viernes, 28 de junio de 2013

Satul fără câini



Addenda corrige



Nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol. (Mihai Eminescu - Timpul, iulie, 1880)


            Admirabil efortul birocraţiei noastre de a aduna la un loc suprafaţa agricolă a ţării, după ce a fost fărâmiţată în toate felurile. O mare performanţă să echivalezi iugăre, ari, stînjeni, prăjini, coţi, palme, etc., în aceiaşi unitate de măsură şi să nu pierzi pe drum, măcar din Bărăgan, câteva pogoane ascunse în pădurile de salcâm.
            Avem, aşadar, în 2012, o suprafaţă agricolă de 14.700.000 hectare distribuite astfel: 9.400.000 teren arabil - 3.300.000 păşuni - 1.500.000 fâneţe - 218.000 terenuri viticole – 205.000 livezi şi pepiniere. Total: 14.623.000. Lipsesc, dacă n-am greşit socoteala pe degete, 77.000 de hectare. Diferenţă nesemnificativă, putând creşte până la un milion, din moment ce, din acelaşi statistici, rezultă că numai Zaiafet Păpuşoiu are, între Vaslui şi Bârlad, 38.000 de hectare, moştenire de la Ştefan cel Mare, reconstituită de Legea Pământului.
Astfel de diferenţe dispar definitiv, când statisticile se referă la toată suprafaţa ţării, evidenţiind totul în kilometri pătraţi şi procente: arabil - 39,40 la sută; păduri - 26,7 la sută;  păşuni şi livezi - 20,60 la sută; terenuri viticole şi grădini (în traducere, vineyards and orchards) - 2,2 la sută. Total procente, 88,9 la sută. Lipsesc 11,1 la sută? Nu, adăugaţi râuri şi lacuri - 3,6 la sută; construcţii (acoperişuri şi fundaţii), căi ferate şi drumuri - 4,3 la sută. Plus alte suprafeţe (other areas), 3,2. Adică sută la sută.

Din aceleaşi statistici, confruntate cu altele (anuare, manuale de istorie şi geografie), rezultă că în 1930 suprafaţa agricolă a României era de 14.110.497 hectare, iar populaţia rurală avea 14,4 milioane de locuitori. Puţin mai puţin decât puţinul de azi.
Nu am aflat, cu toată certitudinea, populaţia rurală de astăzi, procentul de 47,3 la sută având valori diferite, în funcţie de ziua când Dacian Cioloş, comisarul UE pentru agricultură, ajunge din Zălău în biroul său de la Bruxelles. Ultimul recensământ n-a fost „procesat” definitiv – formularul tip a avut 14 pagini! -, reuşind, deocamdată, să introducă în calcule o populaţie intermediară (Un glas de dincolo: - Mamă, când de închini, fă crucea mare că dracu-i bătrân!), termen nefolosit în nici o geografie din lume.
Nu-i vorba de patentarea unui termen nou în domeniul demografiei, ci de aportul birocraţiei monumetale de la noi în instaurarea confuziei şi derutei, factori care-i dezorientează deopotrivă pe sociologi, antropologi şi economişti în cunoaşterea unui fenomen real, nestatornic şi imprevizibil în manifestările lui. Pentru că această populaţie există, dar statutul ei este incert; o punte falsă pe care trec fantomele timpului, amândouă malurile - satul şi oraşul – fiind nesigure, aflate în plin proces de destrămare. Satul nu mai vine la oraş, neavând ce căuta unde nu se găseşte nimic care să-l intereseze, iar oraşul nu vrea să se întoarcă de unde a plecat.



Legea pământului, în acest caz, a fost o mare binefacere pentru mulţi orăşeni, recunoscându-li-se proprietatea terenurilor pe care le părăsiseră, fără a li se cere nimic în schimb. Liberi să facă ce vor cu acest noroc neaşteptat. Pentru că statul, tocmai când trebuia să fie de faţă, s-a întors cu spatele şi nu le-a oferit oamenilor alternative, opţiuni şi instrumente pentru ca norocul să fie împărtăşit, să crească, să-şi modifice conţinutul şi să ridice ţara la un nivel de bunăstare comună.
De aici, toate blestămăţiile. Fără un registru cadastral corect actualizat, după ce fusese răvăşit filă cu filă, reîmproprietăriţii şi-a vândut norocul primilor veniţi pentru ca aceştia, la rândul lor, să-l aşternă drept covor roşu pentru Corupţie. S-a lucrat repede, cu multă şi aplicată pricepere: prin vânzare, terenuri inexistente sau abuziv recunoscute, au devenit reale şi legale, transformate imediat în acţiuni (cea mai perversă acţiune) la fostele cooperative agricole sau la Intreprinderile Agricole de Stat, devenite, şi unele şi altele, asociaţii, societăţi, companii, etc. Acţiuni valorate, la rândul lor, în motorină subvenţionată, pentru a dispărea definitiv, în buzunare cu fermoar elveţian.
Ruină a tuturor ruinilor, Legea pământului – aici, unde statul nu trebuia să fie prezent, s-a dovedit foarte eficient!-  a îngăduit reîmproprietăriţilor să-şi mute terenurile unde au dorit, de la Cârlibaba la Poala Miresei, din Maramureş în Dobrogea şi – de ce nu? – de la Cluj Napoca la Mogoşoaia, devenită din comună suburbană metropolă a interlopilor, în timp ce alte suburbane – Băneasa, Sangov, Corbeni, Pipera, etc. – au ajuns la statutul de reşedinţe pentru frageda protipendadă politică şi financiară.
Exemplul ilustrativ - deloc cel mai grav – al acestor vânzoleli de cerşetori la porţile cimitirelor, ni-l oferă persoana domnului Emil Constantinescu: născut în oraşul Tighina, din Basarabia, crescut în satul Brădetu, din Argeş, domnia sa a moştenit de la bunici 30.000 de metri pătraţi de teren în cartierul bucureştean Pipera.  Teren cerut de familia sa, în 1991, şi retrocedat imediat. Fără ca registrul cadastral să-l fixeze exact, sub lumina aştrilor. Drept pentru care sora sa şi-a rezervat 5000 metri pătraţi pe strada Iancu Nicolae, iar restul (după ce s-a vândut odată!) a fost schimbat în acţiuni la ...Mogoşoaia. Demnă de reţinut declaraţia sa (din România Liberă- 14 martie, 2007): Eu am fost foarte atent să nu se comită abuzuri. Eu, ca preşedinte, m-am zbătut să schimb practica PDSR-ului de a muta terenurile de pe coclaurile din toată ţara în zonele de lux ala Capitalei.
Nici fratele său n-a stat cu mâinile în sân: cum a copilărit, ca şi fratele, ajuns preşedintele ţării în satul Brădetu, a convins prefectura din Argeş că a moştenit teren în comuna...Bradu, împroprieterându-se cu 2 hectare, la doi paşi de oraşul Piteşti, îndepărtându-i de la acest drept pe moştenitorii doctorului Ion M. Ionescu.
Mai tulbură somnul cuiva faptul că un de trei ori ministru – la Justiţie, la Interne şi la Apărare – a „vândut” un teren care nu era al lui, ci al celui de al treilea minister pe care l-a păstorit, unui cioban macedonean? Un schimb de terenuri: 20 de hectare la Pipera, pentru 21 de hectare la Ştefăneşti. Un hectar în plus. Da, dar din hectarul acesta, cel de trei ori ministru şi-a putut căsători fiica, dându-i o dotă substanţială.

 Foarte îndemânatic la behăit, ciobanul şi-a lăsat oile în Bărăgan şi s-a instalat în Pipera, devenind europarlamentar. Nu are nici o semnificaţie amănuntul că, în clipa de faţă, triministrul şi ciobanul de la Slobozia joacă table la clubul din Jilava. Pe beţe de chibrit fără fosfor: deţinuţii nu au dreptul la substanţe incendiare.
Mai nelinişteşte pe cineva, după atâta sinceritate, faptul că în prezent 10 la sută din suprafaţa agricolă a ţării este proprietatea străinilor? Mai sunteţi interesaţi să aflaţi că în topul cumpărăto­ri­lor de teren din România se situează cetăţenii italieni, cu 24,2 la sută din total, urmaţi de germani, cu 15,48 la sută şi cetăţeni din ţările arabe, cu 9,98 la sută? Fireşte, nu sunt singuri, altfel nu s-a împlini procentele:  spaniolii deţin o cotă de 6,22 la sută; austriecii – 6,13 la sută; ungurii – 8,17 la sută; danezii – 4,52 la sută; olandezii – 2,4 la sută; Grecia – 2,4 la sută şi, în sfârşit, turcii, cu doar 0,78 la sută.
Mai sunteţi curioşi să ştiţi că prin sistemul off-shore sunt cumparate terenuri de către Malta, Cipru, Monaco, San Marino şi Luxemburg?  O pondere de 5,91 la sută. State care nu au acasă atât pământ cât controlează la noi, prin delegaţii; adică iau totul şi nu trec niciodată pragul impozitelor.
Nu am aflat – pentru că nu există – nici un român care să fi cumpărat pământ în una din aceste ţări. În schimb, am aflat că unele dintre ele interzic străinilor să devină proprietari de teren în teritoriul lor; naţional şi suveran.
Şi nu m-am mirat, aflând astfel de lucruri, să aflu şi preocuparea lui Valeriu Tabără, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale: Străinii pot cumpăra teren agricol în România cu restricţii. Acestea nu vor fi ridicate cât voi fi eu ministru. Securitatea agricolă a României nu va fi afectată. (Ziarul Financiar)
La data aceea, Valeriu Tabără, cel mai vorbăreţ dintre toţi miniştrii Agriculturii, cultivase câteva sute de hectare cu soia modificată generic (Staţiunea de Cercetări Lowrin – Timiş) şi era foarte preocupat de reuşita experimentului, interzis de normele comunitare. N-a avut timp să observe că 3 milioane de hectare rămăseseră nelucrate. Pârloagă. Pentru că populația de la sate este formată din bătrâni, care nu mai pot face agricultură. Cum nici nu au bani pentru a-şi achiziționa utilaje şi nici încredere de a-şi da terenurile în arendă, de teamă să nu fie păcăliţi (...)
Drept urmare, de la Bruxelles, de unde se revarsă solidaritatea şi dragostea pentru noi, ziarele au mai adus o noutate: Comisia Europeana a cerut recent Bulgariei şi României să reducă perioada în care cetăţenii străini nu pot cumpara direct pamânt în România, iar declaraţia vine şi în contextul în care taxa pentru terenurile nelucrate ar putea determina vânzarea în masă a acestora.
Nici Valeriu Tabără, nici cei de după el, nimeni n-a băgat de seamă că terenuril agricole dedicate pomiculturii s-au diminuat după Revoluţie. Astfel, suprafața de livezi a scăzut de la 239,5 de mii hectare în anul 1989, la 196 mii de hectare în 2001 şi la 50 de mii de hectare în 2011. În mod logic, cele 189.500 de hectare distruse, atârnă foarte mult la cântar când cumpărăm mere de peste tot (Spania, Italia, Turcia, etc.), dar nu şi de la Mărăcineni. Unde ionatanul, goldenul delicios şi parmenul auriu umpleau coşurile de răchită cu flacără. Şi-i bine să ştim că romanii cultivau 30 de varietăţi de măr, 29 de smochin, 18 de castan, 11 de nuc şi 15 de măslin. Soiuri nemodificate genetic...

Nu cred că domnul Emil Boc, ajungând la Timişoara, nu ar fi ştiut că la doi paşi de oraş se afla, mai exact se aflase, Comtim, cel mai mare combinat de carne de porc din sud-estul Europei. Infiinţat în 1967 şi condus de un om pasionat şi foarte bine pregătit, Florentin Cârpanu. După treizeci de ani, combinatul avea terenuri, trenuri, vapoare, tractoare, autocamioane şi autofrigorifice proprii, întregul flux de producţie, prelucrare şi desfacere (se exporta mult) fiind asigurat de 15.000 angajaţi   permanenţi, plus zilierii. Mulţi dintre ei pribegesc acum pe stepele de asfalt din Europa.
Domnul Emil Boc trebuia să cunoască acest lucru. Era obligat să ştie că în anul 1999, Comtimul fusese falimentat, urmând să fie scos la licitaţie sau privatizat la preţul de un dolar (propunerea ministrului Dinu Gavrilescu). Nu s-a întâmplat aşa ceva: a apărut concernul american Smithfield Foods, l-a modernizat, golindu-l de ce mai rămăsese şi l-a trecut în seama unei societăţi chineze.
Nu, hotărât nu. Adâncimea dezastrului dezvăluit de Emil Boc e mult mai mare. Nu toate cele 70 procente, din alimentele pe care le consumăm, vin din afară. Unele se produc la noi, vin fără să plece din depozite; firmele de transport „cumpără” ştampila ovală pentru export şi încasează banii. Împachetată frumos (denumiri străine), etichetată după normele şi sistemul de secretizare al Uniunii Europene, marfa ajunge în magazine, la desfacere liberă. Ceapa nu vine din Asia, de unde a venit prima dată, ci de la Buzău, trecând prin Istambul. Nici fasolea, porumbul, roşia sau cartoful nu sosesc din Mexic, de unde au sosit la începuturi. Multe produse neaoşe au fost botezate cu sfinţi din alte calendare, dar originea lor e aceiaşi. Aşa cum Braşovul s-a chemat, cândva, Oraşul Stalin. Rislingul de Târnave n-a văzut niciodată câmpia toscană. Nici căpşunile nu sunt aduse din Almeria, chiar dacă sunt culese de emigranţii români.
Altfel, cum se face că evaziunea fiscală din 2011 a fost de 2,5 miliarde de euro? Şi cum de aceiaşi evaziune, în 2012, s-a situat între 4 şi 6 sute de milioane, numai la carne, legume şi fructe? Nici un control financiar, nici un exerciţiu contabil, nimeni n-a ajuns până acum la capătul firului. Singurul venit cu o soluţie de salvare a fost tocmai gureşul fost ministru Valeriu Tabără: pentru a se evita evaziunea (şi nu pentru a o descoperi!), să se scadă impozitul t.v.a. de la 24 la 9 la sută. Evident, pierderea de 15 la sută va fi suportată de stat. Pentru că, vorba lui Caragiale – ce altă treabă are?
 
Cei trei magi - Dacii. Mozaic în catedrala San Atonio
Spuneam la începutul acestor pagini: cucerirea Daciei de către Imperiul roman a însemnat mai puţin decât dezastrul la care am ajuns acum. Înseamnă că toate victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu au fost zadarnice. Zădărnicite de un imperiu nou, nevăzut dar simţit peste tot, din ce în ce mai agresiv.
Să adunăm, iarăşi pe degete: după înfrângerea lui Decebal, Traian a plecat la Roma cu 165.000 kilograme de aur fin, 331.000 kilograme de argint, 50.000 prizioneri – între aceştia şi sora regelui dac – şi 20.000 de vite. Triumful a însemnat scutirea de impozite, pe anul 106, contribuabilii primind pe deasupra şi o bonificaţie de 650 dinari.
Sărbătorirea triumfului a însemnat 123 de zile de petreceri – 10.000 de gladiatori şi 11.000 animale sălbatice. Infinit mai puţin decât chermezele noastre care nu se mai sfârşesc de peste 20 de ani.
Mulţi dintre dacii prizioneri a devenit soldaţii Imperiului, luptând în Galia, Bitinia şi Egipt. Cele peste 4 milioane de români emigranţi - două treimi din lumea satului - pribegesc prin ţări din toate continentele. Aurul şi argintul luat de Traian a fost evaluat (J.Carcopinio)  la 556 milioane de dolari, la valoarea anului 1916.  Nimeni din România de astăzi, socotind pe degete, abace şi computere, nu ştie la cât se ridică datoria noastră faţă de Occident, de unde ne cumpărăm hrana zilnică. Bunăvoinţa Fondului Monetar, generozitatea Uniunii Europene şi filantropia Marii Finanţe şi a celor peste 60 de bănci străine aşezate în România – ce vor fi căutând dacă suntem atât de săraci, încât nu mai avem nici o scândură? – ne ajută să plutim pe lângă malurile Mediteranei. Să-i vedem şi pe alţii cum se salvează de la înec - Grecia, Cipru, Spania, Portugalia, Italia... –, având pe puntea corăbiilor numai albatroşi de Malta.
Cu un lastraj – balast – de cel puţin 80 de miliarde de euro, necesar pentru a cumpăni furtunile financiare, noi navigăm cu grijă. Patru milioane de români aruncaţi peste bord ne uşurează, deocamdată, plutirea.
Dacă Legea Pământului nu ar fi fost ruina ruinilor, ci o Carta sacra terrarum, toate pânzele corăbiei noastre ar înainta cu vânt prielnic şi ne-ar duce acolo unde dorim şi visăm să ajungem, teferi şi sănătoşi.
De undeva, de la ţărmurile acelea, mai ales noaptea, s-aude un lătrat de câine. Nu latră din nopţile de acum. E câinele lui Borges, al lui Nichita şi al meu: latră din  viitor, din nopţile ce or să vină.
Madrid, junio de 2013
...................................................................
Notă: textele cursive reproduc informaţii şi date oferite de Wikipedia sau culese din presa de la noi şi de pe site-urile guvernamentale. Omiterea numelor  este deliberată: nu m-au intersat persoanele, ci situaţiile. De prisos să adaug că nu militez în nici un partid, că nu am nimic împotriva nimănui. Respect libertatea oricui, când nu uzurpă libertatea altuia. Ilustraţii : picturi de Nicolae Grigorescu.