MIHAI EMINESCU

 

 

CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului…      Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

 

Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

 

Botezul lui Eminescu. Biserica Uspenia

 

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

 

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Timpul, 22 iulie 1880 

Cântecul mierlei

S-aude mierla. Nici un cântec, altul,

nu construieşte mai multă câmpie,

nici zori mai mulţi, nici arbori mai frumoşi,

nici mai mult aprilie, decât cântecul mierlei.

Tresar în somn, la cântecul ei, mâinile ţăranului,

simţind în palme foşnetul cald al seminţelor,

colţul ierbii presimte mieii albi, albinele

decolează grăbite la primele triluri.

Magic, fluierul ei luminează grădinile,

aprinde liliacul şi pune plugu-n brazdă.

Ea singură, cântând, ară şi seamănă,

întinerind cu o nouă primăvară pământul.

Şi-acum cântă din nou. Un râu de sunete

pune splendoare-n noi, colorându-ne sufletul.

Nimic altceva nu ştie să facă, decât să cânte.

Dar ce-am putea să mai vrem de la ea?

18 martie 1990

Pământul, între specialişti şi pricepuţi 

În vreme ce în presa de toate culorile specialiştii şi pricepuţii opinează şi îşi dau cu părerea despre cum ar trebui să arate agricultura noastră, în Parlament, păşind din articol în articol, ca din vale în vale, Legea pământului se apropie de îndelung aşteptata zi a aprobării ei. E posibil ca minunea să se întâmple înainte de 17 ale lunii ce vine, zi în care s-ar fi împlinit 4 luni de când puterea executivă a depus către puterea legislativă proiectul aflat acum în dezbatere. Se va depăşi astfel recordul „o lege un anotimp" şi se va putea ieşi la însămânţări odată cu întoarcerea berzelor. Mai încolo, după căderea florilor de piersic, vom afla şi cum s-a împărţit pământul, cât a trecut în proprietatea ţăranilor, cât a mai rămas la stat şi cât n-a fost însămânţat cu nimic pentru că nimeni nu a ştiut al cui este şi cum trebuie lucrat. Vom afla şi cum s-au rupt grădinile în două şi cum s-au secţionat în două şi mai multe părţi animalele de la fermele zootehnice. Ce nu vom afla decât spre toamnă încolo este ce nu s-a însămânţat şi, bineînţeles, ni se vor da şi explicaţiile cuven¬ite ca să le punem în rafturile cămărilor, să ne uităm încântaţi la ele şi să le consumăm în lipsă de altceva, după nevoi şi cu multă economie. Opinia cea mai frecvent auzită în legătură cu Legea pământului este aceea că ea vine prea târziu. Acest târziu fiind apreciat de specialişti la mărimea unui anotimp. În acest caz, pricepuţii nu au nici o opinie. Dacă e aşa, înseamnă că vom împinge calendarul agrar spre mijlocul anului şi vom ieşi la cules îndată după venirea zăpezilor. Nu cred deloc în această întârziere. Specialiştii nu trebuie să-şi închipuie că dacă nu există Legea Fondului Funciar ţăranul nu ştie cum se face agricultură. Cred, în schimb, că cei care susţin această întârziere nu ştiu nici ce s-a întâmplat în această ţară în 1989, nici ce se petrece de atunci şi până acum. Şi fără să micşorez importanţa legii despre care vor¬bim, socotesc că evenimentul cel mai important care se împlineşte acum în agricultură este acela că satele noastre se întorc la condiţia lor spirituală de demult, cea care a întreţinut şi a făcut să se dezvolte nu doar o ramură eco¬nomică de bază pentru ţară, ci şi o cultură şi o educaţie a sufletului poporului nostru, exprimate prin valori intrate de-acum în patrimoniul universal. Îmi pun mare speranţă în acest proces care va echilibra într-un fel dezastrul moral din spaţiul urban sfâşiat de cele mai neaşteptate fenomene. Sigur că întoarcerea va fi lentă şi e la fel de sigur că întoarcerea pământului la adevăraţii lui proprietari este fundamentul refacerii condiţiei spirituale a satului românesc. Decisiv în împlinirea ei rămân însă factorii lat¬erali şi aparent mărunţi, cei peste care specialiştii trec mai întotdeauna, dar pricepuţii nu trec niciodată pentru că de existenţa acestor factori depinde supravieţuirea lor. Mai clar: specialiştii, ale căror merite le recunosc şi admir, sunt oameni cu facultate şi bibliotecă. Ei ştiu cum cresc roadele pământului, ajută această creştere şi sunt convinşi că aceas¬ta este datoria lor. Pricepuţii ignoră acest proces, nu au fac¬ultate, nici bibliotecă, dar au facultăţi naturale şi cunosc cum se consumă roadele pământului şi au învăţat să stea de veghe pe acest drum spre folosul şi bunăstarea lor. Pe ei nu-i va interesa niciodată cantitatea de azot, fosfor sau fier din compoziţia pământului. N-au de unde să ştie că în loc de soare, păsările (cele ce devin „pui la frigare") consumă grăunţe de calciu şi alte substanţe extrase de peste tot, inclusiv din osul de peşte. Specialiştii ştiu astfel de secrete, dar nu au timp să se ocupe de funcţionarea lor pentru că pricepuţii le vor pune piedici peste tot, preocupaţi nu de producţie, ci de desfacere. N-are importanţă că se va produce puţin. Important este să se vândă cât mai mult şi cu preţuri bune. Se petrece, mai pe înţeles spus, în agricultura noastră, ceea ce se petrece în întreaga economie: câţiva — din ce în ce mai puţini — produc, iar alţii - din ce în ce mai mulţi — desfac şi pun în vânzare. Povestea cu „marfă direct de la producător" va fi adevărată peste 8-10 ani. Până atunci pri¬cepuţii vor controla bine întregul lanţ de producţie şi se vor afla mereu acolo unde produsul devine bani. La urma urmelor, acesta este mecanismul pieţei libere pentru care am optat şi nu ne putem opune funcţionării lui. Amendamente prin care să i se regleze calicia şi caracterul hrăpăreţ n-are cine să le mai producă. Nu spun aceste lucruri în necunoştinţă de cauză. Şi mă explic: în ultimele 5-6 luni, la nivelul întregii ţări s-au înregistrat câteva mii de mici întreprinderi în scopul pre¬lucrării şi desfacerii produselor agricole. S-au improvizat mici abatoare şi secţii de mezeluri, mutând utilaje şi spaţii de la stat în mâinile particularilor. Multe dintre micile între¬prinderi şi-au declarat şi predispoziţia de import-export, obţinând şi licenţele necesare. Acestea sunt cele mai rentabile: exportă o tonă de promisiuni şi importă două de ţigări, plus alta de banane verzi pe care le vând la bucată: 90 pachetul de fum şi 20 banana. S-au adunat pe această cale multe milioane, nu în buzunarele statului, ci în cele ale pri¬cepuţilor, primii noştri milionari binecuvântaţi de inexis¬tenţa legilor. Nu intrăm pentru azi în mai multe amănunte. Cel mai important, dublarea de funcţionari de la Ministerul Agriculturii a fost comentată în paginile ziarului nostru acum câteva luni. Mini-guvernul din agricultură rezistă pen¬tru că el a fost gândit tocmai pentru a pune piedici agricul¬turii. Aici se află şi specialişti şi pricepuţi. împreună ştiu cum să dirijeze marfa şi au descoperit şi planta cea mai pro¬ductivă: pătrunjelul. Creşte mult pe suprafeţe mici, nu cere muncă şi se vinde după împrejurare cu firul sau mănunchi¬ul, niciodată mai jos de 2 lei. Nu ştiu dacă vom avea în acest an mai multe produse agricole. Ştiu sigur că vom avea o Lege a Fondului Funciar şi mult, foarte mult pătrunjel. 

21 ianuarie 1991

 LA ARAT ŞI SEMĂNAT

Am revăzut din curiozitate ziarele din martie anul trecut şi în comparaţie cu ceea ce am aflat acolo am constatat că noi, presa liberă, ne-am uitat multe din obligaţiile de altădată. Anul trecut, pe vremea asta, presa şi radioul arau şi semănau toată ziua, pe toate paginile şi pe toate undele. Ara şi semăna până şi Televiziunea, dar mai puţin, pentru că dincolo de cele două ore de laude şi aplauze aduse „primu­lui agricultor al ţării", programul nocturn nu-i îngăduia să facă risipă de combustibil. Dar de arat se ara mult, vă asigur, se ara îndeosebi la secţiile agricole judeţene, unde lampa rămânea aprinsă până târziu pentru ca specialiştii abia veniţi din teren să-şi poată burduşi registrele de evidenţă cu cifre false - mare meşteşug al măsluirii durerilor noastre; cifre cu care arau în zorii zilei la celebrele teleconferinţe primii-secretari sau, în absenţa lor, secretarii care se ocupau de bunul mers al agriculturii româneşti ilustrată prin nişte hărţi tot atât de celebre.

Acum, grăbindu-ne spre democraţie, suntem liberi să arăm când, unde şi cum vrem noi. De aici şi noile fenomene agricole precum desţelenirea specialiştilor, dintre care unii rămân fără lucru şi destabilizarea agriculturii în general, care, în unele cazuri, va rămâne nelucrată. Pentru că cifrele, de data asta reale, ne vorbesc despre o situaţie nouă cu efecte necunoscute, dar oricum îngrijorătoare: suprafaţa agricolă a ţării are acum o nouă structură; o bună parte din aceasta — aproximativ 3-300.000 ba — desprinzându-se din zestrea cooperativelor pentru a trece în „folosinţă îndelungată" în grija producătorilor particulari. Cooperativelor le-a mai rămas până în aceste zile cam tot atâta suprafaţă, adică 4.500.000 ha, care se micşorează de la o zi la alta în favoarea particularilor. La un loc, cele două părţi reprezintă 78 de procente din total, celelalte 22 de procente revenind întreprinderilor agricole de stat. Dar cine îşi închipuie că suprafaţa agricolă a ţării e asemeni apei
oceanelor se înşeală si, mai grav, se păcăleşte singur: apa oceanelor, indiferent cât ai lua din ea, rămâne mereu aceeaşi; suprafaţa agricolă a ţarii, dacă nu e folosită în întregime, se micşorează. Şi semnele acestei micşorări există. Dacă nu va fi însămânţat în întregime, Bărăganul va fi mult mai mic. Chiar şi în cazul când suprafaţa însămânţată va creşte, dacă tehnologia folosită, calitatea seminţelor şi corectarea fenomenelor neprevăzute nu va fi la cota prezentului, tot se va micşora. Paiul grâului poate să aibă ca şi până acum şapte noduri, dar dacă „vrabia" spicu­lui nu va fi bine îngrijită, hambarul va rămâne pe jumătate gol. Sigur, dacă-1 micşorăm la jumătate va fi plin ochi. Dar asta nu înseamnă că vom fi bogaţi şi sătui şi că ne vom hrăni iarăşi „raţional" şi vom aştepta cu speranţă anul viitor pen­tru a ne hrăni mai bine.

De aici, din astfel de amănunte, posibile efecte îngri­jorătoare. Pentru că, să fim sinceri până la capăt, mulţi din­tre proaspeţii înzestraţi cu pământ — de multe ori în mod abuziv — nu ştiu să ţină o sapă în mână, iar unii dintre ei nici nu s-au gândit să înveţe, preocupaţi cu asimilarea unor noţiuni noi din noua agricultură, precum creditul de pro­ducţie, creditul de investiţie, rambursarea şi, pe ocolite, sca­denţa, ipoteca şi executarea silită. E bine, e absolut necesar să înveţe astfel de noţiuni, mai cu seamă că ele fac ca băncile să le pună la dispoziţie sume de până la 300.000 lei. Dar cum să ai vreme şi de muncă dacă exact acum, când pământul se roagă să fie muncit, noii „ţărani" se mută din „amfiteatrul” Carpaţilor în aula „studenţilor" fără obligaţii, fascinaţi de politichie şi căpătuială de arendaşi în tranziţie democrat­ică. Aceasta pare să fie decizia fermă a multora dintre cei grăbiţi să se întoarcă la sat şi în agricultură fiindcă e cea mai comodă cu putinţă: nu te obligă să numeri cârtiţele, melcii, omizile, zilele de secetă sau cantitatea de erbicide, ci doar să calculezi cu tibişirul avariţiei pe pielea ursului din pădure rentabilitatea unei averi căzută din senin sau smulsa cu forţa şi viclenie.

Nu vom merge pentru azi mai departe cu transcrierea îngrijorării noastre. Cooperativizarea ţării a început cu multe nenorociri şi desfiinţarea ei anunţă altele, nu mai puţine şi nici mai puţin importante. Ceea ce s-a făcut bine între timp ar trebui păstrat. În primul rând trebuiesc păstrate averile de grup, precum vitele, turmele, livezile de pomi, viile, fermele de legume etc. Şi pentru aceasta dincolo de ultimele decrete-legi, care schimbă şi corectează multe lucruri anapoda, mai trebuiesc schimbate multe. În primul rând ar trebui schimbat, mai exact spus înlocuit, statutul cooperativelor agricole cu un altul nou, poate de tip sindi­calist, dar oricum care să elibereze obştea sau societatea de tot felul de obligaţii şi restricţii, lăsându-i dreptul de a decide cum crede că este mai potrivit. Momentul e deosebit de critic şi până la această schimbare e bine ca toţi să ieşim la arat şi semănat; până şi noi — presa, radioul şi televiziunea.

20 martie 1990

Postdata, martie 1997. La arat şi semănat, în primăvara aceea, n-au ieşit nici cei care ieşeau de obicei. Erau foarte ocupaţi cu distrugerea: s-au incendiat saivanele, s-au distrus grajdurile, s-au dărâmat serele, s-a demontat aproape întreg sistemul naţional de irigaţie, flecare luându-şi acasă câteva ţevi de aluminiu sau câte o pompă de apă cu care n-a făcut nimic.

S-au vândut, în acelaşi timp, pe ochi şi pe nimic, vehicule, trac­toare şi tot felul de maşini agricole. Şi s-au „împărţit" animalele, toţi ceapiştii „democraţi" sacrificând în săptămânile acelea turme de oi, cirezi de vaci şi hâţe de porci. Livezile au fost distruse şi ele şi n-au scăpat nici podgoriile.

Un înalt diplomat străin avea să-mi spună mai târziu că în vara lui 1990, cunoscându-se puternicul potenţial agricol al României, s-a hotărât la Bruxelles, adică 1a UE, într-o reuniune „rezervată", decimarea acestui potenţial. E posibil, dar era o hotărâre târzie şi, deci, inutilă: primele forţe politice îşi făcuseră prima datorie faţă de ţară, îndemnându-i pe ţărani să destrame cât mai repede „proprietatea obştească a CAP-urilor", că e o moştenire comunistă. Aveau dreptate, dar comunismul dispăruse şi zestrea noastră nu trebuia distrusă, ci restituită integral celor ce o făcuseră, spre exclusivul lor folos.

Azi nimeni nu se îndoieşte că ceea ce s-a distrus în 1990 în agri­cultură nu va putea fi refăcut decât în 10-12 ani. Ceea ce înseamnă şi câţiva ani buni de aşteptări în acest foarte important domeniu eco­nomic pentru a fi primiţi în Uniunea Europeană.

La arat şi semănat nu s-a prea ieşit. S-a ieşit însă la cules. Dar nu în Câmpia Dunării, nici în fermele distruse. Astfel, un secretar de stat din Ministerul Agriculturii a dispus cumpărarea pe valută a câtorva mii tone de carne argentiniană refuzată de toată Piaţa Comună, fiind depăşită ca dată. Primul ministru mi-a reproşat „intervenţia de presă", apoi a recunoscut că aveam dreptate, ministrul agriculturii 1-a destitu­it pe respectivul secretar de stat, numindu-1 director general la o firmă de comerţ de barter, adică mere contra pere. Actualmente, probabil cu comisionul de atunci, stă în spatele uneia din cele mai importante edituri de la noi, înfulecând hălci întregi din editurile de altădată.

S-a „recoltat" şi grâu: mai întâi, acelaşi minister a refuzat cumpărarea de site pentru fabricarea drojdiei, cumpărând direct droj­dia. Mecanismul a funcţionat şi s-a extins: aveam grâu, dar nu aveam mori. Nu s-au cumpărat mori, ci faină. Tot aşa, uleiul de floarea soare­lui, sarea şi apa minerală.

Dincolo de zestrea ceapistă distrusă în casa de fier a ţării se găsiseră 2 mili­arde şi 300 milioane dolari. Trebuiau cheltuiţi şi s-au cheltuit. Mare parte pe produse agricole „de necesitate".

în mod curios, în statisticile şi declaraţiile factorilor cu răspun­dere guvernamentală din anul 1996 cele 2 miliarde şi 300 milioane dolari au devenit 1,5 miliarde. E o minciună! Ştiam să numărăm şi în 1990 la fel de bine ca în 1996. Din nou curios, în anul 1994, în Parlament, s-a vorbit de „dispariţia" din vistieria ţării a 800 milioane dolari. Apoi s-a tăcut. Dacă adunăm la 1,5 miliarde aceste 800 mili­oane, avem exact 2,3 miliarde!

Nu are rost să continuăm cu amintirile.

JORGE LUÍS BORGES

ODA SCRISĂ IN 1966

Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ,

cel care, sub zorii dintr-o piaţă pustie,

trece prin timp pe un cal de bronz;

nici ceilalţi, cei care privesc din marmură,

nici cei care şi-au risipit cenuşa răzvrătită

pe întinsul Americii

sau au lăsat un vers, o victorie,

ori amintirea unei vieţi cinstite

în nedreapta scurgere a zilelor.

Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.

Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul

copleşit de lupte, spade, exoduri,

şi de lenta poluare a regiunilor

mărginite de răsărit şi amurg,

de chipurile care îmbătrânesc  

în oglinzile acoperite cu pânză,

şi de răbdătoarele agonii anonime

care durează până în zori,

de păienjenişul ploii

peste grădinile cenuşii.

Prieteni, patria este un eveniment veşnic,

precum veşnică este lumea.

Nimeni nu e patria, dar noi toţi

trebuie să fim demni

de jurământul străbun

pe care l-au depus acei cavaleri,

angajându-se să fie

                  ceea ce nu ştiau că sânt : argentinieni.

                  

Să fie ceea ce erau prin însuşi faptul

de a fi jurat în această casă străveche.

Suntem justificarea acestor bărbaţi, justificarea acestor morţi ;

datoria noastră este glorioasa răspundere

pe care aceste umbre

au lăsat-o moştenire umbrelor noastre

şi pe care trebuie s-o îndeplinim.

Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria.

Nestins rămână-n pieptul meu

şi în al vostru neobosit

focul acesta limpede şi misterios.

Monumentul lui San Martin

TABLOUL PROMIS

Un pictor mi-a promis un tablou.

Acum, în New England, aflu că a murit. Simt

ca şi în alte dăţi, tristeţea de-a înţelege că suntem

ca un vis. M-am gândit la om şi la tabloul pierdut.

(Numai zeii pot să promită pentru că sunt nemuritori.)

M-am gândit la locul ales pe care pânza nu-l va ocupa.

M-am gândit după aceea : dacă s-ar afla aici,

cu timpul va fi un lucru în plus ;

acum e limitat, nesfârşit, capabil

de orice formă şi culoare, fără să depindă de nici una.

Într-un anume fel, el există. Va trăi şi va creşte

ca un cântec şi va rămâne cu mine până la sfârşit.

Iţi mulţumesc, Jorge Larco.

(Şi oamenii pot să promită,

pentru că în fiecare promi­siune există ceva nemuritor.)

 

Jorge Larco - Acuarelă

ELOGIUL UMBREI

Bătrâneţea (acesta-i numele pe care i-1 dau alţii)

poate fi timpul fericirii noastre.

Animalul a murit sau e aproape mort.

Rămân numai omul şi sufletul.

Trăiesc între formele luminoase şi vagi

care încă nu sunt făcute numai din negură.

Buenos Aires,

oraşul care mai înainte se risipea,

sfâşiindu-se în cartiere către câmpia fără sfârşit,

a redevenit Recoleto, Retiro,

întunecatele străzi din zona Unsprezece

şi bătrânele case şubrede

cărora le mai spunem Sud.

întotdeauna în viaţa mea

s-au întâmplat multe lucruri;

Democrit din Abdera şi-a scos ochii

pentru a putea gândi ;

vremea a fost Democritul meu.

Această penumbră vine încet şi nu doare,

curge pe o pantă lină

şi seamănă cu eternitatea.

Prietenii mei nu mai au chip,

femeile sunt ceea ce au fost mai demult,

colţurile străzii pot fi altele

şi nu există litere în paginile cărţii.

Toate acestea ar trebui să ne înfricoşeze,

dar există o dulceaţă în ele, o întoarcere.

Din generaţiile de texte

care există pe pământ

nu am citit decât câteva,

cele pe care continui să le citesc

din memorie ; să le citesc şi să le transform.

Din Sud, din Est, din Vest, din Nord,

s-adună drumurile care m-au adus

în centrul meu secret.

Aceste drumuri au fost ecouri şi paşi,

femei, bărbaţi, agonii, reînvieri,

zile şi nopţi,

privegheri şi vise,

toate neînsemnatele clipe de ieri,

din toate zilele de ieri ale lumii,

sabia fermă a danezului şi luna perşilor,

faptele morţilor,

iubirea împărtăşită, cuvintele,

Emerson, zăpada şi-atâtea alte lucruri.

Acum pot să le uit. Ajung în centrul meu,

la algebra şi cifrul meu,

la oglinda mea.

în curând voi şti cine sunt.

GUNNAR THORGILSSON

Memoria timpului

E plină de spade şi corăbii,

De pulberea imperiilor

Şi de foşnetul hexametrilor.

De uriaşii cai de război,

De strigăte şi de Shakespeare.

Eu vreau să-mi amintesc sărutul acela

pe caremil-aidat,cândva,în Islanda.

LIMITE

Există un vers din Verlaine

pe care nu mi-l voi mai aminti,

Există o stradă apropiată

interzisă paşilor mei,

Există o oglindă

care m-a văzut pentru ultima oară.

Există o uşă care s-a închis

până la sfârşitul lumii.

Intre cărţile bibliotecii mele

(le privesc chiar acum),

Există una pe care

n-o voi deschide niciodată.

In această vară, 
voi împlini cincizeci de ani ;

Moartea mă cheltuieşte, la nesfârşit.

SPANIA

Dincolo de simboluri,

dincolo de strălucirea

şi cenuşa aniversărilor,

dincolo de aberaţiile grămăticului   

care vedea în povestea hidalgului

ce visa să fie Don Quijote,

şi în cele din urmă a şi fost

nu prietenia şi bucuria de a trăi,

ci doar un ierbar

cu arhaisme şi proverbe

tu, Spanie tăcută, te afli în noi.

Gustave Doré

Spania bizonului care avea să moară

sub amurgul câmpiei din Montana,

Spania unde Ulise a coborât

în imperiul lui Hades,

Spania iberului, celtului,

cartaginezului şi a Romei,

Spania neînduplecaţilor vizigoţi

de stirpe scandinavă

care au silabisit şi au uitat

scrierile lui Wulfill, păstor de neamuri,

Spania Islamului şi Cabalei

şi a întunecatei Nopţi a Sufletului,

Spanie a inchizitorilor

care au îndurat destinul de a fi călăi,

deşi ar fi putut să fie martiri,

 

Picasso

Spanie a nesfârşitei aventuri

 care a descifrat mările

şi a pulverizat crude imperii

şi se continuă în noi, aici, la Buenos Aires,

în această înserare din iulie 1964.

Spanie a celeilalte ghitare,

cea sfâşiată, nu cea umilă, ci a noastră,

Spania duioaselor curţi interioare,

Salvador Dalí

Spania pietrei pioase

din catedrale şi sanctuare,

Spania bunei omenii

şi năvalnicei prietenii;

Spanie a curajului inutil,

putem să ne pierdem

într-o altă dragoste,

putem să te uităm,

cum ne-am uitat

propriul nostru trecut,

pentru că te afli în noi,

în tainicele obiceiuri ale sângelui,

în Acevedo şi Suárez, cei din neamul meu ;

Spanie,

mamă de râuri şi spade

şi de multiplicate generaţii,

neostenită şi fatală.

Catedrala din Cordoba

THINGS THAT MIGHT HAVE BEEN

Mă gândesc la lucrurile

care ar fi putut să fie şi nu au fost.

La tratatul de mitologie saxonă

pe care Beda nu 1-a scris.

La opera de neînchipuit

pe care Dante ar fi întrezărit-o,

corectându-şi ultimul vers din Divina Comedie.

La istoria fără seară a Crucii Sudului

şi la seara cucutei.

La istoria fără chipul Elenei.

La omul fără ochii ce ne-au fost daţi de lună.

La cele trei zile din Getysburg

şi la Victoria Sudului.

La dragostea pe care n-am împărtăşit-o.

La nesfârşitul imperiu

pe care wikingii n-au vrut să-1 fondeze.

La pământul fără roată

sau fără trandafiri.

La opinia lui John Donne despre Shakespeare.

La celălalt corn al Unicornului.

La pasărea fantastică din Irlanda

ce se află în acelaşi timp în două locuri.

La copilul pe care nu l-am avut.

 

Jorge Luis Borges, tânăr

OGLINDA

De copil, mă temeam că oglinda

îmi va arata un alt chip, ori o mască

oarbă şi impersonală sub care s-ar ascunde

ceva, neîndoielnic, crud. M-am mai temut

că tăcutul timp din oglindă

s-ar fi putut abate din curgerea lui,

străin de om, pentru a face loc

între vagile lui hotare imaginare

unor fiinţe noi, altor forme şi altor culori.

(N-am spus-o nimănui; copiii sunt timizi.)

Acum mi-e teamă că oglinda închide

adevăratul chip al sufletului meu,

chinuit de umbre şi vinovăţii,

cel pe care-l văd zeii şi, poate, şi oamenii.

AŞTEPTAREA

Mai înainte de a se auzi grăbita sonerie,

când ţi se va deschide şi vei intra,

o, aşteptato cu nelinişte, universul

va fi împlinit un nesfârşit

şir de lucruri concrete. Nimeni

nu poate număra această zăpăceală, cifra

pe care o multiplică oglinzile,

umbrele care se duc şi se-ntorc,

paşii care se despart şi se împreună.

Nisipul ar putea reţine cifra.

(În pieptul meu, ceasul de sânge măsoară

temutul timp al aşteptării.)

Mai înainte de a sosi,

un călugăr trebuie să viseze o ancoră,

un tigru trebuie să moară în Sumatra,

nouă oameni trebuie să moară în Borneo. 

AMENINŢATUL

E dragostea. Va trebui să mă ascund

sau să fug. Cresc zidurile închisorii ei,

ca într-un vis neîndurător.

Frumoasa mască s-a schimbat,

dar ca întotdeauna e unică.

Cu ce m-ar ajuta talismanele mele :

literatura, vaga eru­diţie,

învăţarea cuvintelor folosite

de Nordul aspru pentru a-şi cânta

mările şi spadele, prietenia sinceră,

sălile Biblio­tecii, lucrurile obişnuite,

obiceiurile, tânăra iubire a mamei mele,

umbra militară a celor stinşi,

noaptea atemporală, gustul visului ?

A fi cu tine şi a nu fi cu tine

este măsura timpului meu.

Urciorul se loveşte de piatra izvorului,

omul se ridică până la glasul păsării,

cei care priveau prin feres­tre

nu se mai văd,

dar umbra nu a adus pacea.

Este, o ştiu de acum,

dragostea : neliniştea şi uşurarea

de a-ţi auzi glasul,

aşteptarea şi amintirea,

groaza de a trăi în ceea ce urmează.

E dragostea cu mitologiile ei,

cu micile ei magii inutile.

Există un colţ de stradă

pe unde nu am curajul să trec.

Armatele mă înconjoară, hoardele.

(Această cameră este ireală ;

ea n-a văzut-o.)

Numele unei femei mă denunţă.

Mă doare o femeie în tot trupul.

Traduceri de Darie Novăceanu

R. Rezervate toate drepturile