mult mai înainte de a ne fi adusă de legiunile lui Traian, dându-ne seama că numai așa puteam supraviețui: să mori pentru a continua să trăiești.

Nimic după aceea nu ne-a tulburat vorbirea. Nici chiar slavii, al doilea aparat circulator din geografia noastră, înstăpânit câteva secole în biserică și cancelarii, dar nu și în ogradă unde, odată închise porțile, nu am mai comunicat decât cu miturile și cosmosul.

4

            Ceea ce nu înseamnă că am fi respins neologismele, sosite în limba noastră cu mult înaintea Mioriței și din ce în ce mai numeroase după aceea, când încercarea „puriștilor” de a le elimina nu a cules decât satisfacții mărunte, veștejite de vorbirea comună, unde gramatica, cu mijloace specifice de adaptare, le primise fără alegere. Grebla, ca să dăm un exemplu simplu, vine din bulgară, dar greblatul vine de la noi.

            Cu mult bună cunoaștere, într-un studiu puțin frecventat, Maiorescu a stăruit asupra funcțiilor neologismelor, inclusiv stilistice și de afectivitate, stăpânind atât literatura cultă, cât și pe cea orală, în care descoperea mai mult timp. Ajutați mereu de Constantin Noica, observăm că  avem trei forme de trecut, două pentru viitor și patru pentru subjonctiv. Nu fără de rost, indicativul prezent al verbului a dori cunoaște, la persoana întâia singular, cinci conjugări. Nu am păstrat articolul enclitic pentru a ne complica viața și nu fără temei am folosit, alături de infinitivul scurt, unul lung, care ne-a dăruit o infinitate de cuvinte, absolut necesare. Că romanii n-au cunoscut condiționalul, înseamnă că n-au avut nevoie de el, în timp ce la noi dispune de șapte forme de timp, iar optativul se mulțumește cu trei.

            Împotriva celor ce consideră româna - și nu-s puțini – o latină coruptă de slavă și sufocată de barbarisme, constatăm ca la noi cuvintele, pe lângă etimologie, au și biografie. Ceva semnificativ s-a petrecut în viața noastră și, de aici, existența cuvintelor perechi – secol-veac; timp-vreme; oră-ceas; cale-drum; iad-infern; rai-paradis; inimă-suflet-duh, etc.etc.

            Nu am adunat cuvinte la întâmplare și nu le-am păstrat pentru a fi mai bogați. Niciunul din cele numite aici nu a ieșit din uz, le rostim după împrejurare și interlocutor, în funcție de încrederea noastră în sinceritatea lui. Altfel spus, depozitul nostru idiomatic nu este un supermarket plin cu produse noi și inutile – obiecte sau funcții ale acestora - care îți pot falsifica viața, venind din alte culturi, ci un magazin cu piese de schimb, deschis la toate orele.

 Totul depinde de modul în care știm să le căutăm și să le dăm întrebuințarea la zi.

5

Pâna aici, totul e în ordine. Complicația începe din clipa în care descoperim că multe dintre cuvintele abia sosite pe rafturile alfabetului ne sunt de mare folos, dar nu știm de unde să începem, sporindu-ne morfologia tehnologică, dar nu și sintaxa sufletului.

            Timp în care, incriminată în mare grabă și alungată fără discernământ prin huiduială publică, limba de lemn, în fața limbii de piatră, s-a reîntors acasă pe covorul roșu prin discursul politicienilor care nu s-au putut despărți de decalogul ideologic de dinainte – șapte lozinci și trei culori – nici cu mâna pe Biblie. Laptopul le-a făcut eonomie de caiete și creion, dar și de memorie  – memoria are nevoie de caligrafie -, Internetul le-a dat informația gata prelucrată, cu punct fără virgulă și de multe ori fără adevăr, învățându-i să se închine la sfinți pe care nu-i cunosc.

            Nici o călătorie nu ne va aduce mai multă cunoaștere decât cea în lumea cuvintelor, cele care, la rândul lor, călătoresc mai mult și mai repede decât pâna acum. Nu dintr-o pădure în alta, ci dintr-o mare în celălaltă, purtate pe corăbiile sateliților. Noțiuni care, uneori, ajung înaintea obiectului pe care-l definesc. Când, în sfârșit, sosește și obiectul, ne dăm seama că nu mai avem ce face cu el, că nu ne trebuiește și mai mult ne încurcă.

            Deși pare greu de crezut, și mai ales de acceptat, multe din suferințele noastre vin din lingvistică. Mi eficientă decât securile, beldiile, și sănețele cu lunete pentru infraroșii.

Cu mai multă limbă română, după prăbușirea din anii 90, economia română ar fi avut mai multe punți pentru a trece la economia de piață. Numai că primii noștri politiceni nu stăpâneau nici economia, nici piața și nu știau să conjuge auxiliarele decât la persoana întâia singular – eu sunt, eu am -, preferând să rămână pe primul mal și să privească naufragiul.

            La drept vorbind, limba de lemn n-a fost așa ceva decât în imaginația înfierbântată a unei pariziene alfabetizate în sovietologie, care a lansat termenul, ignorându-i pe Heidegger și Kant, oprindu-se la Orwell, Russel și Wittgenstein. 

6

Timp în care un macedonean isteț, de lângă Urziceni, ne învață fanariota, ridicând interjecția bă la rangul unui verb impersonal, băulind peste tot. Pâna și-n Parlamentul european, unde-a ajuns pe brațele unui întribunat abuziv pe colina cea mai de sus a istoriei neamului, reușind s-o facă din ce în ce mai mică, pâna la statura personală de pitic gomflat cu pompa de la bicicleta bunicilor.

Cu câteva cuvinte, fără etimologie cunoscută, ajungând să semnifice, de la o țară la alta altceva, lingvistica a distrus edificii întregi. Un fetișism din care s-au clădit averi uriașe, pustiind totul în jurul lor.

Mijloacele de comunicare – mass-media, iată barbarismul!- au devenit în noile condiţii, instrumente perfecte pentru analfabetizare. Oricât de erudite, sunt nişte sms-uri – alt barbarism!- care au anulat rostirea. O sărăcie în plus, spirituală, lângă multe altele.

Au dispărut adverbele de mod şi loc, iar cele de timp ocolesc prezentul. O limbă fără  adverbe se stinge treptat, candelă fără flacără. Au dispărut prepoziţiile, începând cu întru, creaţie a limbii noastre în care se află multă istorie. Au dispărut conjuncţiile adversative, opţiuni ale libertăţii de opinie. Subjonctivul s-a destrămat, iar optativul s-a încărcat cu promisiuni care nu se vor împlini niciodată. Politica proastă, ca să nu se ocupe de prezent, planifică programe de viaţă pentru epoci pe care nu le va mai trăi, ipotecând viitorul şi generaţiile, obligate să le răscumpere nepriceperea.

Avem, încă mai avem, mulţi gramaticieni de valoare – lingvişti, lexicologi, etimologi şi semasiologi – dar nu mai au spaţiul suficient de manifestare, nici instituţii care să le susţină demersurile şi neliniştile. În schimb, proliferează şi stăpânesc totul semidocţii.

Subversivă, economia de piaţă – eufemism care a deschis toate uşile neo-capitalismului - începe cu sărăcirea rostirii, deci şi a gândului, violentând sintaxa pentru a recompensa elipsele.

7

Mai agresivă decât comunismul, globalizarea plăteşte bine negândul, golul şi pustiul, lăsând colinele fără păduri şi vadul râurilor fără izvoare, garantând triumful limbii de piatră.

Acum trebuie să mai găsim și grădina în care să cadă sămânța. Și să ne retragem în hrube și peșteri, așteptând trecerea timpului cu pietrele-n mână.