Satul fără câini

Satul fără câini

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi când nu ţi-ar bate în piept

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului flutură pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum dinstreşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

            (Lucian Blaga – Sufletul satului)

           

Sat fără câini şi câini fără stăpâni, din decembrie 1989 România s-a aflat la cheremul jefuitorilor de pretutindeni, ajutaţi cu multă abnegaţie de jefuitorii autoctoni. Oblăduiţi fără deosebire, cu smerenie şi inconştienţă, de toate guvernele care şi-au plimbat umbrele prin saloanele de lux ale nemerniciei politice, transmiţându-şi unul altuia ştafeta incoloră a sărăciei de toate culorile.

            Din drăgaică în drăgaică, maratonul democraţiei şi libertăţii noastre a fost o chermeză continuă, plină de veselie, din care n-au lipsit tobele, tromboanele, ţambalele, trâmbiţele, vuvele, clarinetele fără muştuc şi ocarina din argilă arsă, nici fluieraşul de fag al păstorului de sterpe, mioare şi berbeci neîntorşi. O variantă, ultima până acum, a colinelor metafizice şi plaiului mioritic. Fatalitate şi resemnare.

Numai că, la ora bilanţului, ceea ce ni s-a părut a fi o sărbătoare a despărţirii de trecut s-a dovedit a fi o înmormântare a viitorului. În toate domeniile vieţii, începând cu cel social şi cel al economiei, pentru a le face loc celor nou inventate, precum cel al birocraţiei monumentale, corupţiei monolitice şi Justiţiei contra justiţiei. Astfel că, legiferate de un parlament de paradă, fărădelegile au sporit constant şi peste tot, ca un potop; au devenit Dunăre învolburată de afluenţii amăgirii şi nepăsării.

Lăsând pentru un alt prilej, sănătatea, care a înmulţit bolnavii,  educaţia, care a îmbunătăţit analfabetismul şi industriile, care au fabricat în serie regimente de şomeri, domeniul cel mai năpăstuit şi mai dureros a fost şi rămâne cel al agriculturii, cel care a asigurat dintotdeauna dăinuirea biologică şi spirituală a neamului românesc.

Ar fi fost un miracol ca tocmai vatra înveşnicirii noastre să nu fie lovită de năvala atâtor nenorociri. Şi miracolul acesta nu s-a produs. Pentru că, între timp, s-au petrecut altele, tocmai pentru ca cel atât de dorit şi aşteptat să nu se producă.

Faptul că în ultimii ani România a ajuns să importe 70 la sută din alimentele pe care le consumăm, spune mult, dar nu spune totul. Oricât de exactă ar fi fost, la data aceea, dezvăluirea fostului prim-ministrului Emil Boc, persoană sinceră şi binevoitoare, dar fără noroc şi nu mereu responsabilă. Totul, în acest caz, nu va fi spus niciodată sau, cel mult, în clipa când nu vom mai avea ce face cu el. Pentru că un adevăr nerostit la timp, îşi pierde din adâncime şi nu mai este adevăr adevărat. Iar tăgăduiala lui, dacă duce la urmări catastrofale pentru destinul unui popor, este o infracţiune istorică. Mai pe înţeles, o crimă. Şi mai precis, o crimă de leznaţiune.

Nu mai am, la anii mei, teamă de cuvinte: cucerirea Daciei de către Imperiul roman a însemnat mai puţin decât dezastrul la care am ajuns acum. Înseamnă că toate victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu au fost zadarnice. Zădărnicite de un imperiu nou, nevăzut dar simţit peste tot, din ce în ce mai agresiv.  

Cauzele acestui 70 la sută au venit din toate părţile, fiecare cu justificarea sa, dar efectul lor a mers pe unul şi acelaşi drum ducând, inevitabil, spre palatele foamei. Foametea a fost dintotdeuna aliatul politicilor proaste; iar înfometarea românilor reflectă întru totul politica de astăzi, obsolut tribală.

Un popor se stinge când i se taie rădăcinile.Triburile au supravieţuit cu rădăcini.

Fără să-mi fac vreun merit şi fără să susţin că aş fi un cunoscător în materie, câtorva din cauzele lui 70 la sută le-am spus pe nume, atâta timp cât mi s-a îngăduit să le spun. Editorialele, dintr-un ziar care nu mai există, dovedesc că nu am fost un ghicitor în stele, nici un împătimit al datului în bobi, dar am ştiut să număr pe degete.

Să numărăm, aşadar, şi să adunăm ceea ce nu mai avem, să vedem unde s-a dus avutul şi cine l-a dus. În cei douăzeci şi ceva de ani de bairamuri neîntrerupte, România a avut 3 preşedinţi, 7 legislaturi, 14 guverne, 11 prim-miniştri, 21 de miniştri ai Justiţiei, 17 miniştri la Externe şi 24 la Agricultură. Nu-i mai adun şi pe ceilalţi, considerând că cei număraţi, dacă ar fi vrut cu adevărat, miracolul atât de dorit s-a fi produs.

Casa lui Eminescu - Ipoteşti

Informaţia este culeasă din oglinzile guvernamentale, aşa numitele site-uri, care nu pot fi învinovăţite nici de prea multă transparenţă, nici de prea puţină opacitate. Sunt aşa cum trebuie, şi nu cum se cuvine să fie. Sunt publice, dar nu pentru oricine. Pentru că nu oricine ştie să citească printre rânduri şi să adauge ceea ce lipseşte, majoritatea datelor fiind, din principiu, incomplete sau depăşite. Păstrate anume să nu înţelegi nimic şi să te pierzi în negură. Le-am cercetat pe toate, le-am confruntat, am adunat, am scăzut şi mi-am făcut câteva rezumate-concluzii, ordonate într-o Addenda, anume să le puteţi privi de la fereastră. Ca pe un cortegiu funerar. Cu răbdare, cortegiul fiind foarte lung.

Amănuntul că în acest timp am avut mai puţini prim-miniştri decât guverne şi mai mulţi miniştri decât prim-miniştri nu-i o anomalie, ci o anamneză a chermezelor politice: unii prim-miniştri au reuşit să-şi păstreze scaunul în câte două guverne, alţii au plecat fără să-şi consume mandatul, câţiva miniştri au trecut de la un minister la altul, iar alţii au plecat mai devreme, demişi sau retraşi, din motive care-i privesc personal. Oricum, nimeni nu a plecat cu mâna goală şi numai după ce şi-au asigurat un scaun mai comod, într-o societate privată, luând cu el o părticică din patrimoniul de stat, declarată şi legalizată drept moştenire de la strămoşi.

 

Casa lui Sadoveanu - Fălticeni

Prima anomalie (din nefericire, nu şi ultima) s-au petrecut la Preşedenţie, unde primul sosit s-a întins ca o pecingine pe două legislaturi şi jumătate, lăsând scaunele, fotoliile şi canapelele infectate cu ploşniţe. Insectele acelea mărunte, care se apără prin duhoare, cu cap mic, înzestrat cu elitre telescopice, talie scurtă şi corp de submarin turtit, care le îngăduie să se strecoare prin toate crăpăturile şi se hrănesc numai cu sânge de om, putând să rabde de foame până la şase luni.

Când spun anomalie nu mă refer la durata locativă în sine a primului venit la Cotroceni. Pentru că tocmai anomalia i-a prelungit şederea, chiriaşul trăgând de timp până când o prerogativă constituţională ambiguă l-a autorizat să mai întârzie în atanasele domnitorilor de altădată – Şerban Cantacuzino, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, etc.-, să-şi desfete sufletul, din Foişorul lui Dionisie, cu foşnetul copacilor din ultima strofă a Codrului Vlăsiei, şi să admire în continuare, satisfăcut, coloanele, arcele, scările de stejar şi lambriurile de marmură ale palatului.

 

Palatul Cotroceni

 Palatul în care cel care îl reformase cu grijă (să-i spunem numele: Nicolae Ceauşescu), păstrându-i evlavia brâncovenească, n-a dormit nici măcar o noapte, ultima din viaţă petrecând-o la Târgovişte, lângă o latrină de cazarmă, secerat de gloanţele unor recruţi neinstruiţi. Lăsat să îngheţe sub aburii pestilenţiali ai acesteia, de unde, în aceiaşi noapte (să reţinem data: 25 decembrie, 1989), a fost adus şi abandonat pe maidanul unui teren de fotbal din Ghencea; împachetat într-o pânză de cort militar. Şi nu în mătasea cernită a firmanului, precum cel aşezat pe umerii lui Brâncoveanu, prevestindu-i sfârşitul (să-l amintim: 15 august, 1714), între cele Şapte Turnuri, la Edicule.

Faptul că primul chiriaş de la Cotroceni îi fusese slugă obedientă, iar mai apoi  s-a aflat între gâzii care i-au tăiat capul, n-a fost o întâmplare, ci, aşa cum am învăţat din cărţile de filozofie, o necesitate. Întâmplarea putea să nu se întâmple; necesitatea trebuia să se producă. Şi s-a produs. Şi s-a întâmplat (!) să intre şi în Constituţie, devenind din lovitură militară, Revoluţie; cu idealuri „în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român” (Articolul 1 – aliniatul 3). O batjocură a celor 1104 români, morţi în revolta  din decembrie 1989. O profanare a istoriei neamului. Un sacrilegiu povestit şi repovestit fără ruşine, în sute de cărţi cu miros mai greu decât al urinei soldaţilor de la Târgovişte. Cărţi care i-au ajutat gâdelui, ajuns calif, să promoveze şi să promulge, legi după legi, una mai absurdă decât alta, trecând în buzunare particulare averea comună, indivizibilă, a tuturora; un patrimoniu economic naţional, clădit în tăcere, din foame, frig, frică şi alte suferinţi, pe care, dacă vi le mai amintiţi, vă rog să le număraţi şi să le adunaţi singuri.

Cotroceni - Ştafeta sărăciei

 Eu le-am adunat de multe ori. Într-o singură împrejurare, am scăzut: două castele – Sinaia şi Săvârşin – două palate – Pelişor şi Herăstrău – o moşie cât cuprinzi cu ochii. Totul pus în braţele unui rege de efemer, califul de la Cotroceni păstrându-şi tronul pentru el. Totul fără dezlegare de la nimeni – nu tu Parlament, nu tu Popor -, ca şi când ar fi dat de la el. Ştergându-i, totodată, valoarea biletului de tren până în Elveţia. Şi dându-i, pe deasupra, 1,5 milioane de dolari pentru a se plimba prin Occident, chipului sub formă de lobby, să ne „bage” în NATO, când acesta intrase în România de câţiva ani, fără să întrebe pe nimeni.

Păduri, livezi, cerbi şi căprioare – nici Ţiriac nu a primit mai mult de la Roman -, aparte un aeroport lângă mare; plus cerul românesc pentru ca avioanele invizibile să-şi descarce bombele peste Iugoslavia vecină.

Întemeietor de anomalii, primul chiriaş de la Cotroceni – nu-i spun numele, sperând să-l uite şi istoria – a fost şi un neobosit ziditor de ruine, construite din materiale mai rezistente decât sunetul lirei lui Amfion. Piatră cu piatră, începând de jos; de la temelia neamului, în care a intrat prin efracţie gentilică, trecând Dunărea pe la ostroavele olteniţene, pe umerii unui bunic decedat cu mult înainte de naşterea sa.       

Ce ruină mai ruină decât toate ruinile, precum Legea Pământului, aşa cum a gândit-o şi răzgândit-o Negânditorul de la Cotroceni? O lege a viitorului fără trecut! A  a lichidării fărădelegilor dinainte prin introducerea altora noi, strecurate prin ideologia eufemismelor unei democraţii primitive şi a libertăţii anapoda, precum retrocedarea sau reconsitituirea proprietăţilor, reparaţia daunelor morale şi recunoaşterea pagubelor materiale. Abuzive primele, imaginare următoarele, nedrepte despăgubirile. Ducând, în cele din urmă, la dispariţia clasei ţărăneşti.

Trunchiul ţării, arborele mândru şi semeţ, răsărit dintr-un timp fără istorie, a fost retezat cu brutalitate, palmă cu palmă, articol după articol. Smuls din pământ şi aruncat în foc. Să păstreze bine încinse grătarele pentru fleici şi mititei de la chermezele vesele ale despărţirii noastre de noi înşine. Timp în care vatra satelor se răcea încetul cu încetul, fără pic de ulei în candelă.

Ştiu, arţăgoşi ca întotdeauna, nodînpapuriştii îmi vor spune că nu am dreptate, că, dimpotrivă, Legea Pământului a fost elaborată cu toată grija, urmărindu-se, în primul rând, protejare şi dezvoltarea populaţiei rurale, recunoaşterea abuzurilor îndurate timp de secole. Gândită anume pentru a li se restitui satelor ceea ce ... nu li s-a  luat. Pentru că mai sus amintita necesitate, din decembrie 1989, s-a produs: capul nenorocirilor noastre neîmplinite a căzut la Târgovişte, cu faţa spre cerul înnoptat al Naşterii Domnului, printre troscot şi volbură uscată.

Argumentul suprem şi definitiv, la care aceştia nu vor să renunţe şi-l repetă peste tot, euforici, gâtuiţi de optimism, sună frumos: România are în clipa de faţă, numărate bob cu bob şi reflectate întocmai în oglinzile statistice ale guvernului, 12.965 de sate. Fericite că au supravieţuit demolării lor, gata pregătită.

Aşa este, recunosc, dar contraargumentul meu ar trebui să le sune-n conştiinţă: multe din cele 12.965 de sate nu mai există decât ca toponimice. Definesc locuri şi vetre care s-au stins. Pentru că oamenii au plecat: din cele peste 4 milioane de români care pribegesc în afara ţării, două treimi sunt foştii locuitori şi stăpâni ai acestor sate. Ai caselor care şi-au închis pleoapele ca să nu vadă cum vine singurătatea şi le cotropeşte grădinile, curţile, grajdurile şi le ferecă porţile. N-au vrut să mai vadă pustietatea drumurilor şi tristeţea ogoarelor năpădite de costreie, pălămidă, ciulini şi volbură târâtoare. Orlişte în locul valurilor aurii de grâu şi lanurilor verzi de porumb; ocolite până şi de păsări, de la hotarele răsăritului până la marginile asfinţitului.   

 

Casa lui Liviu Rebreanu

Satul a fost smuls din pământ de această ruină numită Legea pământului,  lăudată şi aplaudată peste tot. Până şi în cabinetele de la Bruxelles, unde – am spus-o la timp -, ca măsură de prevedere, s-a hotărât în secret, încă din vara anului 1990, decimarea potenţialului agricol al României, pentru a-l consolida pe cel altor state şi pentru a ajunge unde am ajuns: să ne cumpărăm din afară, exact de la aceste alte state, hrana din fiecare zi, plătind cu viitorul generaţiilor de după noi.

 

...Clasa ţărănimii; grâu şi soldaţi pentru două războaie mondiale. Despăgubiri de război pentru daune pe care nu le-a făcut – şase ani de cote, incluzând toate produsele agricole, care plecau spre Moscova. Puşcăriile, deportările, strămutările, coloniile de muncă (Poarta Albă, Salcia, Capul Midia, canalul Dunărea-Marea Neagră etc., etc.). Expropierea fără bani (1945) şi împroprietărirea cu bani (1950). Rechiziţiile forţate. Colectivizarea - bătăturile golite de animale şi unelte agricole care, oricum, nu-ţi mai trebuiau. Impozite pe ceea ce nu mai aveai. Închiaburirea – lichidarea ţăranilor înstăriţi şi mijlocaşi. Autoimpunerea – organele timpului calculau (grădină, curte, animale, păsări, pruni, meri, nuci, etc.) şi îţi stabileau o „fonciere” în plus, ca venind din partea ta, pentru consolidarea socialismului. Contribuţia – fiecare gospodărie participa la întreţinerea drumurilor (piatră, nisip, zile de lucru, etc.). Munca voluntară şi patriotică (oricând şi oriunde). Concentrările ( bărbaţii „mobilizabili” munceau trei luni de zile la strânsul recoltelor). Predarea obligatorie către stat a produselor agricole la preţul stabilit de acesta. Recensământul anual al porcilor şi animalelor mari, cu datoria de a le preda statului, dar nu oricum: porcul trebuia să aibă 150 de kilograme – cu sfoara, îi măsurai mijlocul, scădeai lungimea şi aflai greutatea -, viţelul trebuia să fie de două ierbi şi să ajungă la 250 de kilograme, pentru categoria a I-a, următoarele două reducând preţul la jumătate. Vaca era a ta, dar viţelul nu. Sacrificarea putea să urce până la trei ani de închisoare. Când era bătrână, vaca trebuia dusă la ORACA. Am fost de multe ori acolo şi m-am întors acasă numai cu funia, dar am uitat ce însemnau cele cinci litere. Am cunoscut direct, suferindu-le, marea parte a acestor blestămăţii.

Casa lui Marin Preda - Siliştea-Gumeşti

 

Iar acum, din 1990, de la capăt, dar altfel. Din nou soldaţi – în fosta Iugoslavie, în Irak, în Afganistan şi unde va mai fi nevoie. Reducerea directă şi indirectă a pensiilor, uitându-se că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.

Nu vorbim de pensiile pentru ceapişti, iaseişti, semetişti. Pentru că nu mai sunt locuri în cimitire. Dar să  amintim desfiinţarea ajutoarelor sociale, mai puţin cele de înmormântare. Impozitele mari, taxele cu nemiluita, nejustificate legal. Amenzile pentru orice infracţiune, inclusiv pentru trecerea pe stop. Asigurările private de sănătate, de bunuri imobile şi imobile, pentru case deschizându-se un capitol separat: îţi asiguri casa pentru dezastre naturale imprevizibile, precum inundaţiile; nu şi pentru trăznete, fulgere şi cutremure, care, pe semne, sunt numai naturale. Şi-ţi îngrijeşti suferinţa, plătind policlinicii trei nopţi de spital; imaginare, pentru că nu există paturi.

Şi acum, emigrarea: scoborâtorii tineri din balade au schimbat poienile - „gura de rai” – cu stepele de asfalt din Occident, iar bunicii au rămas acasă, îngrijindu-şi singurătăţile, nepoţii şi absenţa celor plecaţi, alungaţi de mizeria materială şi morală, înstăpânite pe satul fără câini.

Faptul că am ajuns să cumpărăm din afară, cu bani pe care nu-i avem, 70 la sută din produsele alimentare, e mai mult decât adevărat, dar – am spus de la început – acest adevăr nu spune totul, dezvăluirea întreagă fiind lăsată în seama surdo-muţilor. 

Casa lui Fănuş Neagu -Grădiştea

 

Nu ştiu cine i-a pus în braţe domnului Emil Boc această sorcovă împodobită numai cu şopârle. Şef de guvern, în două guverne prăbuşite în 12 luni! Cred, în continuare, că a fost sincer când a mers cu ea la Timişoara (17 iulie, 2009), apoi în Parlament, la televiziuni şi aiurea, bătându-i pe umăr pe toţi, dar mă îndoiesc că ar fi fost şi responsabil, necunoscând adâncimea dezastrului. Dumnealui a mers acolo să prezinte utopia Primului siloz, o invenţie a partidului său, după modele asemănătoare, precum Prima Casă, Prima Rablă şi ultimul prost.  Silozul acela – nu la dimensiunile celor însuşite de Triţă Făniţă -  nu s-a făcut. Pentru că oamenii nu aveau ce să pună în el şi nu era siguri că nu vin şobolanii. Dar primul ministru era ferm convins de succesul proiectului. Pledoaria sa a fost un triumf al iresponsabilităţii politice, terminându-se cu ovaţii. Şi un ou, care nu l-a atins pe el, dar i-a lovit maşina. Un singur ou!... Văzut de un noian de jurnalişti, care l-au ciocnit peste tot, o săptămână de zile. Timp în care nimeni nu a văzut diviziile de săraci, lipiţi pământului, mărşăluind spre palatele foamei.

Renunţaţi, vă rog, la doine, balade, proverbe şi strigături. Şi păstraţi restul.

Aruncaţi pe fereastră cărţile lui Slavici, Agârbiceanu, Sadoveanu, Voiculescu, Rebreanu, Galaction, Marin Preda, Bănulescu, Fănuş Neagu, etc.,etc., şi lăsaţi în rafturi numai geografia şi monografia aşezărilor rurale.

Scoateţi, vă rog, din Istoria României, istoria satelor. Şi păstraţi coperţile.

Madrid, iunie 2013

.....................................................

© Rezervate toate drepturile

Satul fără câini

Addenda corrige

Nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol. (Mihai Eminescu - Timpul, iulie, 1880)

            Admirabil efortul birocraţiei noastre de a aduna la un loc suprafaţa agricolă a ţării, după ce a fost fărâmiţată în toate felurile. O mare performanţă să echivalezi iugăre, ari, stînjeni, prăjini, coţi, palme, etc., în aceiaşi unitate de măsură şi să nu pierzi pe drum, măcar din Bărăgan, câteva pogoane ascunse în pădurile de salcâm.

            Avem, aşadar, în 2012, o suprafaţă agricolă de 14.700.000 hectare distribuite astfel: 9.400.000 teren arabil - 3.300.000 păşuni - 1.500.000 fâneţe - 218.000 terenuri viticole – 205.000 livezi şi pepiniere. Total: 14.623.000. Lipsesc, dacă n-am greşit socoteala pe degete, 77.000 de hectare. Diferenţă nesemnificativă, putând creşte până la un milion, din moment ce, din acelaşi statistici, rezultă că numai Zaiafet Păpuşoiu are, între Vaslui şi Bârlad, 38.000 de hectare, moştenire de la Ştefan cel Mare, reconstituită de Legea Pământului.

Astfel de diferenţe dispar definitiv, când statisticile se referă la toată suprafaţa ţării, evidenţiind totul în kilometri pătraţi şi procente: arabil - 39,40 la sută; păduri - 26,7 la sută;  păşuni şi livezi - 20,60 la sută; terenuri viticole şi grădini (în traducere, vineyards and orchards) - 2,2 la sută. Total procente, 88,9 la sută. Lipsesc 11,1 la sută? Nu, adăugaţi râuri şi lacuri - 3,6 la sută; construcţii (acoperişuri şi fundaţii), căi ferate şi drumuri - 4,3 la sută. Plus alte suprafeţe (other areas), 3,2. Adică sută la sută.

Din aceleaşi statistici, confruntate cu altele (anuare, manuale de istorie şi geografie), rezultă că în 1930 suprafaţa agricolă a României era de 14.110.497 hectare, iar populaţia rurală avea 14,4 milioane de locuitori. Puţin mai puţin decât puţinul de azi.

Nu am aflat, cu toată certitudinea, populaţia rurală de astăzi, procentul de 47,3 la sută având valori diferite, în funcţie de ziua când Dacian Cioloş, comisarul UE pentru agricultură, ajunge din Zălău în biroul său de la Bruxelles. Ultimul recensământ n-a fost „procesat” definitiv – formularul tip a avut 14 pagini! -, reuşind, deocamdată, să introducă în calcule o populaţie intermediară (Un glas de dincolo: - Mamă, când de închini, fă crucea mare că dracu-i bătrân!), termen nefolosit în nici o geografie din lume.

Nu-i vorba de patentarea unui termen nou în domeniul demografiei, ci de aportul birocraţiei monumetale de la noi în instaurarea confuziei şi derutei, factori care-i dezorientează deopotrivă pe sociologi, antropologi şi economişti în cunoaşterea unui fenomen real, nestatornic şi imprevizibil în manifestările lui. Pentru că această populaţie există, dar statutul ei este incert; o punte falsă pe care trec fantomele timpului, amândouă malurile - satul şi oraşul – fiind nesigure, aflate în plin proces de destrămare. Satul nu mai vine la oraş, neavând ce căuta unde nu se găseşte nimic care să-l intereseze, iar oraşul nu vrea să se întoarcă de unde a plecat.

Legea pământului, în acest caz, a fost o mare binefacere pentru mulţi orăşeni, recunoscându-li-se proprietatea terenurilor pe care le părăsiseră, fără a li se cere nimic în schimb. Liberi să facă ce vor cu acest noroc neaşteptat. Pentru că statul, tocmai când trebuia să fie de faţă, s-a întors cu spatele şi nu le-a oferit oamenilor alternative, opţiuni şi instrumente pentru ca norocul să fie împărtăşit, să crească, să-şi modifice conţinutul şi să ridice ţara la un nivel de bunăstare comună.

De aici, toate blestămăţiile. Fără un registru cadastral corect actualizat, după ce fusese răvăşit filă cu filă, reîmproprietăriţii şi-a vândut norocul primilor veniţi pentru ca aceştia, la rândul lor, să-l aşternă drept covor roşu pentru Corupţie. S-a lucrat repede, cu multă şi aplicată pricepere: prin vânzare, terenuri inexistente sau abuziv recunoscute, au devenit reale şi legale, transformate imediat în acţiuni (cea mai perversă acţiune) la fostele cooperative agricole sau la Intreprinderile Agricole de Stat, devenite, şi unele şi altele, asociaţii, societăţi, companii, etc. Acţiuni valorate, la rândul lor, în motorină subvenţionată, pentru a dispărea definitiv, în buzunare cu fermoar elveţian.

Ruină a tuturor ruinilor, Legea pământului – aici, unde statul nu trebuia să fie prezent, s-a dovedit foarte eficient!-  a îngăduit reîmproprietăriţilor să-şi mute terenurile unde au dorit, de la Cârlibaba la Poala Miresei, din Maramureş în Dobrogea şi – de ce nu? – de la Cluj Napoca la Mogoşoaia, devenită din comună suburbană metropolă a interlopilor, în timp ce alte suburbane – Băneasa, Sangov, Corbeni, Pipera, etc. – au ajuns la statutul de reşedinţe pentru frageda protipendadă politică şi financiară.

Exemplul ilustrativ - deloc cel mai grav – al acestor vânzoleli de cerşetori la porţile cimitirelor, ni-l oferă persoana domnului Emil Constantinescu: născut în oraşul Tighina, din Basarabia, crescut în satul Brădetu, din Argeş, domnia sa a moştenit de la bunici 30.000 de metri pătraţi de teren în cartierul bucureştean Pipera.  Teren cerut de familia sa, în 1991, şi retrocedat imediat. Fără ca registrul cadastral să-l fixeze exact, sub lumina aştrilor. Drept pentru care sora sa şi-a rezervat 5000 metri pătraţi pe strada Iancu Nicolae, iar restul (după ce s-a vândut odată!) a fost schimbat în acţiuni la ...Mogoşoaia. Demnă de reţinut declaraţia sa (din România Liberă- 14 martie, 2007): Eu am fost foarte atent să nu se comită abuzuri. Eu, ca preşedinte, m-am zbătut să schimb practica PDSR-ului de a muta terenurile de pe coclaurile din toată ţara în zonele de lux ala Capitalei.

Nici fratele său n-a stat cu mâinile în sân: cum a copilărit, ca şi fratele, ajuns preşedintele ţării în satul Brădetu, a convins prefectura din Argeş că a moştenit teren în comuna...Bradu, împroprieterându-se cu 2 hectare, la doi paşi de oraşul Piteşti, îndepărtându-i de la acest drept pe moştenitorii doctorului Ion M. Ionescu.

Mai tulbură somnul cuiva faptul că un de trei ori ministru – la Justiţie, la Interne şi la Apărare – a „vândut” un teren care nu era al lui, ci al celui de al treilea minister pe care l-a păstorit, unui cioban macedonean? Un schimb de terenuri: 20 de hectare la Pipera, pentru 21 de hectare la Ştefăneşti. Un hectar în plus. Da, dar din hectarul acesta, cel de trei ori ministru şi-a putut căsători fiica, dându-i o dotă substanţială.

 Foarte îndemânatic la behăit, ciobanul şi-a lăsat oile în Bărăgan şi s-a instalat în Pipera, devenind europarlamentar. Nu are nici o semnificaţie amănuntul că, în clipa de faţă, triministrul şi ciobanul de la Slobozia joacă table la clubul din Jilava. Pe beţe de chibrit fără fosfor: deţinuţii nu au dreptul la substanţe incendiare.

Mai nelinişteşte pe cineva, după atâta sinceritate, faptul că în prezent 10 la sută din suprafaţa agricolă a ţării este proprietatea străinilor? Mai sunteţi interesaţi să aflaţi că în topul cumpărăto­ri­lor de teren din România se situează cetăţenii italieni, cu 24,2 la sută din total, urmaţi de germani, cu 15,48 la sută şi cetăţeni din ţările arabe, cu 9,98 la sută? Fireşte, nu sunt singuri, altfel nu s-a împlini procentele:  spaniolii deţin o cotă de 6,22 la sută; austriecii – 6,13 la sută; ungurii – 8,17 la sută; danezii – 4,52 la sută; olandezii – 2,4 la sută; Grecia – 2,4 la sută şi, în sfârşit, turcii, cu doar 0,78 la sută.

Mai sunteţi curioşi să ştiţi că prin sistemul off-shore sunt cumparate terenuri de către Malta, Cipru, Monaco, San Marino şi Luxemburg?  O pondere de 5,91 la sută. State care nu au acasă atât pământ cât controlează la noi, prin delegaţii; adică iau totul şi nu trec niciodată pragul impozitelor.

Nu am aflat – pentru că nu există – nici un român care să fi cumpărat pământ în una din aceste ţări. În schimb, am aflat că unele dintre ele interzic străinilor să devină proprietari de teren în teritoriul lor; naţional şi suveran.

Şi nu m-am mirat, aflând astfel de lucruri, să aflu şi preocuparea lui Valeriu Tabără, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale: Străinii pot cumpăra teren agricol în România cu restricţii. Acestea nu vor fi ridicate cât voi fi eu ministru. Securitatea agricolă a României nu va fi afectată. (Ziarul Financiar)

La data aceea, Valeriu Tabără, cel mai vorbăreţ dintre toţi miniştrii Agriculturii, cultivase câteva sute de hectare cu soia modificată generic (Staţiunea de Cercetări Lowrin – Timiş) şi era foarte preocupat de reuşita experimentului, interzis de normele comunitare. N-a avut timp să observe că 3 milioane de hectare rămăseseră nelucrate. Pârloagă. Pentru că populația de la sate este formată din bătrâni, care nu mai pot face agricultură. Cum nici nu au bani pentru a-şi achiziționa utilaje şi nici încredere de a-şi da terenurile în arendă, de teamă să nu fie păcăliţi (...)

Drept urmare, de la Bruxelles, de unde se revarsă solidaritatea şi dragostea pentru noi, ziarele au mai adus o noutate: Comisia Europeana a cerut recent Bulgariei şi României să reducă perioada în care cetăţenii străini nu pot cumpara direct pamânt în România, iar declaraţia vine şi în contextul în care taxa pentru terenurile nelucrate ar putea determina vânzarea în masă a acestora.

Nici Valeriu Tabără, nici cei de după el, nimeni n-a băgat de seamă că terenuril agricole dedicate pomiculturii s-au diminuat după Revoluţie. Astfel, suprafața de livezi a scăzut de la 239,5 de mii hectare în anul 1989, la 196 mii de hectare în 2001 şi la 50 de mii de hectare în 2011. În mod logic, cele 189.500 de hectare distruse, atârnă foarte mult la cântar când cumpărăm mere de peste tot (Spania, Italia, Turcia, etc.), dar nu şi de la Mărăcineni. Unde ionatanul, goldenul delicios şi parmenul auriu umpleau coşurile de răchită cu flacără. Şi-i bine să ştim că romanii cultivau 30 de varietăţi de măr, 29 de smochin, 18 de castan, 11 de nuc şi 15 de măslin. Soiuri nemodificate genetic...

Nu cred că domnul Emil Boc, ajungând la Timişoara, nu ar fi ştiut că la doi paşi de oraş se afla, mai exact se aflase, Comtim, cel mai mare combinat de carne de porc din sud-estul Europei. Infiinţat în 1967 şi condus de un om pasionat şi foarte bine pregătit, Florentin Cârpanu. După treizeci de ani, combinatul avea terenuri, trenuri, vapoare, tractoare, autocamioane şi autofrigorifice proprii, întregul flux de producţie, prelucrare şi desfacere (se exporta mult) fiind asigurat de 15.000 angajaţi   permanenţi, plus zilierii. Mulţi dintre ei pribegesc acum pe stepele de asfalt din Europa.

Domnul Emil Boc trebuia să cunoască acest lucru. Era obligat să ştie că în anul 1999, Comtimul fusese falimentat, urmând să fie scos la licitaţie sau privatizat la preţul de un dolar (propunerea ministrului Dinu Gavrilescu). Nu s-a întâmplat aşa ceva: a apărut concernul american Smithfield Foods, l-a modernizat, golindu-l de ce mai rămăsese şi l-a trecut în seama unei societăţi chineze.

Nu, hotărât nu. Adâncimea dezastrului dezvăluit de Emil Boc e mult mai mare. Nu toate cele 70 procente, din alimentele pe care le consumăm, vin din afară. Unele se produc la noi, vin fără să plece din depozite; firmele de transport „cumpără” ştampila ovală pentru export şi încasează banii. Împachetată frumos (denumiri străine), etichetată după normele şi sistemul de secretizare al Uniunii Europene, marfa ajunge în magazine, la desfacere liberă. Ceapa nu vine din Asia, de unde a venit prima dată, ci de la Buzău, trecând prin Istambul. Nici fasolea, porumbul, roşia sau cartoful nu sosesc din Mexic, de unde au sosit la începuturi. Multe produse neaoşe au fost botezate cu sfinţi din alte calendare, dar originea lor e aceiaşi. Aşa cum Braşovul s-a chemat, cândva, Oraşul Stalin. Rislingul de Târnave n-a văzut niciodată câmpia toscană. Nici căpşunile nu sunt aduse din Almeria, chiar dacă sunt culese de emigranţii români.

Altfel, cum se face că evaziunea fiscală din 2011 a fost de 2,5 miliarde de euro? Şi cum de aceiaşi evaziune, în 2012, s-a situat între 4 şi 6 sute de milioane, numai la carne, legume şi fructe? Nici un control financiar, nici un exerciţiu contabil, nimeni n-a ajuns până acum la capătul firului. Singurul venit cu o soluţie de salvare a fost tocmai gureşul fost ministru Valeriu Tabără: pentru a se evita evaziunea (şi nu pentru a o descoperi!), să se scadă impozitul t.v.a. de la 24 la 9 la sută. Evident, pierderea de 15 la sută va fi suportată de stat. Pentru că, vorba lui Caragiale – ce altă treabă are?

 

Cei trei magi - Dacii. Mozaic în catedrala San Atonio

Spuneam la începutul acestor pagini: cucerirea Daciei de către Imperiul roman a însemnat mai puţin decât dezastrul la care am ajuns acum. Înseamnă că toate victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu au fost zadarnice. Zădărnicite de un imperiu nou, nevăzut dar simţit peste tot, din ce în ce mai agresiv.

Să adunăm, iarăşi pe degete: după înfrângerea lui Decebal, Traian a plecat la Roma cu 165.000 kilograme de aur fin, 331.000 kilograme de argint, 50.000 prizioneri – între aceştia şi sora regelui dac – şi 20.000 de vite. Triumful a însemnat scutirea de impozite, pe anul 106, contribuabilii primind pe deasupra şi o bonificaţie de 650 dinari.

Sărbătorirea triumfului a însemnat 123 de zile de petreceri – 10.000 de gladiatori şi 11.000 animale sălbatice. Infinit mai puţin decât chermezele noastre care nu se mai sfârşesc de peste 20 de ani.

Mulţi dintre dacii prizioneri a devenit soldaţii Imperiului, luptând în Galia, Bitinia şi Egipt. Cele peste 4 milioane de români emigranţi - două treimi din lumea satului - pribegesc prin ţări din toate continentele. Aurul şi argintul luat de Traian a fost evaluat (J.Carcopinio)  la 556 milioane de dolari, la valoarea anului 1916.  Nimeni din România de astăzi, socotind pe degete, abace şi computere, nu ştie la cât se ridică datoria noastră faţă de Occident, de unde ne cumpărăm hrana zilnică. Bunăvoinţa Fondului Monetar, generozitatea Uniunii Europene şi filantropia Marii Finanţe şi a celor peste 60 de bănci străine aşezate în România – ce vor fi căutând dacă suntem atât de săraci, încât nu mai avem nici o scândură? – ne ajută să plutim pe lângă malurile Mediteranei. Să-i vedem şi pe alţii cum se salvează de la înec - Grecia, Cipru, Spania, Portugalia, Italia... –, având pe puntea corăbiilor numai albatroşi de Malta.

Cu un lastraj – balast – de cel puţin 80 de miliarde de euro, necesar pentru a cumpăni furtunile financiare, noi navigăm cu grijă. Patru milioane de români aruncaţi peste bord ne uşurează, deocamdată, plutirea.

Dacă Legea Pământului nu ar fi fost ruina ruinilor, ci o Carta sacra terrarum, toate pânzele corăbiei noastre ar înainta cu vânt prielnic şi ne-ar duce acolo unde dorim şi visăm să ajungem, teferi şi sănătoşi.

De undeva, de la ţărmurile acelea, mai ales noaptea, s-aude un lătrat de câine. Nu latră din nopţile de acum. E câinele lui Borges, al lui Nichita şi al meu: latră din  viitor, din nopţile ce or să vină.

Madrid, junio de 2013

...................................................................

Notă: textele cursive reproduc informaţii şi date oferite de Wikipedia sau culese din presa de la noi şi de pe site-urile guvernamentale. Omiterea numelor  este deliberată: nu m-au intersat persoanele, ci situaţiile. De prisos să adaug că nu militez în nici un partid, că nu am nimic împotriva nimănui. Respect libertatea oricui, când nu uzurpă libertatea altuia. Ilustraţii : picturi de Nicolae Grigorescu.

Florinel Enache

Cu o singură mână

            Cutremurător, destinul lui Florinel Enache, militarul român polimutilat, în Afganistan, sfârtecat de o mină artizanală. Proslăvind faptele lui Mohamed, talibanul care a fabricat-o într-o peşteră din munţii de piatră pustie, nu s-a gândit şi la faptele lui.

            Ce poţi să faci când nu mai ai, din tot trupul, decât o mână schilodită?

Absolut nimic. Doar să-ţi ştergi lacrimile, până se vor usca singure.

            Oribile, oripilante, hidoase surâsurile largi ale lui Michelle şi Barack Obama, în vizită la căpătâiul lui. Aparte, dar împreună, zâmbetul asistentei lui Florinel, românca gureşe Lilly (Liliana? Ileana?) Pierce. Surâsul său, candelă stinsă.

            Arhicutremurătoare, atitudinea şi conduita morală a presei spaniole. Am luat textul, aşa cum l-am întâlnit HotNews, i-am adăugat diacriticile româneşti, şi l-am trimis la mai  multe publicaţii, considerând că nu este o ştire efemeră despre pomeţii, sânii şi fundurile de plastic ale unor celebrităţi femenine, atât de bine făcute, încât îţi trebuie şase mâini să le poţi mângâia. Nici despre o noutate prioritară despre căderea bursei la Tokio, Londra sau Wall Street, ci despre o tragedie în care românii, în alte condiţii politice, nu aveau ce să caute.

            Nici o reacţie. Nici măcar de la El País – El periódico global en español -, primul ziar global din Spania. Există, fără îndoială, există şi libertăţi mutilate.

 
Florinel Enache

O poveste despre suferinţă, devotament şi recunoştinţă.

Cum arata azi viaţa militarului român care a rămas doar cu mâna dreaptă.

Un relato sobre el sufrimiento, devoción y reconocimiento.

Cómo es la vida del soldado rumano que ha quedado solamente con la mano derecha.

  HotNews.ro  Marţi, 26 martie 2013, 10:08 

   Raluca Pantazi

Florinel Enache, militarul român vizitat de curând de Michelle şi Barack Obama la spitalul unde este internat după ce ambele picioare şi mâna stângă i-au fost sfârtecate într-o explozie în Afganistan, este o lecţie de "demnitate, curaj, dragoste pentru familie şi ţară". O spune voluntara care stă lângă el de 10 luni. Se numeşte Lilly Pierce şi a aflat că Florinel Enache este internat în spitalul militar Walter Reed "de la o persoană din comunitatea română". Decizia de a-l ajuta "a fost o reacţie naturală a mea; sunt soţia unui ofiţer al Fortelor Aeriene Americane, m-am născut in România şi un soldat român a avut nevoie de ajutor - deci am acţionat conform moto-ului fundaţiei mele Facta, non verba!", a povestit aceasta pentru HotNews.ro.

De aproape 10 luni Florinel Enache este internat in spitalul militar Walter Reed din Statele Unite, după ce ambele picioare şi mâna stângă i-au fost sfârtecate în timpul exploziei unui dispozitiv improvizat, în Afganistan. Tragedia s-a petrecut în luna mai 2012, pe când militarul român era într-o misiune de cercetare terestră şi de securizare a unui obiectiv pe autostrada A1 din Afganistan.

 

Imediat dupa explozie, militarul român a fost evacuat la Spitalul Militar din baza Lagman, ulterior a fost tratat la un spital din Germania, pentru ca la sârşitul lunii mai a anului trecut să fie transferat la un spital în Statele Unite ale Americii, potrivit publicaţei Monitorul de Vrancea.

Florinel Enache este din comuna Gura Caliţei, judeţul Vrancea, are 45 de ani şi este tatal unui baiat, elev la un liceu din Focşani, scrie Ziarul de Vrancea.

elpaissemanalcartas@elpais.es  

Distinguidos señores:

    Hace algún tiempo, don Juan José Millas dedicó su espacio en El País Semanal a un desgraciado evento: un rumano desesperado que se había echado, como por una ventana, desde el balcón del Parlamento. Hay un rumano, más desgraciado aún y confió en la buena pluma del autor para dedicarle algunas líneas. Yo no dispongo de tales privilegios. Les agradezco mucho por la atención.

Darie Novăceanu

Madrid, 15 de abril de 2013

Madrid, 27 de junio de 2013