Addenda corrige
Nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi
economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă;
civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice,
traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie,
dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din
necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu
reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o
marfă nouă sau ca un nou spectacol. (Mihai
Eminescu - Timpul, iulie, 1880)
Admirabil
efortul birocraţiei noastre de a aduna la un loc suprafaţa agricolă a ţării, după
ce a fost fărâmiţată în toate felurile. O mare performanţă să echivalezi
iugăre, ari, stînjeni, prăjini, coţi, palme, etc., în aceiaşi unitate de măsură
şi să nu pierzi pe drum, măcar din Bărăgan, câteva pogoane ascunse în pădurile
de salcâm.
Avem, aşadar, în 2012, o suprafaţă agricolă de 14.700.000
hectare distribuite astfel: 9.400.000 teren arabil - 3.300.000 păşuni - 1.500.000
fâneţe - 218.000 terenuri viticole – 205.000 livezi şi pepiniere. Total: 14.623.000.
Lipsesc, dacă n-am greşit socoteala pe degete, 77.000 de hectare. Diferenţă
nesemnificativă, putând creşte până la un milion, din moment ce, din acelaşi statistici,
rezultă că numai Zaiafet Păpuşoiu are, între Vaslui şi Bârlad, 38.000 de
hectare, moştenire de la Ştefan cel Mare, reconstituită de Legea Pământului.
Astfel de diferenţe
dispar definitiv, când statisticile se referă la toată suprafaţa ţării,
evidenţiind totul în kilometri pătraţi şi procente: arabil - 39,40 la sută; păduri
- 26,7 la sută; păşuni şi livezi - 20,60
la sută; terenuri viticole şi grădini (în traducere, vineyards and orchards) - 2,2 la sută. Total procente, 88,9 la
sută. Lipsesc 11,1 la sută? Nu, adăugaţi râuri şi lacuri - 3,6 la sută;
construcţii (acoperişuri şi fundaţii), căi ferate şi drumuri - 4,3 la sută.
Plus alte suprafeţe (other areas),
3,2. Adică sută la sută.
Din aceleaşi statistici,
confruntate cu altele (anuare, manuale de istorie şi geografie), rezultă că în 1930 suprafaţa agricolă a României era de 14.110.497
hectare, iar populaţia rurală avea 14,4
milioane de locuitori. Puţin mai puţin decât puţinul de azi.
Nu am aflat, cu toată
certitudinea, populaţia rurală de astăzi, procentul de 47,3 la sută având
valori diferite, în funcţie de ziua când Dacian Cioloş, comisarul UE pentru
agricultură, ajunge din Zălău în biroul său de la Bruxelles. Ultimul
recensământ n-a fost „procesat” definitiv – formularul tip a avut 14 pagini! -,
reuşind, deocamdată, să introducă în calcule o populaţie
intermediară (Un glas de dincolo: - Mamă, când de închini, fă crucea
mare că dracu-i bătrân!), termen nefolosit în nici o geografie din lume.
Nu-i vorba de patentarea
unui termen nou în domeniul demografiei, ci de aportul birocraţiei monumetale
de la noi în instaurarea confuziei şi derutei,
factori care-i dezorientează deopotrivă pe sociologi, antropologi şi economişti
în cunoaşterea unui fenomen real, nestatornic şi imprevizibil în manifestările
lui. Pentru că această populaţie există, dar statutul ei este incert; o punte
falsă pe care trec fantomele timpului, amândouă malurile - satul şi oraşul –
fiind nesigure, aflate în plin proces de destrămare. Satul nu mai vine la oraş,
neavând ce căuta unde nu se găseşte nimic care să-l intereseze, iar oraşul nu
vrea să se întoarcă de unde a plecat.
Legea pământului, în acest caz, a fost o mare binefacere pentru mulţi orăşeni,
recunoscându-li-se proprietatea terenurilor pe care le părăsiseră, fără a li se
cere nimic în schimb. Liberi să facă ce vor cu acest noroc neaşteptat. Pentru
că statul, tocmai când trebuia să fie de faţă, s-a întors cu spatele şi nu le-a
oferit oamenilor alternative, opţiuni şi instrumente pentru ca norocul să fie
împărtăşit, să crească, să-şi modifice conţinutul şi să ridice ţara la un nivel
de bunăstare comună.
De aici, toate
blestămăţiile. Fără un registru cadastral corect
actualizat, după ce fusese răvăşit filă cu filă, reîmproprietăriţii şi-a
vândut norocul primilor veniţi pentru ca aceştia, la rândul lor, să-l aşternă
drept covor roşu pentru Corupţie. S-a lucrat repede, cu multă şi aplicată
pricepere: prin vânzare, terenuri inexistente sau abuziv recunoscute, au
devenit reale şi legale, transformate imediat în acţiuni (cea mai perversă acţiune)
la fostele cooperative agricole sau la Intreprinderile Agricole de Stat,
devenite, şi unele şi altele, asociaţii, societăţi, companii, etc. Acţiuni
valorate, la rândul lor, în motorină subvenţionată, pentru a dispărea
definitiv, în buzunare cu fermoar elveţian.
Ruină a tuturor ruinilor,
Legea pământului – aici, unde statul
nu trebuia să fie prezent, s-a dovedit foarte eficient!- a îngăduit reîmproprietăriţilor să-şi mute
terenurile unde au dorit, de la Cârlibaba la Poala Miresei, din Maramureş în
Dobrogea şi – de ce nu? – de la Cluj Napoca la Mogoşoaia, devenită din comună
suburbană metropolă a interlopilor, în timp ce alte suburbane – Băneasa,
Sangov, Corbeni, Pipera, etc. – au ajuns la statutul de reşedinţe pentru
frageda protipendadă politică şi financiară.
Exemplul ilustrativ - deloc
cel mai grav – al acestor vânzoleli de cerşetori la porţile cimitirelor, ni-l
oferă persoana domnului Emil Constantinescu: născut în oraşul Tighina, din
Basarabia, crescut în satul Brădetu, din Argeş, domnia sa a moştenit de la
bunici 30.000 de metri pătraţi de teren
în cartierul bucureştean Pipera. Teren cerut de familia sa, în 1991, şi
retrocedat imediat. Fără ca registrul cadastral să-l fixeze exact, sub lumina
aştrilor. Drept pentru care sora sa şi-a rezervat 5000 metri pătraţi pe strada
Iancu Nicolae, iar restul (după ce s-a vândut odată!) a fost schimbat în
acţiuni la ...Mogoşoaia. Demnă de reţinut declaraţia sa (din România Liberă- 14 martie, 2007): Eu am fost foarte atent să nu se comită
abuzuri. Eu, ca preşedinte, m-am zbătut să schimb practica PDSR-ului de a muta
terenurile de pe coclaurile din toată ţara în zonele de lux ala Capitalei.
Nici fratele său n-a stat cu mâinile în sân: cum a copilărit, ca şi fratele, ajuns preşedintele ţării în satul Brădetu, a convins prefectura din Argeş că a moştenit teren în comuna...Bradu, împroprieterându-se cu 2 hectare, la doi paşi de oraşul Piteşti, îndepărtându-i de la acest drept pe moştenitorii doctorului Ion M. Ionescu.
Mai tulbură somnul cuiva
faptul că un de trei ori ministru – la Justiţie, la Interne şi la Apărare – a
„vândut” un teren care nu era al lui, ci al celui de al treilea minister pe
care l-a păstorit, unui cioban macedonean? Un schimb de terenuri: 20 de hectare
la Pipera, pentru 21 de hectare la Ştefăneşti. Un hectar în plus. Da, dar din
hectarul acesta, cel de trei ori ministru şi-a putut căsători fiica, dându-i o
dotă substanţială.
Foarte îndemânatic la behăit, ciobanul şi-a
lăsat oile în Bărăgan şi s-a instalat
în Pipera, devenind europarlamentar. Nu are nici o semnificaţie amănuntul că,
în clipa de faţă, triministrul şi ciobanul de la Slobozia joacă table la clubul
din Jilava. Pe beţe de chibrit fără fosfor: deţinuţii nu au dreptul la
substanţe incendiare.
Mai nelinişteşte pe cineva, după atâta sinceritate, faptul
că în prezent 10 la sută din suprafaţa agricolă a
ţării este proprietatea străinilor? Mai sunteţi interesaţi să aflaţi că în
topul cumpărătorilor de teren din România se situează cetăţenii italieni, cu
24,2 la sută din total, urmaţi de germani, cu 15,48 la sută şi cetăţeni din
ţările arabe, cu 9,98 la sută? Fireşte, nu sunt singuri, altfel nu s-a împlini
procentele: spaniolii deţin o cotă de
6,22 la sută; austriecii – 6,13 la sută; ungurii – 8,17 la sută; danezii – 4,52
la sută; olandezii – 2,4 la sută; Grecia – 2,4 la sută şi, în sfârşit, turcii,
cu doar 0,78 la sută.
Mai sunteţi curioşi să ştiţi că prin sistemul off-shore sunt cumparate terenuri de
către Malta, Cipru, Monaco, San Marino şi Luxemburg? O pondere de 5,91 la sută. State care nu au acasă atât pământ cât
controlează la noi, prin delegaţii; adică iau totul şi nu trec niciodată pragul
impozitelor.
Nu am aflat – pentru că nu există – nici un român care să
fi cumpărat pământ în una din aceste ţări. În schimb, am aflat că unele dintre
ele interzic străinilor să devină proprietari de teren în teritoriul lor;
naţional şi suveran.
Şi nu m-am mirat, aflând astfel de lucruri, să aflu şi
preocuparea lui Valeriu Tabără, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale: Străinii pot cumpăra teren agricol în
România cu restricţii. Acestea nu vor fi ridicate cât voi fi eu ministru.
Securitatea agricolă a României nu va fi afectată. (Ziarul Financiar)
La data aceea, Valeriu Tabără, cel mai vorbăreţ dintre toţi
miniştrii Agriculturii, cultivase câteva sute de hectare cu soia modificată
generic (Staţiunea de Cercetări Lowrin –
Timiş) şi era foarte preocupat de reuşita experimentului, interzis de normele
comunitare. N-a avut timp să observe că 3 milioane de hectare rămăseseră
nelucrate. Pârloagă. Pentru că populația de la sate este formată din bătrâni, care nu mai pot face
agricultură. Cum nici nu au bani pentru a-şi achiziționa utilaje şi nici încredere de a-şi da terenurile în arendă, de
teamă să nu fie păcăliţi (...)
Drept urmare, de la Bruxelles, de unde se revarsă
solidaritatea şi dragostea pentru noi, ziarele au mai adus o noutate: Comisia Europeana a cerut recent Bulgariei
şi României să reducă perioada în care cetăţenii străini nu pot cumpara direct
pamânt în România, iar declaraţia vine şi în contextul în care taxa pentru
terenurile nelucrate ar putea determina vânzarea în masă a acestora.
Nici Valeriu Tabără, nici cei de după el, nimeni n-a băgat
de seamă că terenuril agricole dedicate pomiculturii
s-au diminuat după Revoluţie. Astfel, suprafața de
livezi a scăzut de la 239,5 de mii hectare în anul
1989, la 196 mii de hectare în 2001 şi la 50 de mii de hectare în 2011. În mod logic, cele 189.500 de hectare distruse, atârnă foarte mult la
cântar când cumpărăm mere de peste tot (Spania, Italia, Turcia, etc.), dar nu
şi de la Mărăcineni. Unde ionatanul, goldenul delicios şi parmenul auriu
umpleau coşurile de răchită cu flacără. Şi-i bine să ştim că romanii cultivau
30 de varietăţi de măr, 29 de smochin, 18 de castan, 11 de nuc şi 15 de măslin.
Soiuri nemodificate genetic...
Nu cred că domnul Emil Boc, ajungând la Timişoara, nu ar fi
ştiut că la doi paşi de oraş se afla, mai exact se aflase, Comtim, cel mai mare combinat de carne de porc din sud-estul
Europei. Infiinţat în 1967 şi condus de un om pasionat şi foarte bine pregătit,
Florentin Cârpanu. După treizeci de ani, combinatul avea terenuri, trenuri,
vapoare, tractoare, autocamioane şi autofrigorifice proprii, întregul flux de
producţie, prelucrare şi desfacere (se exporta mult) fiind asigurat de 15.000
angajaţi permanenţi, plus zilierii. Mulţi dintre ei pribegesc acum pe stepele de asfalt din Europa.
Domnul Emil Boc trebuia să cunoască acest lucru. Era
obligat să ştie că în anul 1999, Comtimul
fusese falimentat, urmând să fie scos la licitaţie sau privatizat la preţul de
un dolar (propunerea ministrului Dinu Gavrilescu). Nu s-a întâmplat aşa ceva: a
apărut concernul american Smithfield
Foods, l-a modernizat, golindu-l de ce mai rămăsese şi l-a trecut în seama
unei societăţi chineze.
Nu, hotărât nu. Adâncimea dezastrului dezvăluit de Emil Boc
e mult mai mare. Nu toate cele 70 procente, din alimentele pe care le consumăm,
vin din afară. Unele se produc la noi, vin fără să plece din depozite; firmele
de transport „cumpără” ştampila ovală pentru export şi încasează banii.
Împachetată frumos (denumiri străine), etichetată după normele şi sistemul de
secretizare al Uniunii Europene, marfa ajunge în magazine, la desfacere liberă.
Ceapa nu vine din Asia, de unde a venit prima dată, ci de la Buzău, trecând
prin Istambul. Nici fasolea, porumbul, roşia sau cartoful nu sosesc din Mexic,
de unde au sosit la începuturi. Multe produse neaoşe au fost botezate cu sfinţi
din alte calendare, dar originea lor e aceiaşi. Aşa cum Braşovul s-a chemat,
cândva, Oraşul Stalin. Rislingul de Târnave n-a văzut niciodată câmpia toscană.
Nici căpşunile nu sunt aduse din Almeria, chiar dacă sunt culese de emigranţii
români.
Altfel, cum se face că evaziunea fiscală din 2011 a fost de
2,5 miliarde de euro? Şi cum de aceiaşi evaziune, în 2012, s-a situat între 4
şi 6 sute de milioane, numai la carne, legume şi fructe? Nici un control
financiar, nici un exerciţiu contabil, nimeni n-a ajuns până acum la capătul
firului. Singurul venit cu o soluţie de salvare a fost tocmai gureşul fost
ministru Valeriu Tabără: pentru a se evita evaziunea (şi nu pentru a o
descoperi!), să se scadă impozitul t.v.a. de la 24 la 9 la sută. Evident,
pierderea de 15 la sută va fi suportată de stat. Pentru că, vorba lui Caragiale
– ce altă treabă are?
Spuneam la începutul acestor pagini: cucerirea Daciei de
către Imperiul roman a însemnat mai puţin decât dezastrul la care am ajuns
acum. Înseamnă că toate victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi
Mihai Viteazu au fost zadarnice. Zădărnicite de un
imperiu nou, nevăzut dar simţit peste tot, din ce în ce mai agresiv.
Să adunăm, iarăşi pe degete: după înfrângerea lui Decebal,
Traian a plecat la Roma cu 165.000 kilograme de aur fin, 331.000 kilograme de
argint, 50.000 prizioneri – între aceştia şi sora regelui dac – şi 20.000 de
vite. Triumful a însemnat scutirea de impozite, pe anul 106, contribuabilii
primind pe deasupra şi o bonificaţie de 650 dinari.
Sărbătorirea triumfului a însemnat 123 de zile de petreceri
– 10.000 de gladiatori şi 11.000 animale sălbatice. Infinit mai puţin decât
chermezele noastre care nu se mai sfârşesc de peste 20 de ani.
Mulţi dintre dacii prizioneri a devenit soldaţii
Imperiului, luptând în Galia, Bitinia şi Egipt. Cele peste 4 milioane de români
emigranţi - două treimi din lumea satului - pribegesc prin ţări din toate
continentele. Aurul şi argintul luat de Traian a fost evaluat
(J.Carcopinio) la 556 milioane de
dolari, la valoarea anului 1916. Nimeni
din România de astăzi, socotind pe degete, abace şi computere, nu ştie la cât
se ridică datoria noastră faţă de Occident, de unde ne cumpărăm hrana zilnică. Bunăvoinţa
Fondului Monetar, generozitatea Uniunii Europene şi filantropia Marii Finanţe
şi a celor peste 60 de bănci străine aşezate în România – ce vor fi căutând
dacă suntem atât de săraci, încât nu mai avem nici o scândură? – ne ajută să
plutim pe lângă malurile Mediteranei. Să-i vedem şi pe alţii cum se salvează de
la înec - Grecia, Cipru, Spania, Portugalia, Italia... –, având pe puntea
corăbiilor numai albatroşi de Malta.
Cu un lastraj – balast – de cel puţin 80 de miliarde de
euro, necesar pentru a cumpăni furtunile financiare, noi navigăm cu grijă.
Patru milioane de români aruncaţi peste bord ne uşurează, deocamdată, plutirea.
Dacă Legea Pământului
nu ar fi fost ruina ruinilor, ci o Carta
sacra terrarum, toate pânzele corăbiei noastre ar înainta cu vânt prielnic
şi ne-ar duce acolo unde dorim şi visăm să ajungem, teferi şi sănătoşi.
De undeva, de la ţărmurile acelea, mai ales noaptea, s-aude
un lătrat de câine. Nu latră din nopţile de acum. E câinele lui Borges, al lui
Nichita şi al meu: latră din viitor, din
nopţile ce or să vină.
Madrid, junio de 2013
...................................................................
Notă:
textele cursive reproduc informaţii
şi date oferite de Wikipedia sau
culese din presa de la noi şi de pe site-urile
guvernamentale. Omiterea numelor este
deliberată: nu m-au intersat persoanele, ci situaţiile. De prisos să adaug că
nu militez în nici un partid, că nu am nimic împotriva nimănui. Respect
libertatea oricui, când nu uzurpă libertatea altuia. Ilustraţii : picturi de Nicolae Grigorescu.