Poetul la New York
ÎNTOARCERE IN ORAŞ
New York
(Oficină şi denunţ)
Sub tabla
înmulţirii —
o
picătură de sânge de raţă ;
sub tabla
împărţirii —
o
picătură de sânge de marinar ;
sub tabla
adunării — un râu de sânge cald.
Un râu
care curge cântând
prin
dormitoarele cartierelor mărginaşe,
argint,
ciment şi briză,
sub
zorii-nşelători de la New York.
Există
munţii. Ştiu.
Şi
ochelarii pentru-nţelepciune.
Ştiu. Dar
am venit să văd cerul.
Am venit
să văd sângele-ntunecat.
Sângele
care poartă maşinile spre cataracte
şi
sufletul spre limba cobrei.
în
fiecare zi, la New York, se ucid
patru
milioane de raţe,
cinci
milioane de porci,
două mii
de porumbei pentru pofta muribunzilor,
un milion
de vaci,
un milion
de berbeci
şi două
milioane de cocoşi
care părăsesc
cerul făcut bucăţele.
Dar e mai
bine să suspini ascuţind cuţitul
sau ucigând
câinii
în
halucinante vânători
decât să
rezişti dimineaţa
nesfârşitelor
trenuri de lapte,
nesfârşitelor
trenuri de sânge
şi
trenurilor cu trandafiri încătuşaţi
pentru
negustorii de parfumuri.
Raţele şi
porumbeii,
porcii şi
berbecii
îşi lasă
picăturile de sânge
sub tabla
înmulţirii,
şi
îngrozitoarele mugete ale vacilor înjunghiate
umplu cu
durere valea
în care
Hudsonul se îmbată cu uleiuri arse.
Denunţ
întreaga lume
care ignoră
cealaltă jumătate,
jumătatea
care nu poate fi răscumpărată,
cea care
îşi ridică munţii de ciment,
sub care
palpită inimile animalelor ce se uită
şi sub
care ne vom prăbuşi cu toţii
în ultima
sărbătoare a tarodurilor.
Vă scuip
în faţă.
Cealaltă
jumătate mă ascultă,
dormind, urinând,
zburând,
în
puritatea ei,
asemeni
copiilor pe la porţi,
cei care
caută cu beţişoare fragile
găurile
în care ruginesc elitrele insectelor.
Nu. Nu
este infernul. E strada.
Nu. Nu
este moartea. E magazinul de fructe.
Există o
lume de fluvii sfărmate
şi
distanţe de necuprins,
în laba
acestei pisici
schilodită
de un automobil,
iar eu
aud cântecul teniei
în inima
multor fetiţe.
Rugină,
fermenţi, pământ înfricoşat.
Pământ,
tu însuţi în plutire
prin
cifrele oficinei.
Ce să fac
? Să organizez peisajul ?
Să
ordonez iubirile care devin fotografii ?
Care
devin bucăţi de lemn şi cheaguri ?
San
Ignacio de Loyola
a ucis
numai un iepure
şi buzele
lui gem şi acum
prin
turnurile bisericilor.
Nu, nu,
nu, nu ! Eu denunţ !
Denunţ
conspiraţia
acestor
oficine pustii
care nu
vindecă agonia,
care
distrug calendarul pădurilor,
şi mă
ofer să fiu mâncat
de vacile
înjunghiate,
când
mugetele lor umplu valea, o sfâşie,
iar
Hudsonul se îmbată cu uleiuri arse.
DOUA ODE
(Din turnul
edificiului Crysler Building)
Cartiere
rănite uşor
cu fine
spade de-argint,
nori zgâriaţi
de-o mână de coral,
având pe
dos o alună de flăcări,
peşti de
arsenic ca nişte rechini,
rechini
ca nişte lacrimi,
spre a
orbi mulţimea,
trandafiri
ce rănesc
şi ace
instalate în vinele cu sânge,
lumi
potrivnice şi iubiri acoperite cu viermi
vor cădea
peste tine. Vor cădea
peste
marea cupolă
unsă cu
ulei de limbile militare,
sub care
urinează un om
peste un
porumbel strălucitor,
scuipând
praf de cărbune,
înconjurat de mii
de clopoţei.
Pentru că
nu mai există cine
să
împartă pâinea şi vinul,
nici să
sădească iarbă în gura morţilor,
nici cine
să deschidă umbrelele de in
sub care
să te poţi odihni,
nici cine
să plângă rănile elefanţilor.
Nu există
decât un milion de fierari
care forjează
cătuşe
pentru
copiii ce se vor naşte.
Nu există
decât un milion de tâmplari
care
geluiesc coşciuge fără cruci.
Nu există
decât o mulţime de plânsete
care-şi
desface hainele aşteptând glonţul.
Omul care
dispreţuieşte porumbelul
trebuie
să vorbească,
trebuie
să strige, dezbrăcat, sub coloane,
să-şi
facă o injecţie ca să aibă lepră
şi să plângă
un plâns atât de teribil,
încât să
dizolve inelele şi telefoanele de diamant.
Dar omul
îmbrăcat în alb ignoră misterul spicului,.
ignoră
geamătul femeii care naşte,
îl ignoră
pe Cristos, cel care încă
mai poate
să dea apă,
ignoră faptul că
banul arde sărutul minunii şi dă sângele mielului să-1 soarbă idiotul cioc al
fazanului.
Învăţătorii
arată copiilor
o
miraculoasă lumină ce vine din munţi;
dar ceea
ce-ajunge până la ei e doar o hazna
din care
ţipă întunecatele nimfe-ale mâniei.
învăţătorii
le-arată cu devoţiune
imensele
cupole afumate ;
dar
printre statui nu există iubire,
nu există
iubire sub ochii de sticlă definitivă.
Iubirea
trăieşte în carnea sfâşiată de sete,
în coliba
scundă care luptă cu inundaţiile ;
iubirea
trăieşte în gropile
în care
se sfâşie şerpii foamei,
în trista
mare legănând
cadavrele
albe ale pescăruşilor,
în
obscurul sărut înţepător de sub perini.
Dar bătrânul
cu mâini strălucitoare
va spune
: Iubire, iubire, iubire,
aclamat
de milioane de muribunzi :
va spune
: iubire, iubire, iubire,
sub
brocartu-nfiorat de mângâieri;
va spune
: Pace, pace, pace,
sub scrâşnetul
cuţitelor şi pepenii de dinamită ;
va spune :
Iubire, iubire, iubire,
până ce buzele i
se vor face de-argint.
Intre timp, între timp, ah, între timp,
negrii
care scot scuipătoarele la aer,
băieţii
care tremură sub teroarea palidă a dictatorilor,
femeile
înecate în uleiuri minerale,
mulţimile
ciocanului, viorii sau norilor,
vor trebui
să strige,
chiar de
li se vor lipi creierii pe ziduri,
vor
trebui să strige în faţa cupolelor,
vor
trebui să strige înnebunite de flăcări,
vor
trebui să strige înnebunite de zăpezi,
vor
trebui să strige cu capetele pline de murdărie,
vor
trebui să strige asemeni
tuturor
nopţilor împreunate,
vor
trebui să strige cu glas atât de tare,
până când
vor tremura oraşele ca nişte fetiţe,
surpând
închisorile de ulei şi muzica,
pentru că
vrem pâinea noastră cea de toate zilele,
floarea
de arin şi veşnica mângâiere însângerată,
pentru că
vrem să se facă voia Pământului
care-şi
dăruieşte fructele tuturor.
ODA PENTRU WALT
WHITMAN
Pe East
River şi Bronx,
flăcăii cântau
învăţându-şi mijlocul
cu roata,
uleiul, pielea şi ciocanul.
Nouăzeci
de mii de mineri scoteau argint din pietre
şi copii
desenau scări şi perspective.
Dar nici unul nu dormea,
nici unul nu vroia să fie râu,
nici unul nu iubea frunzele late,
nici unul nu îndrăgea limba albastră a ţărmurilor.
Pe East River şi Queensborough,
flăcăii luptau cu industria,
evreii vindeau faunei rîului
trandafirul circumciziei
şi ceru-şi vărsa peste poduri şi acoperişuri
turmele de bizoni minate de vânturi.
Dar nici unul nu se oprea,
nici unul nu vroia să fie nor,
nici unul nu căuta ferigile,
nici roata galbenă a tamburinei.
Când va răsări luna,
scripeţii se vor roti să răstoarne cerul;
o frontieră de ace va înconjura memoria
iar sicriele se vor da celor ce nu lucrează.
New York de noroi,
New York de sârmă
ghimpată şi moarte.
Ce înger porţi
ascuns în obraji ?
Ce glas perfect
va spune adevărul griului ?
Şi cine teribilul
vis al anecdotelor tale pătate ?
Nici
măcar o clipă, bătrânule frumos, Walt Whitman,
nu a
trecut fără să-ţi văd barba plină de fluturi,
nici
umerii tăi de pânză roşi de lună,
nici
coapsele tale de Apolo virginal,
nici
glasul tău ca o coloană de cenuşă ;
bătrânule
frumos ca negura,
gemând
asemeni păsării
cu sexul
străpuns de ace,
duşman al
satirilor,
duşman al
viţei de vie,
amant al
trupurilor sub pânză groasă.
Nici o
singură clipă, frumuseţe virilă,
ce-n
munţii negri, printre reclame şi trenuri,
visai să
fii un râu, să dormi ca un râu,
cu acel
prieten care-ţi lăsa în suflet
o mică durere
necunoscută de neştiutor leopard.
Nici o
singură clipă, Adam al sângelui, mascul,
om doar
pe mare, bătrânule frumos, Walt Whitman,
pentru că
pe terase,
adunaţi
prin baruri,
ieşind ca
nişte ciorchini de prin canale,
tremurând
între picioarele şoferilor,
ori
rotindu-se pe platforme de-absint,
sodomiţii, Walt
Whitman, te visau.
Acesta de
asemeni. De asemeni ! Se desfrânau
în barba
ta luminoasă şi castă,
blonzii
din nord, negrii nisipurilor,
mulţimile
de ţipete şi gesturi,
asemeni
pisicilor şi şerpilor,
sodomiţii,
Walt Whitman, sodomiţii,
înmuiaţi
de lacrimi, carne de nutreţ,
cizmă sau
muşcătură a îmblânzitorilor de fiare.
Acesta de
asemeni ! De asemeni ! Degetele întinse
arată
ţărmul visului tău,
când
prietenul tău mănâncă mărul
cu o
uşoară savoare de benzină,
şi
soarele cântă prin buricele
copiilor ce se
joacă sub poduri.
Dar tu nu
căutai ochii sfâşiaţi,
nici
mlaştinile fierbinţi în care se-neacă pruncii,
nici
scuipatul îngheţat,
nici curbele
rănite ca nişte bureţi de broaşte
ce-i duc pe
sodomiţi prin maşini şi terase,
în timp ce-i
biciuie luna prin colţurile groazei.
Tu căutai
un trup ca un râu,
taur şi
vis să-mpreune roata cu alga,
tatăl
agoniei tale, camelia morţii tale,
care să geamă în
ecuatorul tău de flacără-ascunsă.
Pentru că-i drept
ca omul să nu-şi caute desfătarea
în pădurea de sânge
a dimineţii de mâine.
Cerul are ţărmuri
pe care poţi să eviţi viaţa
şi există trupuri
care nu trebuie să se repete în zori.
Agonie,
agonie, vis, ferment şi vis.
Aceasta-i
lumea, prietene, agonie, agonie.
Morţii se
descompun sub ceasurile oraşelor,
războiul
trece cu un milion de şoareci cenuşii,
bogaţii
oferă amantelor lor
mici muribunzi
iluminaţi,
iar viaţa
nu-i nobilă, nici bună, nici sacră.
Dacă vrea, omu-şi
poate stăpâni dorinţa
prin vâna de
coral sau trupul celest.
Mâine iubirile
vor fi stânci şi Timpul
o briză adormită
care vine prin ramuri.
De asta
nu ridic glasul meu,
bătrânule Walt Whitman,
împotriva băiatului care scrie
numele
fetei pe perina sa,
nici
contra celui ce se îmbracă
asemeni logodnicei
în
obscuritatea garderobei,
nici
împotriva singuraticilor de prin cazinouri,
sorbind
cu scârbă apa prostituţiei,
nici
împotriva bărbaţilor cu ochii verzi,
cei care-şi
iubesc bărbaţii arzându-şi buzele în tăcere.
Dar îl
ridic împotriva voastră,
sodomiţi din oraşe,
cu carne
otrăvită şi gândire murdară,
mame de lut, árpii, duşmani fără vis ai Iubirii,
cea care împarte cununi de
bucurie.
Împotriva
voastră, mereu, cei ce daţi flăcăilor
picături
de moarte murdară cu amar venin.
împotriva
voastră, mereu,
Faeries din Nordamerica,
Pájaros din Havana,
Jotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.
Sodomiţi
din întreaga lume,
asasini ai porumbeilor !
Sclavi ai femeii,
căţele ale cântăreţilor
lor,
desfăşuraţi prin pieţe ca o febră de evantaie,
ori surprinşi în nemişcate
peisaje de cucută.
Nu există salvare ! Moartea
ţâşneşte din ochii voştri,
strângând flori cenuşii pe ţărmuri noroioase.
Nu există salvare ! Aveţi grijă !
Cei înşelaţi, purii,
clasicii, înfieraţii, plângăreţii
vă închid porţile bacanalelor.
Iar tu, frumosule Walt Whitman,
dormi pe ţărmurile Hudsonului,
cu barba către pol şi braţele deschise.
Argilă moale sau zăpadă, cheamă glasul tău
prietenii care-ţi acopăr gazela trupului.
Dormi. Nimic nu rămâne.
Un dans de ziduri cutremură câmpiile
şi America se scufundă sub maşini şi bocete.
Aş vrea ca aerul puternic
din cea mai adâncă noapte
să şteargă florile şi literele
sub care dormi,
iar un copil negru
să anunţe albilor de aur sosirea împărăţiei spicului.
.....................................................
lustraţiile - desene ale poetului
© Darie Novăceanu- Federico Garcia Lorca
Carte de poeme – traducere şi comentarii
Editura Univers – Bucureşti, 1986