sábado, 22 de junio de 2013




 Al doilea pod peste Dunăre
 
Podul lui Traian - Drobeta -Turnu Severin


            Aparte întâlnirile prilejuite de tot felul de recepţii, congrese, conferinţe, etc, când abia ai timp să-l saluţi pe ministru de Externe al ţării de reşedinţă, comunicându-i buletinul de sănătate, al tău şi al ţarii pe care o reprezinţi, dialogul cel mai plăcut cu acesta nu poate fi decât acasă la tine. Nu în salonul oficial, care-i doar jumătate al tău, celălaltă fiind un fel de piaţă particulară, la dispoziţia tuturor,  unde discuţiile nu trec dincolo de generalităţi. Ai libertatea să treci dintr-o parte într-alta şi, în funcţie de invitaţi, să conduci conversaţia spre ceea ce te interesează, dar aceştia îţi vor spune doar jumătate din ceea ce ştiu sau gândesc.

           
 În casa ta, adică nu în spaţiul în care munceşti, ci unde trăieşti, împreună cu familia, printre obiecte care se presupune că-ţi aparţin, conversaţia înaintează altfel, ajungând în zone de multă sinceritate. Poţi spune şi asculta lucruri care nu se rostesc în salonul oficial.

Culegi, dacă ştii cum, informaţii pe care nu le poţi obţine într-o lună de zile, colindând instituţiile în măsură să ţi le furnizeze. Altele sunt, totuşi, cele pe care le afli de la un şef de birou, subdirector sau director general de departament, şi altele (deşi aceleaşi), când le asculţi la prima mână, de la şeful diplomaţiei ţării respective.

            Ambasada de la Madrid n-a avut niciodată o reşedinţă pentru ambasador, separată de clădirea unică de care dispune. Şi, probabil, nu va avea nici peste zeci de ani. Din 1968 pâna în 1994, ambasadorul nu a putut primi nici un invitat în apartamentul său. După acest an, „reşedinţa” pe care am reuşit s-o împrovizez la ultimul etaj, îngăduie şi astfel de activităţi, ascensorul inaccesibil altora, funcţionând ca şi când ar fi o altă stradă decât cea bătută pe zid la intrare. Spre nemulţumirea întregului personal, în primul rând a diplomaţilor, care nu mai aveau acces liber la orice convorbire. Nu întâmplător unul dintre ei, mai întoteauna cu cămaşa scoasă din pantaloni, a informat, şi presa de la noi, absolut tembelă, a scris că „ambasadorul Novăceanu îşi construieşte casă cu lift personal”.

            Între primii invitaţi la liftul personal, l-am avut pe Carlos Westendorp, abia numit la Ministerul  Relaţiilor Externe. După mulţi ani petrecuţi la Bruxelles,  reprezentat al Spaniei la Uniunea Europeană, revenise la Madrid, ca secretar de stat la Comunidades Europeas, şi în cele din urmă, când Javier Solana a devenit Secretar general la Nato, a fost investit ca ministru plin. Nimeni altcineva nu cunoştea mai bine şi mai în amănunt cum funcţionează Uniunea Europeană şi relaţiile acesteia cu Europa de Est, inclusiv programele de aderare şi asociere. Opinia lui era ascultată şi însuşită de multele organisme comunitare, începând cu Comisia, un guvern al guvernelor ţărilor membre.

            Am luat manualul lui Mircea Maliţa, Diplomaţia românească, l-am deschis la capitolul de protocol şi l-am aşezat pe ministru la masă, faţă în faţă cu mine. Absolut în familie, fără alţi invitaţi.

            Mesele acestea ne dădeau mari dureri de cap, trebuind să fie bine gândite şi bine organizate, începând de la calitatea veselei (dezastruoasă, substituită prin împrumut de la familii prietene),  aperitive (uşa de intrare în conversaţie), lista de bucate (neapărat şi din bucătăria românească), şi terminând cu vinurile şi desertul. Aparte serviciul, care trebuia să fie impecabil şi era, mai întodeauna, lamentabil, împrovizat din personalul casei, capabil să ţină în mâna o mătură, dar nu şi un platou de argint, confundându-le pe amândouă.

            Nu aveam, la drept vorbind, de nici unele. Vesela, argintăria, lucrările de artă, absolut tot ce se considerase că avea o oarecare valoare, fusese cules de la reprezentanţele noastre, din dispoziţia Elenei, şi dus la Bucureşti, să întregească tezaurul naţional, de unde o bună parte plecase  în Elveţia (Cantonul Zug) pentru achitarea datoriilor externe.

            Pe cât de greu era să-l convingi pe un demnitar, precum Carlos Westendorp, să accepte o invitaţie „în familie” - probabil multe, în fiecare zi - , pe atât de complicat rămânea organizarea, unde improvizaţia trebuia să lase impresia duratei şi statorniciei. Inutil să adaug aprobarea de acasă şi, neapărat, a cheltuielilor, apreciate şi limitate cu o parcimonie, presupun, mai tiranică decât în „epoca de aur”.

                                                                      

            Într-un început de decembrie, cerusem „băuturi pentru cadouri de sfârşit de an”. Prin firma de transport internaţional DHL, primisem câteva cutii de vinuri moldoveneşti (cele mai proaste)  şi altele de coniac Bucium, un fel de leşie. L-am chemat pe unul din portari, în care aveam multă încredere,  să-l guste: „- E zbucium, domnule ambasador. Bei aici şi mori acasă”. Neprotejate bine, în manipularea de la aeroport, cinci din cutiile cu vin se spărseseră. L-am însărcinat pe administrator să rezolve cazul şi n-a reuşit. Nu era de demnitatea mea discuţia cu reprezentantul firmei, dar am coborât: „- Excelenţă, cunoaştem situaţia şi suntem dispuşi să suportăm costurile unui alt transport. Nu vă costă nimic. „-Ba da, mă costă marfa. Pentru că nu-i vorba de vin”. „Dar noi asta am transportat”. „- Nu, domnule, în cutiile acelea se afla Masca lui Tutankamon, asta s-a spart. Eu vreau masca şi, bineînţeles, transportul gratis”. Dehaşelistul auzise, probabil de Tutankamon, mi-a înţeles supărarea, şi a găsit soluţia: „- Suportăm cumpărarea unui vin spaniol de calitate, la valoarea pe care o doriţi”. „- Bun, vinurile spaniole sunt mai bune, dar eu nu le pot dărui spaniolilor ceea ce au. Eu am nevoie de cele româneşti. Şi-n caz că aş accepta, înseamnă că vă economisţi transportul?” Fireşte, am insinuat denunţarea în presă a situaţiei şi renunţarea la serviciile firmei, cel puţin „pe relaţia Madrid”.

Interlocutorul meu, reprezentantul cel mai de sus al firmei DHL în Spania,  n-a mai avut altă replică, cerând  o zi de consultări şi  reflecţie. Şi a fost corect. În locul său a răspuns ministerul meu. Pentru că DHL-ul avea birou şi un angajat, din trepăduşii ministerului, chiar în minister. Mi s-a comunicat că „paguba a fost recuperată în Centrală”, deşi trepăduşul „uitase” să asigure valoarea transportului. Şi aşa am rămas şi făra vin românesc şi fără vin spaniol şi fără Tutankamon.

                                                          

            Pentru cina oferită lui Carlos Westendorp, am avut vin românesc de cea mai bună calitate: un vin de Rioja foarte bun,  turnat în sticle româneşti, cu etichete de pe vremuri, devenea un Cabernet Souvignon  vechi, excelent.

            Aflasem că unul din portarii Ambasadei se pricepea la preparea de mititei, iar, undeva, în Villalba del Castillo, aproape de Madrid, descoperisem un român de-al nostru, Chirovan, măcelar de profesie, care lucra la un patron spaniol, într-un abator. Cumpăram cu chitanţă fiscală la vedere, la preţ de fabrică, produse din carne. Mititeii marca Chirovan au încântat paladarele multor invitaţi ai Ambasadei.

            Am rezolvat şi problema veselei, toată din argint, de la o familie spaniolă prietenă, care, în ultim moment, ne-a salvat şi parte din pregătirea bucatelor. Aflasem că, mai ales la cină, ministrul prefera peştele alb. S-a cumpărat o lubina - rudă cu bibanul nostru, dar mult mai mare - , care n-a încăput în aragazul casei. Cuptorul familiei spaniole era mai generos şi lubina a fost dusă şi adusă de şoferul Ambasadei, în portbagaj, încă fierbinte.

                                                                      

            Rezolvate probleme gastronomice, urma partea diplomatică propriu-zisă. Când ai un ministru la masă, nu discuţi orice. Ai chiar o temă anume, dar trebuie să ştii când s-o introduci în discurs, ca un element întâmplător. De regulă, invitatul ştie dinainte despre ce-i vorba şi dacă nu-i face plăcere subiectul, fuge de el, se retrage şi te lasă să umbli ca vulpea în jurul ariciului, departe de râul care ar ajutau-o să-l spintece. Revenirea îi confirmă prudenţa şi te mulţumeşti cu strugurii acri dintr-un alt proverb.

            Sunt şi situaţii plăcute, când invitatul păşeşte de la început în terenul tău.

            În cazul de faţă, înainte de a intra în meniul diplomatic, mă pregătisem cercetând arborele geanologic al invitatului cu origini, după onomastică,  în ţările nordice. 

            Ţările candidate putea fi Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca. Exclusesem Olanda pentru că, la unele din „dejunurile de lucru” oferite de domnia sa, ambasadorilor din ţările Europei de Est, în Cazinoul din Madrid, vorbise urât despre Anglia, care nu permitea pescarilor spanioli să-i ia măcar o scrumbie din apele sale, oferindule gata pescuite, şi mai urât despre fermierii olandezi, cu două mercedesuri în faţa grădinilor, unde produceau salată, invadând pieţele spaniole, şi faimoasele brânzeturi fabricate din lapte praf, cumpărat din Lituania. Cine mai ştie de ce, în ziua aceea fusese foarte critic cu concurenţa UE.

Degeaba memorasem câteva versuri din cele 23 de mii, câte are Kalevala, epopeia finlandezului Elias Lönnrot. Străbunii lui Westendorp erau olandezi. Dar n-a fost nevoie să-i spun nimic despre Rembrandt.

- Embajador, cum o duceţi cu bulgarii? - Bine. Ei ne dau radiaţii de la Kozlodui, noi le dăm nori toxici de la fabrica de detergenţi de la Giurgiu. 
 
Podul prieteniei - Giurgiu-Ruse




A râs. - Am fost la Giurgiu de câteva ori. Mi-a plăcut podul peste Dunăre. Aşa am trecut la bulgari, la Ruse. - Ruse nu-i un oraş bulgăresc, am zis eu. - Cum adică, dar ce este? - E un oraş catalan de lângă Barcelona...

Pe vremea aceea, prin rotaţie trimestrială, 80 de ofiţeri din Garda Civilă spaniolă locuiau la Ruse, printr-un acord Nato, asigurând curgerea apei pe Dunăre.( Când turcii si grecii transportau spre Iugoslavia alimente şi combustibil, aveau grijă ca sateliţii alianţei nordatlantice să se „stingă”, ca să nu se vadă vagoanele.) Aveau nevoie să treacă şi pe malul drept, beneficiind de vize neplătite, aprobate de mine, fără contrapartidă. Se simţeau bine, ca acasă, dar după un timp îi încerca nostalgia locurilor natale. Aşa se face că într-o zi, doi dintre ei - întotdeauna umblă în pereche - îşi făceau rondul prin Ruse, îmbrăcaţi în uniforma regulamentară, neapărat tricornul din piele neagră bine lustruită, cu armele din dotare în poziţie „la îndemână”, făcând schimb de anecdote şi amintiri.

S-au trezit din visare, când au văzut venind din faţă un automobil cu număr de Barcelona. I-au tăiat calea şi l-au obligat să tragă pe dreapta. Şoferul a coborât, cu actele în mână, contrariat: - Ce-am mai făcut? - Nimic. Sunteţi din Barcelona? - Nu, din Santa Perpetua de Mogodá. - Aha, de unde se fac locomotivele de mare viteză. - Da, la noi se fac. - Formidabil, eu sunt din Badalona. Şi ce căutaţi pe aici?

Abia atunci şi-au dat seama că, pentru o clipă, şi unii şi alţii se crezuseră în Spania.

I-am divulgat ministrului sursa, un prieten comun, trecând povestea în realitate. Mai puţin localitatea: - Embajador, turiştii catalani erau chiar din Santa Perpetua? - Nu, dar acolo am fost eu ultima dată. Vrem să cooperăm la fabricarea trenurilor de mică distanţă, şi deocamdată nu se mişcă nimic. - Din cauza noastră? - Nu, la Bucureşti încă nu s-a hotărât nimic. Se mai gândesc. - Perfect. O să văd dacă n-ar fi bine să plece cineva acolo...

Nu mai erau multe uşi pâna la subiectul care mă interesa, dar ministrul a vrut să mai rămânem pe Dunăre. - Embajador, e mult trafic pe podul de la Giurgiu. Mai ales camioane mari din Turcia, ţările arabe şi Grecia. Bulgarii mi-au spus că vor să mai facă un pod, dar voi nu vreţi. Vă întâlniţi, luaţi masa împreună şi vă salutaţi, fiecare de pe malul său. Există bani la Bruxelles, pe care eu pot să-i obţin. - Nu, nu-i chiar aşa. Bulgarii vor, vrem şi noi, dar fiecare îl vrea într-un alt punct de pe Dunăre. Bulgarii vor să facă podul cât mai aproape de sârbi, să aibă autostradă mai lungă. Noi nu vrem. Dacă se pune podul unde vor ei, noi nu mai avem nici un fel de autostradă. Doar tuneluri, care sunt foarte scumpe...

I-am spus ministrului care ar fi locul cel mai indicat, după părerea mea - Calafat-Vidin -, ştiind că aşa gândise şi Ceauşescu, neştiind dacă se mai  gândea la fel şi acum, la Bucureşti. Tema războiului de independenţă a fost amănuntul istoric. - La Calafat l-au reţinut românii pe un ziarist spaniol, l-au dus la Iaşi şi l-au expulzat la Viena: era un excelent desenator de la Revista ilustrada - nu existau fotografi -, dar spiona pentru turci.

            Partea economică era uşor de argumentat: bulgarii rămâneau cu destulă autostradă, iar noi, ocolind Craiova, puteam intra pe Valea Oltului, spre Transilvania. Ştiam, şi nu numai din ziarele româneşti, pe care le citeam din obligaţie, fără nici un alt interes, că discuţiile în legătură cu al doilea pod peste Dunăre întârziaseră şi din alte pricini, şi i-am spus lui Carlos ceea ce am considerat că-l va amuza. - Primii noştri milionari nu-şi prea dau mâna, dacă ar putea s-ar strânge de gât. Şi uneori reuşesc. Apare unul cu mulţi bani şi vrea să-i sporească. Să câştige el, nu banca. Şi apare şi ştrangulatorul, alt milonar, transmiţându-i prin intermediari formula ideală: - Domnule, al doilea pod peste Dunăre nu se va face nici în zece ani. Un bac serios, bine făcut ( nu ca la Călăraşi), pentru transport greu, te umple de parai. Milionarul a „muşcat”, bacul e o minune, dar n-a transportat nimic. Stă legat la stănoagă, camionagii preferă podul de la Giurgiu, iar cei mai modeşti folosesc nişte barje închiriate de ştrangulator, la Bechet, oferind parcaj şi motel pe gratis...

            Carlos Westendorp m-a ascultat, surprins de sinceritatea mea. De regulă, în diplomaţie te opreşti în punctul unde îţi convine, lăsând ca interlocutorul să pună de la el ceea ce-l intersează.  Carlos Westendorp nu avea decât bunăvoinţă. - Embajador, dacă spui tu că-i bine şi pentru voi şi pentru bulgari ca podul să se facă la Calafat-Vidin, comunică la Bucureşti că bulgarii sunt de acord. Răspund eu de povestea asta, tu rezolvă Calafatul.

                    
Podul Calafat-Vidin
                                          

            A doua zi, am pus două telegrame cifrate la Bucureşti, comunicând esenţa convorbirilor, destinate primului ministru, ministrului transporturilor şi (obligatoriu) ministrului meu. In vacanţă, m-am dus mai întâi în vizită la Aurel Novac. Nu mai intrasem în Palatul de lângă Gara de Nord de când colaboram la ziarul Lupta CFR, condus de fiul poetului Eugen Constant, prietenul meu de la Craiova. Ministrul Aurel Novac a fost foarte volubil, amabil şi bun cunoscător al problemei. Mai mult, avea şi dosarul original.

            A scos documentele semnate de Ceauşeascu şi Jivkov, primele schiţe ale podului şi infrastructura pregătită de partea română la Calafat, constând în consolidări la ţărm, timp în care bulgarii începueseră construirea unui nou cartier de locuinţe la Vidin. - Mâine voi pune problema asta în şedinţa de guvern. Cât despre problema trenurilor, nu cred că se poate face ceva. E bine să discutaţi cu domnul prim ministru [Nicolae Văcaroiu]. Ştie mai mult decât ştiu eu.(Între timp, am aflat că ministerul îşi depunea banii la o singură bancă, falimentată puţin mai târziu, vinovatul fiind cosit,  la propriu, de coasa din icoane.)

            I-am mulţumit, a rămas să-mi comunice noutăţi (când le va avea) la Madrid, iar în vizita de la domnul Văcăroiu, n-am aflat nimic din ceea aflasem  din alte părţi, descoperind că minţea, convins că spune adevărul.

            Un an mai târziu, Nato a distrus toate podurile din Jugoslavia, blocând Dunărea. Miloşevici n-a mai avut timp să refacă decât unul singur. Al doilea pod peste Dunăre, între România şi Bulgaria încă nu s-a construit, după mai bine de zece ani de ospăţuri comune. 

            L-am văzut, în schimb, pe Petre Roman, în următoarea mea vacanţă la Bucuresti, plonjând în Dunăre, pe spate, ca un săritor de la tribuna din Parcul Tineretului. A înotat câteva sute de metri, în josul apei, în compania campionului slovac, cu multe recorduri mondiale, care străbătea tot cursul Dunării, sperând că cineva are să observe lipsa podurilor. Nu s-a întâmplat o astfel de minune.

Roman s-a întors pe puntea vasului, fiind înfăşurat ca un nou născut, într-un prosop pe măsură, mare şi foarte alb. Tot ceea ce avut de spus după baie era un adevăr la vedere: Dunărea avea o temperatură ideală pentru scăldat şi bălăceală.





© - Darie Novăceanu – Saloanele de lux ale nemernicieiEditura Elion, Bucureşti, 2006       
  
 Post scriptum. Iunie, 2013 – Aflu şi culeg din presa ultimelor zile, că cel de al doilea pod peste Dunăre a fost, în sfârşit, inaugurat. De la un mal la altul, 1.971 m., pe amplasamentul Calafat-Vidin, ales de Ceauşescu şi Jivkov,  şi “face parte dintr-un proiect de infrastructură mai important, care facilitează transporturile rutiere între cele două ţări şi nu numai. Practic, şoferii pot alege să travereze Bulgaria şi România fie prin ruta Ruse-Giurgiu-Piteşti-Borş, fie prin ruta Vidin – Calafat – Nădlac. Proiectul a fost executat între 2007 şi 2013, iar finalitatea este un pod de 300 de milioane de euro (mai exact, 236 –n.n), cu patru benzi rutiere, linie de cale ferată, două trotuare şi pistă pentru biciclişti. Constructorul podului Calafat-Vidin este compania spaniola FCC. Taxa de traversare variază între şase şi 37 de euro, în funcţie de tipul autovehiculului care traversează podul. Veniturile din încasări sunt împărţite între cele două state, după contribuţia financiară a acestora la proiect, respectiv 83% Bulgaria şi 17% România.”

Destul de modest, procentul pentru noi, reţinând amănuntul că marea parte a investiţiei a venit, fără discriminare, din partea Uniunii Europene.

Mai rămâne ca partea română să modernizeze 300 km. de autostradă – Calafat-Nădlac –, poveste pentru un secol: premierul Ponta a sosit la inaugurare cu elicopterul, drumul de la Craiova la Calafat fiind impracticabil...

Semnarea contractului cu Fomento de Construcciones y Contratas (FCC), la 30 ianuarie, 2007, s-a “stins” după şapte ani, pe 16 iunie, 2013. Podul Prieteniei, de la Giurgiu – Ruse a fost inaugurat în 1954 şi a fost construit în doi ani şi jumătate.

Podul lui Traian, de la Drobeta-Turnu Severin,– 1135 m. lungime şi 12 m. lăţime - a fost construit de Apolodor din Damasc în numai doi ani - 103-105, era noastră – şi trei primăveri...

jueves, 20 de junio de 2013



PROFANAREA LUI PABLO NERUDA

LA PROFANACIÓN DE PABLO NERUDA





            Indiferent motivul, toate exhumările sunt o profanare a celui care nu mai poate sa fie decât ceea ce a fost înainte de a deveni ţărână, reîntregându-se în ordinea ciclică a naturii şi legilor cosmice. Nu se dezgroapă trupul, ci fiinţa, cu ştiutele şi neştiutele ei alcătuiri. Într-un cuvânt, viaţa. Despre care, ca şi despre moarte, nu s-a ştiut şi nu se va şti, cu toată certitudinea, niciodată, nimic. Altfel, s-ar stinge magia, miracolul, misterul, toată filozofia, şi am rămâne numai cu politica şi taifasul.
            Nu mă refer, să ne înţelegem, la practica exhumării ca act justiţiar, recurs ultim întru stabilirea adevărului, absolut necesar pentru a se face dreptate în cazuri concrete – moşteniri, paternităţi, crime, etc. – definitiv nominalizate, dar nu şi definitiv identificate. Domeniu din ce în ce mai vast, odată cu proliferarea fărădelegilor – o caracteristică a epocii noastre -, însoţită, din fericire, de progresul uluitor al ştiinţelor exacte, capabile să amprenteze până şi temperatura stelelor stinse de mult în calendarul cerului.
Pe cât de fascinant şi instructiv, consideraţiile mele nu au în vedere acest domeniu, ci un altul aproape vecin, dar mai subtil şi mult mai gingaş, urmare a unei ştiri, aparent firească şi fără daune de nici o natură.
Încropită la periferia sintaxei, ştirea mi-a sosit la începutul lui  februarie şi m-a tulburat mai mult decât celelalte, marea parte din ele menţionând catastrofe de ieri sau vestindu-le pe cele de mâine. Transcriu titlul aşa cum mi l-a adus ziarul (El País - 9 de febrero de 2013) : Un juez chileno ordona exhumar los restos de Pablo Neruda. Adică: „Un judecător chilian ordonă exhumarea resturilor lui Pablo Neruda”. Traduc la „piciorul” literelor spaniole, rezum conţinutul - exhumarea se face pentru a se constata dacă poetul, suferind de un cancer în stare avansată, a murit din cauza acestei boli sau a fost otrăvit de un medic aflat în slujba generalului Pinochet – şi observ două greşeli: un judecător nu ordonă, nefiind general, şi nu se poate spune, din respect pentru defunct, restos fără mortales. Pentru că asta sunt: rămăşiţe pământeşti, şi nu resturi menajere...
O informaţie simplă, de serviciu ordinar, fără prioritate, aşa cum a şi fost primită de toată lumea, inclusiv de presa globalizată şi globalizatoare de azi, care a reuşit s-o păstreze în atenţia publicului nesperat de mult, adăugându-i tot felul de amănunte şi picanterii epileptice. Fără nici o interpretare şi nici o opinie care să-i evidenţieze transcendenţa. Căci nu-i vorba de exhumarea omului de Neandertal, nici a unui faraon, împărat, rege sau cerşetor; nici de o celebritate efemeră de cinema, ori de un spărgător de bănci sau jefuitor de diligenţe, cărora li s-a acordat întotdeauna mai mult de 169 de  cuvinte, câte cuprinde ştirea aceasta, în trei paragrafe leşinate.




E vorba de Pablo Neruda, duhul vulcanic al cântecului din Anzi. Fenomenul Neruda. Poetul care a deschis şi închis toată marea poezie din secolul trecut. Opinie prin care încerc să vestejeşc butaforia verbală a lui Gabriel García Márquez: „El más grande poeta del siglo XX en cualquier idioma.” – Cel mai mare poet din secolul al XX-lea din toate limbile.” Nu, nu are nici un temei o atare judecată. Secolul al XX-lea a dat foarte mulţi mari poeţi, fiecare în limba sa – mi-i evoc, în gând, pe ai mei -, lui Pablo Neruda revenindu-i marele merit de a fi reuşit să redeseneze, în spaniolă, întreg universul liric al epocii, actualizându-l în acord cu condiţia umană şi sensibilitatea acesteia, lăsându-i neatinse liniile de forţă ale esteticii şi stilisticii poetice.
O redesenare, aşadar, fără deplasarea coloanelor de rezistenţă ale templului, dar dispunând altfel interiorul acestuia pentru ca în acelaşi spaţiu să încapă mai mult timp. Mai ales mai mult viitor, domeniul exclusiv al speranţei. Singurul tărâm al timpului în care omenirea şi-a transportat mereu, ocrotindu-le, aspiraţiile, iluziile şi visul. Orizont fără limite al profeţiilor, unde poeţii şi-au exercitat dintotdeauna virtuţile lor de vates. În secolul al XX-lea, după îndelunga evocare a ruinelor şi a multor lamentaţii asupra vieţii, morţii şi nemuririi (Edward Young), poetul a intuit că lumea avea nevoie de o altă lume, lume a posibilului, în care imaginaţia să fie mai liberă, să evadeze mai uşor dintre zidurile claustrative ale contemplaţiei.
Pablo Neruda era în drept – şi a fost în măsură – să facă această redesenare; îndreptăţit de condiţia sa de legatar din oficiu al unui patrimoniu fără egal din istoria universală a poeziei. O zestre spirituală care, spre deosebire de cele materiale, proprietăţi sfâşiate de moştenitori până la dispariţie, a sporit mereu, fiecare nouă generaţie de poeţi – şi au fost din ce în ce mai multe şi mai mulţi – adăugându-i cuceririle sale. Geografie fără frontiere, măsurată numai de curgerea timpului sub lumina sonoră a cuvântului. Un mileniu întreg, bine împlinit în acest caz, dacă recunoaştem că izvoarele poeziei spaniole îşi încep murmurul cu mult înainte de Cântecul Cidului (Cantar del Mio Cid), opera unui trubadur (juglar) anonim din Medinaceli, elaborată, probabil, în anul 1140. În total, 3730 de alexandrini, „nu îndeajuns de perfecţi”, în aprecierea lui Friedrich Bouterwek, dar îndeajuns de expresivi pentru arta poetică a acelui timp, când trubadurii „no fablaban por sílabas cuntadas” – nu-şi numărau silabele cântecului, împrovizat la porţile castelelor medievale.


Casa poetului în Isla Negra  şi locomotiva tatălui său
 
Cu mai multă substanţă epico-lirică decât alte geografii, datorată clericilor (Berceo, Juan Ruiz arcipreste de Hita) şi soldaţilor (Santillana, Juan de Mena, Jorge Manrique), asimilând experienţe vecine, mai cu seamă italiene ( Boscan, Garcilaso de la Vega, Fernando de Herrera), Spania a dominat întregul Ev Mediu, vestejindu-i peisajul bucolic şi cavaleresc, saturat de artificii sterile, pentru a face loc unor modalităţi noi de manifestare a spiritului, trecând cea dintâi pragul Renaşterii pentru a-şi da întreaga măsură în Secolul de Aur – Cervantes, Quevedo, Gongora, Lope de Vega, Tirso de Molina, Calderón -  şi de aici în horbotele adverbiale ale Barocului. Fără să uităm că în aceiaşi epocă a înzestrat patrimoniul culturii universale cu valorile singulare pentru romanul cavaleresc - Amadís de Gaula – a certificat naşterea literaturii picareşti -  Lazarillo de Tormes, Guzman de Alfarache sau Celestina – şi a consacrat  prin nume, precum San Juan de la Cruz, Santa Teresa de Ávila, Sor Juana Inés de la Cruz, Fray Luis de León, etc, poezia mistică.    
N-a mai avut timp pentru o explozie romantică de durată – ducele de Rivas, Espronceda, Cadalso, Zorilla, Bécquer – dar a prefaţat modernismul – José Martí, Ruben Darío – desăvârşindu-l prin generaţia ’98 – Machado, Unamuno, Valle-Inclán, etc. –  şi următoarea, aşa numita generación del 1915 ( Juan Ramon, Larrea, Villaespesa, Tomás Morales etc...) şi glorioasa generación del ’27 – León Felipe, Luís Cernuda, Gerardo Diego, Vicente Aleixandre, Dámaso Alonso, Lorca, Guillén, Salinas, Alberti -, cea căreia, cu drepturi depline, îi aparţine Neruda însuşi.


 
Fiesta pentru Luis Cernuda. În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Vicente Aleixandre, Federico García Lorca, Jorge Guillén, Rafael Alberti, Pablo Neruda, María Teresa León...   




Nimic surprinzător, de aceea, faptul că poezia sa comunică perfect cu cea a acestei generaţii şi, în acelaşi timp, cu toată marea poezie spaniolă, începând cu Cantar del Mio Cid şi cu celebrele romances care i-au însoţit eternitatea: 205 dintre acestea se regăsesc în faptele de vitejie ale lui Rodrigo Ruiz de Vivar, iar în Cancionero lui Alfonso de Baena se află nu mai puţin de 136 de poeţi cu 600 poeme judicios alese. Neruda le-a moştenit şi asimilat pe toate. Nu întâmplător şi-a întitulat primul său volum Cancion de fiesta, replică transparentă la cancion de gesta. În plus, a introdus în acest univers o cantitate impresionantă de obiecte (observaţia nu-mi apartine), sporind lumina vieţii împotriva întunericului morţii.
Geniul precoce, precum Rimbaud sau Rilke, nu-l pot asemăna decât cu Victor Hugo, ispitit si el de redesenarea aceluiaşi univers (Ode si balade), naufragând de mai multe ori (Legenda secolelor) pentru a-si descărca toată energia creatoare în Mizerabilii, o epopee epică a Europei sale. Ceea ce va face şi Neruda, la timpul său, în Canto general, epopeea liricá a Hispanoamericii.
Nu-mi propun, acum si aici, o exegeză asupra poeziei nerudiene (Există multe, unele absolut pertinente, altele... părtinitoare.), nici un studiu comparativist; mai folositor decât orice exegezá, dacă ar pune în lumină atât comunicarea acestuia cu poeţi importanţi, din toate timpurile, cât si influenţa sa asupra multor poeti, nu numai din spaţiul hispanic. Pentru că după Pablo Neruda, poezia socială si politică şi-a înnoit toate registrele, iar tiparele consacrate ale poeziei de dragoste au sporit foarte mult. Să se observe: Veinte poemas de amor y una canción desesperada – Douăzeci de poeme de dragoste si un cântec deznădăjduit – capodopera sa, scrisă la doar 22 de ani, s-a înscris de la început între marile valori universale ale genului, acolo unde-i aflăm pe Ovidiu, Dante, Petrarca, Shakespeare, Goethe, Eminescu, etc., aláturi de un nesfârşit şir de nume din romantism, simbolism sau modernism, aportul hispanic fiind impresionant.
     
Era cu neputinţă ca ştirea exhumării lui Pablo Neruda să nu mă tulbure. Smulgerea din grădina casei de la Isla Negra, din ultimul său mormânt (mai avusese două!), de lângá Matilde Urrutia, fiinţa fragilă ca o păpădie, care i-a luminat plenitudinea vieţii, mi s-a părut mai mult decât o profanare. Pentru că, după patruzeci de ani de la moarte, scoaterea osemintelor celui care nu va mai fi decât ceea ce a fost, poate fi considerată şi un atentat asupra memoriei acestuia. Mai exact, a memoriei noastre despre existenţa sa, chiar dacă l-am cunoscut sau nu în persoană, fiindu-ne îndeajuns opera, poemele sale care continuă să înconjoare şi să domine planeta.

Nu are, în acest sens, nici o importanţă, pentru memoria  nimănui, amănuntul că l-am cunoscut şi am stat lângă el, în câteva împrejurări, care abia acum, după ştirea exhumării, capătă o relevanţă anume.
Prima dintre acestea s-a petrecut la Bucureşti, în 1960, când am rămas cu vocea poetului, recitându-şi poemele în Amfiteatrul Odobescu, de la Facultatea de Filologie. Nici tunete şi fulgere despletite peste Anzi, nici urlet de furtună marină, cu tălăzuiri care rup ţărmurile oceanului, nici vuiet de pădure tropicală ( Oh, arbori înalţi ai plânsului meu!...) biciuită de vijelia născută din senin, ci toate acestea la un loc, urcând, împăcate, prin albastrul vocalelor sau coborând peste verdele închis al consoanelor. Harfe, fluiere, trompete şi ghitare. Totul în funcţie de trăirea şi retrăirea obiectului poetic şi starea pshică a recitatorului. Urmărit – nu pot uita – de surâsul vigilent al Matildei, pe care când a cunoscut-o, în Mexic, era o soprană în plină glorie.

Pablo Neruda şi Matilde Urrutia
O voce pe care o pot recunoaşte oricând şi pe care am auzit-o, clară şi limpede, în clipa când am citit ştirea exhumării sale. Aceiaşi care, în august 1969, m-a întâmpinat în Isla Negra, la intrarea în grădina casei. Episod pe care l-am mai amintit undeva, dar   pe care-l consider oportun şi acum. Era un şir suficient de mare de scriitori renumiţi din America Latină, dar şi câţiva europeni, invitaţi la un congres al breslei, noi cei din Lumea Veche având calitatea de „observatori-invitaţi”. Cu nelipsita-i şapcă, într-un poncho până sun genunchi, don Pablo avea cuvinte anume pentru fiecare în parte; expansiv la primirea delegaţiei sovietice (Barudzin, Noneşvili), la fel de degajat în faţa mea: - Ah, sí, Rumanía...¿ Qué tal María Banuş? – Bien, muy bien. –¿ Y Jebeleanu? – Mejor. Está en Nueva York, acompañando a Ceauşescu en la Conferencia de las Naciones Unidas. (În paranteză: invitatul, nomnalizat de Neruda însuşi, la amintitul congres, era Jebeleanu, care preferase America de Nord, cedându-mi locul.) – ¡Qué bien! ¿Pero me has traído Gerovital? – No, no se me ha dicho nadie nada de Gerovital y no sabía que lo necesita.- Bueno, y entonces ¿a qué has venido?¿ Que te parecen mis traducciones de los poetas rumanos? – Estupendos. Pero no son poetas rumanos, sino nerudianos... Paranteză finală: i-a plăcut „opinia” mea, înţelegând-o întocmai: mulţi dintre poeţii „traduşi” – Radu Boureanu, Ştefan Iureş, Toma George Maiorescu, Veronica Porumbacu, Mihu Dragomir, Victor Tullbure sau Rusalin Mureşanu, nu au însemnat mai nimic, nici atunci, nici mai târziu. Neruda primise antologia gata făcută de Uniunea Scriitorilor, contribuţia sa constând în corectarea traducerilor după sintaxa poetică proprie. Bine primit, ca peste tot în ţările socialiste, Neruda îşi aminteşte vizita  în cartea de memorii, Mărturisesc că am trăit, unde, uşor ironic, îi cinsteşte pe poeţii noştri cu atributul de juglari, cântăreţi la porţile puterii. Poate că atunci, oaspete de onoare la Pelişor, s-a născut o idee rămasă în stare de proiect: înfiinţarea la Isla Negra a unei tabere internaţionale a scriitorilor. Statul chilian oferea teren tuturor ţărilor care doreau să-şi construiască aici o reşedinţă a literelor. Un sat al poeziei de pretutindeni, posibil atunci, imposibil imediat după aceea. Neruda cultiva peste tot o solidaritate a breslei juglarilor, simţindu-se fericit când era înconjurat de aceştia.   
Toţi cei aflaţi atunci la Isla Negra, am fost poftiţi, în acopaniamentul ghitarelor, la o petrecere la  iarbă verde, unde n-au lipsit bunătăţile mării, nici vinul (numai la sticle de 2 litri...), nici rudimentara locomotivă, vopsită în roşu aprins, cu care tatăl său a străbătut văile din Temuco, cotropite de araucaria, arbori ciudaţi care cresc încet, doar 8 centimetri pe an, dar pot atinge 60 de metri, sfidând secolele, nu suportă singurătatea, şi au viaţă de familie exemplară, după 20 de ani, când ies din adolescenţă.
M-am retras lângă locomotivă, împreună cu Francisco Coloane (chilian), Mario Vargas Llosa (peruan), Augusto Monterroso (guatemalez), Salvador Garmendia (venzolan), în vreme ce alţi „congresişti” – Leopoldo Marechal, Juan Carlos Onetti, Jorge Edwrds, Mario Monteforte Toledo, etc. - , adunaţi în „salonul” casei, ca pe o punte de corabie, printre mascarones de  galeoane eşuate la ţărmuri, având la provă siluete de zeiţe greceşti, puneau lumea la cale şi se luptau să lase pe uscat un galeon construit cu penseta, într-o butelcă plină cu vodcă.
A doua zi, cu altă şapcă şi un pulover gros, lucrat de mână, don Pablo ne-a primit în saloanele Universităţii Catolice de la Santiago, unde era omagiat cu o expoziţie de carte din cărţile sale. Zeci, sute de cărţi, în ediţii originale şi traduceri în toate limbille lumii. O bibliotecă impresionantă cu exemplare modeste sau superelegante, imprimate pe hârtie artizanală sau pe mătasă, albă şi galbenă, ori scrise de mână pe coli de papirus. Fotografii, statuete, daruri de preţ, diplome, tiluri onorifice, premii literare acordate de diverse ţări şi universităţi. Un loc aparte, bine subliniat, pentru Premiul Lenin pentru Pace, înmânat la Moscova, în 1953, doi ani înaintea lui Bertolt Brecht. Mai important  pentru el, ca poet comunist militant, decât atât de jinduitul Premiul Nobel pentru Literatură, conferit în 1971.
Atunci l-am văzut, pentru ultima oară, plimbându-se, domol, modest şi tăcut, printre cărţile sale. Şi aşa a rămas în memoria mea, ultragiată de ştirea exhumării, amintindu-mi de alte nume care, în afara scriitorilor români, mi-au marcat, definitiv, destinul şi viaţa: Eugenio Montale, Murillo Mendes, Ernesto Sabato, Jorge Luis Borges. Un mare noroc să poţi citi la timpul potrivit, în timpul căutărilor, Ossi de seppia, iar mai apoi să te poţi întreţine, la Milano, în 1966, cu autorul lor; ascetul păgân de la Corriere della Serra, care a explodat o singură dată în viaţă, în 1975, în faţa femeii care-i îngrijea singurătatea, când i s-a decernat Premiul Nobel: - Ma vedi che non sono idiota!

Se însera şi, mai mult ca să mă eliberez de ştirea cernită, decât pentru a-mi face „gimnastica” zilei, am ieşit spre Jardines de los Rosales – Grădinile Rosales, un parc fără limite -, coborând ca de obicei, pe strada cea mai apropiată, Calle de Urquijo. Aici, în ultimul edificiu de pe partea stângă, la numărul 45, după cum spune un romb de tablă galbenă cu ramă albastră, au locuit (si au trăit), între anii 1931- 1936, María Teresa León şi Rafael Alberti. Aici, în mai multe ocazii, dar mai ales în 1935, când era consul la Madrid, l-au avut ca oaspete pe Pablo Neurda. Aici, când editau revista Octubre, au venit de mai multe ori colaboratorii apropiaţi, Luís Buñuel, Luís Cernuda, Federico García Lorca, Manuel Altolaguirre, José Herrera Petere, Cesar M. Arconada, Serrano Plaja. Tot aici s-a născut revista lui Pablo Neruda, Caballo verde de la poesía...

Calle de Urquijo, 45













Cu ani în urmă, apartamentul respectiv, aflat la ultimul etaj, a fost pus în vânzare şi m-am dat drept cumpărător pentru a-l vedea. Fireşte, nu mai era ceea ce fusese, cei 300 metri pătraţi fiind redistribuiţi după placul şi interesul unui şir întreg de proprietari. Ceea ce a rămas cum era, este terasa. Deschisă pe două laturi ale clădirii, lăsându-ţi privirea liberă spre Casa del Campo. Oamenii trec, pământul rămâne...

Nu, terminantemente no, exhumarea poetului nu s-a făcut pentru a-i cinsti memoria, nici pentru a dovedi un adevăr cunoscut de la bun început. Pablo Neruda a murit la orele zece şi jumătate, în noaptea de 23 septembrie 1973, într-un spital din Santiago, unde se afla sub tratament, suferind de cancer. Dosarul cu analize medicale, în total treisprezece buletine, efectuate timp de un an de zile, certifică metastazele în întregul organism, inclusiv în sistemul osos; proces care, în cele din urmă, a dus la întreruperea funcţiilor vitale.
Salvador Allende şi Pablo Neruda




Cu douăsprezece zile mai înainte de moartea sa, în Chile a avut loc o lovitură de stat condusă de generalul Augusto Pinochet împotriva guvernului Salvador Allende, prietenul de toată viaţa al poetului. Hotărâtă, planificată, programată şi susţinută direct de guvernul Statelor Unite. O scadrilă  a „îngerilor”, constituită exclusiv din tineri piloţi nordamericani, a coborât peste Palatul La Moneda, aruncând (cu mâna!) prin ferestrele edificiului bombele morţii. Allende, în faţa sfârşitului iminent, s-a sinucis, folosind arma – s-a repetat mereu – dăruită de Fidel Castro. Ariel Dorfman, consilierul său pentru cultură, a reconsituit cu minuţiozitate momentele acelea.
Din spital, la aflarea ştirii, poetul s-a prăbuşit definitiv. Înaintea trupului, i-a murit sufletul. S-a aruncat de pe stânci, asemenea lui Egeu, văzând cum se apropie de ţărmuri corabia fiului său, cu catargele cernite. Cu ultimul fir de suflet, ultimul poem. O  invectivă. Un blestem împotriva militarilor trădători de patrie, strigând din moartea sa, moartea lui Pinochet.

Tot ceea ce a urmat după aceea ţine de domeniul absurdului. Zvonul că Neruda era pregătit să plece în Mexic, să moblizeze opinia publică internaţională împotriva autorilor loviturii de stat, şi să organizeze un front de rezistenţă, a fost cel mai absurd cu putinţă, dar şi cel mai eficient. Furia militarilor trădători s-a dezlănţuit peste sicriul poetului transportat cu greu şi depus în Cementerio General, într-un cavou de împrumut, mausoleul familiei Dittborn. Mulţi dintre cei ce l-au însoţit pe ultimul drum au fost arestaţi, dispărând pentru totdeauna. Casa poetului a fost vandalizată cu sălbăticie primitivă, i s-au distrus mobilele, masa de scris, colecţiile de fluturi şi melci şi i s-a incendiat biblioteca. Toate cărţile.
După şapte luni, în aprilie 1974, sicriul a fost mutat, în acelaşi cimitir, în nişa 44, din modulul Mexico. Abia în 1992, pe 11 decembrie, Matilde Urrutia a reuşit să-l ducă în Isla Negra, de unde a fost exhumat acum, într-o ceremonie, pe cât de solemnă, pe atât de macabră.
Un cort din pânză de culoarea cerului a protejat spaţiul deasupra mormântului, evitând orice contaminare a osemintelor. Lopeţile dez-groparilor s-au oprit la 70 de centimetri, scoţând mai întâi urna soţiei. După o oră şi optsprezece minute, într-un sicriu nou, acoperit cu drapelul naţional, purtat pe braţe de participanţii la profanare – foarte fotogenici – poetul a fost readus la Santiago de Chile, în laboratoarele unui anume institut pentru a se recolta un alt set de probe. Totul cu rigoare ştiinţifică, folosindu-se aparatele şi tehnologia ultimă. Un set din probe a intrat sub microscoapele specialiştilor chilieni. Un altul a fost trimis în Statele Unite, în Carolina de Nord, unde un alt institut de ramură, înzestrat, probabil, şi cu telescoape, va căuta să descifreze veşnicia şi eternitatea – nu sunt, în acest caz, unul şi acelaşi lucru! – poetului Pablo Neruda.

Nu am nici o îndoială că tot acest montaj nu a avut şi nu are decât un mobil exclusiv promoţional. Comerţ. Imoral, în toate sensurile, iniţiat de cei care au intuit că acesta este mijlocul cel mai eficient pentru a se face cunoscuţi în toată lumea, cîştigând eventual şi ceva bani, fără să cheltuiască absolut nimic. Marca Neruda are un preţ fabulos şi toţi cei implicaţi – cu nume, pronume şi patronimice – şi-au făcut propagandă pe gratis, începând cu ultimul său şofer, foarte guraliv, şi terminând cu reprezentanţii partidului comunist, aflat la originea mascaradei. In plină criză identitară.  


Garda de onoare...


 
Cu o istorie plină de peripeţii, sprijinit materialmente da la Moscova, liderii săi s-au aflat întotdeauna în slujba intereselor sovietice. Ca peste tot, membrii cu carnet    şi-au depus cotizaţia lunară, în funcţie de câştigurile realizate. Înscris în partid în 1945, alături de cei mai neosteniţi adversari ai săi din breasla scriitorilor -Vicente Huidobro şi Pablo de Rokha -, Neruda a stabilit de la început o înţelegere cu trezoreria partidului: toţi banii provenind din drepturile de autor cuvenite din traducerea şi editarea sa în străinătate au intrat în arca partidului. O cotizaţie milionară, la dispoziţia şi în interesul partidului. Şampanie şi icre.
 
 

Fireste, judecătorul (nume si pronume) a „ordonat” exhumarea în urma unui denunţ, reclamantul, ultimul şofer (nume, pronume si patronimice), fiind reprezentat de un avocat de renume (cu nume şi pronume) şi susţinut în acest demers de o instituţie publicá (fundaţia moştenitoare), patronată de amintita formaţie politică şi legalizată de autorităţile Statului, care au aprobat cheltuielile de rigoare din banul public. 
Opt experţi naţionali, patru internaţionali, antropologi, etnologi, criminalişti, procurori, judecători, asistenţi, bucătari, gropari care dezgroapă, reprezentanti sociali, ziarişti, fotoreporteri, echipă de imagine, fotografie şi televiziune.

Am evitat să transcriu numele instituţiilor şi autorităţilor angajate în acest demers, precum şi pe cele ale persoanelor care au participat  la îndeplinirea lui. Surprins să constat printre acestea nume apropiate mie, sau prezenţe insolite, precum delegata Crucii Roşii Internaţionale (nume şi pronume româneşti), dar sosită aici în numele Germaniei. Între timp, am urmărit constant funcţionarea motoarelor de căutare ale Internetului, privind transmiterea ştirii, apoi a ştirilor şi a modului în care mulţi, foarte mulţi au folosit Marca Neruda pentru a dovedi câte cunosc şi, mai ales, pentru a se face cunoscuţi. Aşa am aflat amănunte care nu folosesc nimănui, nici măcar celor ce le-au răspândit. Şi am descoperit cât de sus a urcat cupiditatea şi cât de jos au coborât  principiile etice şi morale, terfelite de presa globalizată şi globalizatoare.  
Nu m-am mirat să descopăr că deţinătorii de exemplare din Cartas de amor de
Pablo Neruda, o pot vinde cu 190 de euro şi că o societate, probabil fictivă, a devenit proprietara Poemului XXPot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea aceasta ... Bani frumoşi, pentru toţi nepoţii.  
            Nu am reuşit să recuperez poemul ultim. Anatema aruncată asupra generalilor. Îl am undeva, în biblioteca din Bucureşti, trimis din Mexic de Jaime Labastida, cu revista Plural, unde s-a publicat prima dată. In acest caz, ori de câte ori l-am cerut, motoarele de la Google m-au refuzat, oferindu-mi, în schimb, marca Neruda : străzi, pieţe, poduri, biblioteci, cluburi, etc., etc. In toate părţile. Ceea ce înseamnă că poetul trăieşte.

Madrid, februarie-iunie, 2013
© Darie Novăceanu