lunes, 30 de septiembre de 2013



La lengua de piedra

LIMBA DE PIATRĂ
            Încet-încet, fără să ne dă seama, unele dintre cuvintele în care am locuit până de curând au dispărut din rostirea noastră zilnică. S-au retras la marginea drumului, în pagini de cărți pe care nu le mai citește aproape nimeni, tinerii de azi nefiind interesați de „poveștile” de altădată. Preocupările lor firești merg în altă direcție, pe un teritoriu nou, unde timpul se așează altfel, indiferent la sintagmele folosite de noi, corăbii pe care știam că nu vom ajunge la țărmurile paradisului, dar nădăjduiam să ne îndepărtăm de cele ale infernului.
            Dacă ar fi numai atâta, procesul în sine n-ar trebui să ne îngrijoreze. Era previzibil. Dar numai în măsura în care nu sărăcea comunicarea, suprimându-i capacitatea de invenţie, cea care vine dinspre gramatică, mai precis din sintaxă, cea care aşază noţiunile într-o anume ordine, precum mobilele şi obiectele într-o casă, fiecare la locul potrivit.
            Faptul că în clipa de faţă majoritatea adolescenţilor nu reuşesc să  pătrundă în întregimea sa înţelesul unui text literar nu se datorează nestăpânirii vocabularului, ci lipsei de exerciţiu gramatical, lecturii ca disciplină obligatorie, cea care presupune şi educarea memoriei, unde se instalează sensurile şi se luminează conţinuturile.
            Absenţa cititului, suplinită prin imaginea televizată, e o suferinţă greu de vindecat, cuvintele numai au decât suprafaţă, nu şi adâncime. Imaginea sărăceşte imaginaţia, oferindu-ți o realitate prefabricată, străină experienței proprii. O amăgire de care te poți lipsi.
            Pe de altă parte, informatica ne-a sporit vocabularul, dar ne-a înpuținat vorbirea. Un număr considerabil de cuvinte străine circulă peste tot, ca și când ar fi fost ale noastre dintotdeauna, fiind preferate chiar și atunci când își au corespondentul autohton. Primirea lor în teritoriul neologismelor va întârzia, astfel că un timp, chiar dacă vin din tehnologia cea mai avansată, își vor trăi condiția de barbarisme la dispoziția celor instruiți într-un astfel de domeniu, cu repercursiuni nefericite la nivelul societății unde nu toată lumea are nevoie de ele.


 2
 Un ciripit, cum spunea Noica, vorbind despre engleză – pentru că engleza-i subiectul principal -  pe care nu-l recunoști pentru că nu cunoști pasărea, nici copacul în care înnoptează.
Vârstnicii, mai ales vârstnicii, vor ocoli cuvintele acestea, ca pe niște unelte care nu le fac trebuință. Timp în care cei tineri le vor folosi cu nonșalanță, fără să știe cum să lege unul de altul. Fără gramatică sunt niște pietre din care nu poți clădi nici măcar un ocol pentru vite.
Sapa și oala le avem din latină, tigaia de la sârbi, adusă de bulgari, care ne-au adus și târnăcopul, în vreme ce ibricul ni l-au adus turcii, iar ciocanul, deși îl aveam, ni l-au adus slavii. Secera, oricât ar părea de neadevărat, e invenția noastră (vezi Pârvan), chiar dacă denumirea – sicilis – vine de la romani care nu mai aveau ce să secere. Grapa ne-au dat-o albanezii, rarița bulgarii, pe care, ca să n-o pierdem, am mutat-o pe cer, lângă Orion.
Așa am ajuns să arăm în latină, cu plug de la slavi și boii de la noi.
Totuși, nu poți trece de la pomicultură la informatică, fără să cunoști altoirea.
Contemporan cu fluturii și Dumnezeu, înainte de a se muta în cuvinte, Blaga locuia într-un cântec  de pasăre, dar nu ne-a spus nici pasărea, nici cântecul. Noica le știa pe amândouă și de aceea s-a opus traducerii acestuia în engleză. După Shakespeare, nu le puteai da englezilor ceea ce aveau de mult timp. Ca filozof al culturii, Blaga e mare acasă la noi, dar nu la Viena, nici la Berlin – de unde-și trage izvoarele -, iar ca poet e mare peste tot, dar a sosit târziu și n-a mai avut loc între cei mai cunoscuți. Meritul său e că s-a întors la Dosoftei, Varlaam și Neculce, unde-a găsit cuvinte de care avea nevoie, repunându-le în circulație prin gereatria metaforei. Alții, mă gândesc la Bacovia, s-au mulțumit cu mai puține, istovindu-le lumina și umbra pâna la ultimul sunet – păsările lui sunt negre numai pe dinafară, când zboară împrumută culorile peisajului - în vreme ce Arghezi a cules cuvinte de peste tot, fără alegere, potrivindu-le cu o răbdare monahală într-un discurs  mai mare decât Dunărea în aprilie.
3
Fără de ei, fără Creangă și Caragiale, fără Agârbiceanu și Slavici, fără Coșbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu sau Voiculescu și alții , limba română n-ar fi putut să țină pasul lângă celelalte. Nici scriitorii următorii, mai năpăstuiți de vreme, nu au încetat să-și zidească rostirea în opere la care cei mai tineri se vor întoarce, neavând alt drum în față.
Nu poți, chiar și desculț, să treci pragul dimineții fără să-i ai lângă tine măcar pe Marin Preda, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Breban, Buzura și alții câțiva, cu aceleași merite, retrași din modestie pe scaunele din rândurile următoare. Te poți lipsi de multe cărți din perioada 45- 89, unde, dincolo de ilustrarea practică a unor teze aduse din afară, nu se petrece nimic important, dar nu poți ocoli fierăria lui Iocan - școală, universitate și academie rurală -, rămasă deschisă și după plecarea acestuia. Dunărea va continua să treacă prin Brăila printre fluturi de ghiață, spintecând Bărăganul rămas fără dropii și Dobrogea, plină cu amfore, pentru a se stinge în triunghiul singurătăților colective ale Deltei. O Veneție, a doua, căreia îi lipsesc douăsprezece secole de istorie, dar cu un viitor mai sigur decât ale celei dintâi, care va continua să coboare sub năvala Adriaticii, în vreme ce Delta, înaintând spre mare, își va spori suprafața cu câțiva metri în fiecare an. Un patrimoniu spiritual, pe care nu-l prețuim pe măsură, și altul economic pe care n-am știut niciodată să-l folosim fără să-l distrugem.
Pentru a exista, Carpații aveau nevoie de Dunăre și mare. Transilvania, starea de veghe a ființei noastre, a coborât la țărmuri, descoperind Grecia și Mesopotamia pe care le-a adus acasă, în sanctuarele de la Sarmizegetusa și mai sus, în cetățile din munții Orăștiei.
Am învățat latina mult mai înainte de a ne fi adusă de legiunile lui Traian, dându-ne seama că numai așa puteam supraviețui: să mori pentru a continua să trăiești.
Nimic după aceea nu ne-a tulburat vorbirea. Nici chiar slavii, al doilea aparat circulator din geografia noastră, înstăpânit câteva secole în biserică și cancelarii, dar nu și în ogradă unde, odată închise porțile, nu am mai comunicat decât cu miturile și cosmosul.
4
            Ceea ce nu înseamnă că am fi respins neologismele, sosite în limba noastră cu mult înaintea Mioriței și din ce în ce mai numeroase după aceea, când încercarea „puriștilor” de a le elimina nu a cules decât satisfacții mărunte, veștejite de vorbirea comună, unde gramatica, cu mijloace specifice de adaptare, le primise fără alegere. Grebla, ca să dăm un exemplu simplu, vine din bulgară, dar greblatul vine de la noi.
            Cu mult bună cunoaștere, într-un studiu puțin frecventat, Maiorescu a stăruit asupra funcțiilor neologismelor, inclusiv stilistice și de afectivitate, stăpânind atât literatura cultă, cât și pe cea orală, în care descoperea mai mult timp. Ajutați mereu de Constantin Noica, observăm că  avem trei forme de trecut, două pentru viitor și patru pentru subjonctiv. Nu fără de rost, indicativul prezent al verbului a dori cunoaște, la persoana întâia singular, cinci conjugări. Nu am păstrat articolul enclitic pentru a ne complica viața și nu fără temei am folosit, alături de infinitivul scurt, unul lung, care ne-a dăruit o infinitate de cuvinte, absolut necesare. Că romanii n-au cunoscut condiționalul, înseamnă că n-au avut nevoie de el, în timp ce la noi dispune de șapte forme de timp, iar optativul se mulțumește cu trei.
            Împotriva celor ce consideră româna - și nu-s puțini – o latină coruptă de slavă și sufocată de barbarisme, constatăm ca la noi cuvintele, pe lângă etimologie, au și biografie. Ceva semnificativ s-a petrecut în viața noastră și, de aici, existența cuvintelor perechi – secol-veac; timp-vreme; oră-ceas; cale-drum; iad-infern; rai-paradis; inimă-suflet-duh, etc.etc.
            Nu am adunat cuvinte la întâmplare și nu le-am păstrat pentru a fi mai bogați. Niciunul din cele numite aici nu a ieșit din uz, le rostim după împrejurare și interlocutor, în funcție de încrederea noastră în sinceritatea lui. Altfel spus, depozitul nostru idiomatic nu este un supermarket plin cu produse noi și inutile – obiecte sau funcții ale acestora - care îți pot falsifica viața, venind din alte culturi, ci un magazin cu piese de schimb, deschis la toate orele.
 Totul depinde de modul în care știm să le căutăm și să le dăm întrebuințarea la zi.
5
Pâna aici, totul e în ordine. Complicația începe din clipa în care descoperim că multe dintre cuvintele abia sosite pe rafturile alfabetului ne sunt de mare folos, dar nu știm de unde să începem, sporindu-ne morfologia tehnologică, dar nu și sintaxa sufletului.
            Timp în care, incriminată în mare grabă și alungată fără discernământ prin huiduială publică, limba de lemn, în fața limbii de piatră, s-a reîntors acasă pe covorul roșu prin discursul politicienilor care nu s-au putut despărți de decalogul ideologic de dinainte – șapte lozinci și trei culori – nici cu mâna pe Biblie. Laptopul le-a făcut eonomie de caiete și creion, dar și de memorie  – memoria are nevoie de caligrafie -, Internetul le-a dat informația gata prelucrată, cu punct fără virgulă și de multe ori fără adevăr, învățându-i să se închine la sfinți pe care nu-i cunosc.
            Nici o călătorie nu ne va aduce mai multă cunoaștere decât cea în lumea cuvintelor, cele care, la rândul lor, călătoresc mai mult și mai repede decât pâna acum. Nu dintr-o pădure în alta, ci dintr-o mare în celălaltă, purtate pe corăbiile sateliților. Noțiuni care, uneori, ajung înaintea obiectului pe care-l definesc. Când, în sfârșit, sosește și obiectul, ne dăm seama că nu mai avem ce face cu el, că nu ne trebuiește și mai mult ne încurcă.
            Deși pare greu de crezut, și mai ales de acceptat, multe din suferințele noastre vin din lingvistică. Mi eficientă decât securile, beldiile, și sănețele cu lunete pentru infraroșii.
Cu mai multă limbă română, după prăbușirea din anii 90, economia română ar fi avut mai multe punți pentru a trece la economia de piață. Numai că primii noștri politiceni nu stăpâneau nici economia, nici piața și nu știau să conjuge auxiliarele decât la persoana întâia singular – eu sunt, eu am -, preferând să rămână pe primul mal și să privească naufragiul.
            La drept vorbind, limba de lemn n-a fost așa ceva decât în imaginația înfierbântată a unei pariziene alfabetizate în sovietologie, care a lansat termenul, ignorându-i pe Heidegger și Kant, oprindu-se la Orwell, Russel și Wittgenstein. 
6
Timp în care un macedonean isteț, de lângă Urziceni, ne învață fanariota, ridicând interjecția la rangul unui verb impersonal, băulind peste tot. Pâna și-n Parlamentul european, unde-a ajuns pe brațele unui întribunat abuziv pe colina cea mai de sus a istoriei neamului, reușind s-o facă din ce în ce mai mică, pâna la statura personală de pitic gomflat cu pompa de la bicicleta bunicilor.
Cu câteva cuvinte, fără etimologie cunoscută, ajungând să semnifice, de la o țară la alta altceva, lingvistica a distrus edificii întregi. Un fetișism din care s-au clădit averi uriașe, pustiind totul în jurul lor.
Mijloacele de comunicare – mass-media, iată barbarismul!- au devenit în noile condiţii, instrumente perfecte pentru analfabetizare. Oricât de erudite, sunt nişte sms-uri – alt barbarism!- care au anulat rostirea. O sărăcie în plus, spirituală, lângă multe altele.
Au dispărut adverbele de mod şi loc, iar cele de timp ocolesc prezentul. O limbă fără  adverbe se stinge treptat, candelă fără flacără. Au dispărut prepoziţiile, începând cu întru, creaţie a limbii noastre în care se află multă istorie. Au dispărut conjuncţiile adversative, opţiuni ale libertăţii de opinie. Subjonctivul s-a destrămat, iar optativul s-a încărcat cu promisiuni care nu se vor împlini niciodată. Politica proastă, ca să nu se ocupe de prezent, planifică programe de viaţă pentru epoci pe care nu le va mai trăi, ipotecând viitorul şi generaţiile, obligate să le răscumpere nepriceperea.
Avem, încă mai avem, mulţi gramaticieni de valoare – lingvişti, lexicologi, etimologi şi semasiologi – dar nu mai au spaţiul suficient de manifestare, nici instituţii care să le susţină demersurile şi neliniştile. În schimb, proliferează şi stăpânesc totul semidocţii.
Subversivă, economia de piaţă – eufemism care a deschis toate uşile neo-capitalismului - începe cu sărăcirea rostirii, deci şi a gândului, violentând sintaxa pentru a recompensa elipsele.
7
Mai agresivă decât comunismul, globalizarea plăteşte bine negândul, golul şi pustiul, lăsând colinele fără păduri şi vadul râurilor fără izvoare, garantând triumful limbii de piatră.
Acum trebuie să mai găsim și grădina în care să cadă sămânța. Și să ne retragem în hrube și peșteri, așteptând trecerea timpului cu pietrele-n mână.