PROFANAREA LUI
PABLO NERUDA
LA PROFANACIÓN DE PABLO NERUDA
Indiferent motivul, toate exhumările
sunt o profanare a celui care nu mai poate sa fie decât ceea ce a fost înainte
de a deveni ţărână, reîntregându-se în ordinea ciclică a naturii şi legilor
cosmice. Nu se dezgroapă trupul, ci fiinţa, cu ştiutele şi neştiutele ei alcătuiri.
Într-un cuvânt, viaţa. Despre care, ca şi despre moarte, nu s-a ştiut şi nu se
va şti, cu toată certitudinea, niciodată, nimic. Altfel, s-ar stinge magia,
miracolul, misterul, toată filozofia, şi am rămâne numai cu politica şi
taifasul.
Nu mă refer, să ne înţelegem, la
practica exhumării ca act justiţiar, recurs ultim întru stabilirea adevărului,
absolut necesar pentru a se face dreptate în cazuri concrete – moşteniri,
paternităţi, crime, etc. – definitiv nominalizate, dar nu şi definitiv
identificate. Domeniu din ce în ce mai vast, odată cu proliferarea
fărădelegilor – o caracteristică a epocii noastre -, însoţită, din fericire, de
progresul uluitor al ştiinţelor exacte, capabile să amprenteze până şi
temperatura stelelor stinse de mult în calendarul cerului.
Pe cât de fascinant şi instructiv, consideraţiile mele nu
au în vedere acest domeniu, ci un altul aproape vecin, dar mai subtil şi mult
mai gingaş, urmare a unei ştiri, aparent firească şi fără daune de nici o
natură.
Încropită la periferia sintaxei, ştirea mi-a sosit la
începutul lui februarie şi m-a tulburat
mai mult decât celelalte, marea parte din ele menţionând catastrofe de ieri sau
vestindu-le pe cele de mâine. Transcriu titlul aşa cum mi l-a adus ziarul (El País
- 9 de febrero de 2013) : Un juez chileno ordona exhumar los restos de
Pablo Neruda. Adică: „Un judecător chilian ordonă exhumarea resturilor lui
Pablo Neruda”. Traduc la „piciorul” literelor spaniole, rezum conţinutul - exhumarea
se face pentru a se constata dacă poetul, suferind de un cancer în stare
avansată, a murit din cauza acestei boli sau a fost otrăvit de un medic aflat
în slujba generalului Pinochet – şi observ două greşeli: un judecător nu ordonă,
nefiind general, şi nu se poate spune, din respect pentru defunct, restos fără mortales. Pentru că asta sunt: rămăşiţe pământeşti, şi nu resturi
menajere...
O informaţie simplă, de serviciu ordinar, fără prioritate,
aşa cum a şi fost primită de toată lumea, inclusiv de presa globalizată şi
globalizatoare de azi, care a reuşit s-o păstreze în atenţia publicului
nesperat de mult, adăugându-i tot felul de amănunte şi picanterii epileptice.
Fără nici o interpretare şi nici o opinie care să-i evidenţieze transcendenţa.
Căci nu-i vorba de exhumarea omului de Neandertal, nici a unui faraon, împărat,
rege sau cerşetor; nici de o celebritate efemeră de cinema, ori de un spărgător
de bănci sau jefuitor de diligenţe, cărora li s-a acordat întotdeauna mai mult
de 169 de cuvinte,
câte cuprinde ştirea aceasta, în trei paragrafe leşinate.
E vorba de Pablo Neruda, duhul vulcanic al cântecului din
Anzi. Fenomenul Neruda. Poetul care a deschis şi închis toată marea poezie din
secolul trecut. Opinie prin care încerc să vestejeşc butaforia verbală a lui
Gabriel García Márquez: „El más grande poeta del siglo XX en cualquier idioma.”
– Cel mai mare poet din secolul al XX-lea din toate limbile.” Nu, nu are nici
un temei o atare judecată. Secolul al XX-lea a dat foarte mulţi mari poeţi,
fiecare în limba sa – mi-i evoc, în gând, pe ai mei -, lui Pablo Neruda
revenindu-i marele merit de a fi reuşit să redeseneze, în spaniolă, întreg
universul liric al epocii, actualizându-l în acord cu condiţia umană şi
sensibilitatea acesteia, lăsându-i neatinse liniile de forţă ale esteticii şi
stilisticii poetice.
O redesenare, aşadar, fără deplasarea coloanelor de
rezistenţă ale templului, dar dispunând altfel interiorul acestuia pentru ca în
acelaşi spaţiu să încapă mai mult timp. Mai ales mai mult viitor, domeniul
exclusiv al speranţei. Singurul tărâm al timpului în care omenirea şi-a
transportat mereu, ocrotindu-le, aspiraţiile, iluziile şi visul. Orizont fără
limite al profeţiilor, unde poeţii şi-au exercitat dintotdeauna virtuţile lor
de vates. În secolul al XX-lea, după
îndelunga evocare a ruinelor şi a multor lamentaţii asupra vieţii, morţii şi
nemuririi (Edward Young), poetul a intuit că lumea avea nevoie de o altă lume, lume a posibilului, în care
imaginaţia să fie mai liberă, să evadeze mai uşor dintre zidurile claustrative
ale contemplaţiei.
Pablo Neruda era în drept – şi a fost în măsură – să facă
această redesenare; îndreptăţit de condiţia sa de legatar din oficiu al unui
patrimoniu fără egal din istoria universală a poeziei. O zestre spirituală
care, spre deosebire de cele materiale, proprietăţi sfâşiate de moştenitori
până la dispariţie, a sporit mereu, fiecare nouă generaţie de poeţi – şi au
fost din ce în ce mai multe şi mai mulţi – adăugându-i cuceririle sale. Geografie
fără frontiere, măsurată numai de curgerea timpului sub lumina sonoră a cuvântului.
Un mileniu întreg, bine împlinit în acest caz, dacă recunoaştem că izvoarele
poeziei spaniole îşi încep murmurul cu mult înainte de Cântecul Cidului (Cantar del Mio Cid), opera unui trubadur (juglar) anonim din Medinaceli, elaborată,
probabil, în anul 1140. În total, 3730 de alexandrini, „nu îndeajuns de perfecţi”,
în aprecierea lui Friedrich Bouterwek, dar îndeajuns de expresivi pentru arta
poetică a acelui timp, când trubadurii „no fablaban por sílabas cuntadas” – nu-şi
numărau silabele cântecului, împrovizat la porţile castelelor medievale.
Casa poetului în Isla Negra şi locomotiva tatălui său |
Cu mai multă substanţă epico-lirică decât alte geografii,
datorată clericilor (Berceo, Juan Ruiz arcipreste de Hita) şi soldaţilor
(Santillana, Juan de Mena, Jorge Manrique), asimilând experienţe vecine, mai cu
seamă italiene ( Boscan, Garcilaso de la Vega, Fernando de Herrera), Spania a
dominat întregul Ev Mediu, vestejindu-i peisajul bucolic şi cavaleresc, saturat
de artificii sterile, pentru a face loc unor modalităţi noi de manifestare a
spiritului, trecând cea dintâi pragul Renaşterii pentru a-şi da întreaga măsură
în Secolul de Aur – Cervantes,
Quevedo, Gongora, Lope de Vega, Tirso de Molina, Calderón - şi de aici în horbotele adverbiale ale
Barocului. Fără să uităm că în aceiaşi epocă a înzestrat patrimoniul culturii
universale cu valorile singulare pentru romanul cavaleresc - Amadís de Gaula – a certificat naşterea literaturii picareşti - Lazarillo
de Tormes, Guzman de Alfarache sau Celestina
– şi a consacrat prin nume, precum San
Juan de la Cruz, Santa Teresa de Ávila, Sor Juana Inés de la Cruz, Fray Luis de
León, etc, poezia mistică.
N-a mai avut timp pentru o explozie romantică de durată – ducele
de Rivas, Espronceda, Cadalso, Zorilla, Bécquer – dar a prefaţat modernismul –
José Martí, Ruben Darío – desăvârşindu-l prin generaţia ’98 – Machado, Unamuno, Valle-Inclán, etc. – şi următoarea, aşa numita generación del 1915 ( Juan Ramon, Larrea, Villaespesa, Tomás
Morales etc...) şi glorioasa generación
del ’27 – León Felipe, Luís Cernuda, Gerardo Diego, Vicente Aleixandre,
Dámaso Alonso, Lorca, Guillén, Salinas, Alberti -, cea căreia, cu drepturi
depline, îi aparţine Neruda însuşi.
Fiesta pentru Luis Cernuda. În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Vicente Aleixandre, Federico García Lorca, Jorge Guillén, Rafael Alberti, Pablo Neruda, María Teresa León... |
Nimic surprinzător, de aceea, faptul că poezia sa comunică
perfect cu cea a acestei generaţii şi, în acelaşi timp, cu toată marea poezie
spaniolă, începând cu Cantar del Mio Cid
şi cu celebrele romances care i-au
însoţit eternitatea: 205 dintre acestea se regăsesc în faptele de vitejie ale
lui Rodrigo Ruiz de Vivar, iar în Cancionero
lui Alfonso de Baena se află nu mai puţin de 136 de poeţi cu 600 poeme judicios
alese. Neruda le-a moştenit şi asimilat pe toate. Nu întâmplător şi-a întitulat
primul său volum Cancion de fiesta,
replică transparentă la cancion de gesta.
În plus, a introdus în acest univers o cantitate impresionantă de obiecte
(observaţia nu-mi apartine), sporind lumina vieţii împotriva întunericului morţii.
Geniul precoce, precum Rimbaud sau Rilke, nu-l pot asemăna
decât cu Victor Hugo, ispitit si el de redesenarea aceluiaşi univers (Ode si balade), naufragând de mai multe
ori (Legenda secolelor) pentru a-si
descărca toată energia creatoare în Mizerabilii,
o epopee epică a Europei sale. Ceea ce va face şi Neruda, la timpul său, în Canto general, epopeea liricá a
Hispanoamericii.
Nu-mi propun, acum si aici, o exegeză asupra poeziei
nerudiene (Există multe, unele absolut pertinente, altele... părtinitoare.), nici
un studiu comparativist; mai folositor decât orice exegezá, dacă ar pune în
lumină atât comunicarea acestuia cu poeţi importanţi, din toate timpurile, cât
si influenţa sa asupra multor poeti, nu numai din spaţiul hispanic. Pentru că
după Pablo Neruda, poezia socială si politică şi-a înnoit toate registrele, iar
tiparele consacrate ale poeziei de dragoste au sporit foarte mult. Să se
observe: Veinte poemas de amor y una
canción desesperada – Douăzeci de poeme de dragoste si un cântec deznădăjduit
– capodopera sa, scrisă la doar 22 de ani, s-a înscris de la început între
marile valori universale ale genului, acolo unde-i aflăm pe Ovidiu, Dante,
Petrarca, Shakespeare, Goethe, Eminescu, etc., aláturi de un nesfârşit şir de
nume din romantism, simbolism sau modernism, aportul hispanic fiind
impresionant.
Era cu neputinţă ca ştirea exhumării lui Pablo Neruda să nu
mă tulbure. Smulgerea din grădina casei de la Isla Negra, din ultimul său
mormânt (mai avusese două!), de lângá Matilde Urrutia, fiinţa fragilă ca o
păpădie, care i-a luminat plenitudinea vieţii, mi s-a părut mai mult decât o
profanare. Pentru că, după patruzeci de ani de la moarte, scoaterea osemintelor
celui care nu va mai fi decât ceea ce a fost, poate fi considerată şi un atentat
asupra memoriei acestuia. Mai exact, a memoriei noastre despre existenţa sa,
chiar dacă l-am cunoscut sau nu în persoană, fiindu-ne îndeajuns opera, poemele
sale care continuă să înconjoare şi să domine planeta.
Nu are, în acest sens, nici o importanţă, pentru
memoria nimănui, amănuntul că l-am
cunoscut şi am stat lângă el, în câteva împrejurări, care abia acum, după
ştirea exhumării, capătă o relevanţă anume.
Prima dintre acestea s-a petrecut la Bucureşti, în 1960,
când am rămas cu vocea poetului, recitându-şi poemele în Amfiteatrul Odobescu, de la Facultatea de Filologie. Nici tunete şi
fulgere despletite peste Anzi, nici urlet de furtună marină, cu tălăzuiri care
rup ţărmurile oceanului, nici vuiet de pădure tropicală ( Oh, arbori înalţi ai plânsului meu!...) biciuită de vijelia născută
din senin, ci toate acestea la un loc, urcând, împăcate, prin albastrul vocalelor
sau coborând peste verdele închis al consoanelor. Harfe, fluiere, trompete şi
ghitare. Totul în funcţie de trăirea şi retrăirea obiectului poetic şi starea
pshică a recitatorului. Urmărit – nu pot uita – de surâsul vigilent al Matildei,
pe care când a cunoscut-o, în Mexic, era o soprană în plină glorie.
O voce pe care o pot recunoaşte oricând şi pe care am
auzit-o, clară şi limpede, în clipa când am citit ştirea exhumării sale.
Aceiaşi care, în august 1969, m-a întâmpinat în Isla Negra, la intrarea în
grădina casei. Episod pe care l-am mai amintit undeva, dar pe care-l consider oportun şi acum. Era un
şir suficient de mare de scriitori renumiţi din America Latină, dar şi câţiva
europeni, invitaţi la un congres al breslei, noi cei din Lumea Veche având
calitatea de „observatori-invitaţi”. Cu nelipsita-i şapcă, într-un poncho până sun genunchi, don Pablo avea
cuvinte anume pentru fiecare în parte; expansiv la primirea delegaţiei
sovietice (Barudzin, Noneşvili), la fel de degajat în faţa mea: - Ah, sí, Rumanía...¿ Qué tal María Banuş? –
Bien, muy bien. –¿ Y Jebeleanu? – Mejor. Está en Nueva York, acompañando a
Ceauşescu en la Conferencia de las Naciones Unidas. (În paranteză:
invitatul, nomnalizat de Neruda însuşi, la amintitul congres, era Jebeleanu,
care preferase America de Nord, cedându-mi locul.) – ¡Qué bien! ¿Pero me has traído Gerovital? – No, no se me ha dicho
nadie nada de Gerovital y no sabía que lo necesita.- Bueno, y entonces ¿a qué
has venido?¿ Que te parecen mis traducciones de los poetas rumanos? – Estupendos.
Pero no son poetas rumanos, sino nerudianos... Paranteză finală: i-a plăcut
„opinia” mea, înţelegând-o întocmai: mulţi dintre poeţii „traduşi” – Radu
Boureanu, Ştefan Iureş, Toma George Maiorescu, Veronica Porumbacu, Mihu
Dragomir, Victor Tullbure sau Rusalin Mureşanu, nu au însemnat mai nimic, nici
atunci, nici mai târziu. Neruda primise antologia gata făcută de Uniunea
Scriitorilor, contribuţia sa constând în corectarea traducerilor după sintaxa
poetică proprie. Bine primit, ca peste tot în ţările socialiste, Neruda îşi
aminteşte vizita în cartea de memorii, Mărturisesc că am trăit, unde, uşor
ironic, îi cinsteşte pe poeţii noştri cu atributul de juglari, cântăreţi la porţile puterii. Poate că atunci, oaspete de
onoare la Pelişor, s-a născut o idee rămasă în stare de proiect: înfiinţarea la
Isla Negra a unei tabere internaţionale a scriitorilor. Statul chilian oferea
teren tuturor ţărilor care doreau să-şi construiască aici o reşedinţă a
literelor. Un sat al poeziei de pretutindeni, posibil atunci, imposibil imediat
după aceea. Neruda cultiva peste tot o solidaritate a breslei juglarilor,
simţindu-se fericit când era înconjurat de aceştia.
Toţi cei aflaţi atunci la Isla Negra, am fost poftiţi, în
acopaniamentul ghitarelor, la o petrecere la iarbă verde, unde n-au lipsit bunătăţile mării,
nici vinul (numai la sticle de 2 litri...), nici rudimentara locomotivă,
vopsită în roşu aprins, cu care tatăl său a străbătut văile din Temuco,
cotropite de araucaria, arbori ciudaţi care cresc încet, doar
8 centimetri pe an, dar pot atinge 60 de metri, sfidând secolele, nu suportă
singurătatea, şi au viaţă de familie exemplară, după 20 de ani, când ies din
adolescenţă.
M-am retras lângă locomotivă, împreună cu Francisco Coloane
(chilian), Mario Vargas Llosa (peruan), Augusto Monterroso (guatemalez),
Salvador Garmendia (venzolan), în vreme ce alţi „congresişti” – Leopoldo
Marechal, Juan Carlos Onetti, Jorge Edwrds, Mario Monteforte Toledo, etc. - ,
adunaţi în „salonul” casei, ca pe o punte de corabie, printre mascarones de galeoane eşuate la ţărmuri, având la provă
siluete de zeiţe greceşti, puneau lumea la cale şi se luptau să lase pe uscat
un galeon construit cu penseta, într-o butelcă plină cu vodcă.
A doua zi, cu altă şapcă şi un pulover gros, lucrat de
mână, don Pablo ne-a primit în saloanele Universităţii Catolice de la Santiago,
unde era omagiat cu o expoziţie de carte din cărţile sale. Zeci, sute de cărţi,
în ediţii originale şi traduceri în toate limbille lumii. O bibliotecă
impresionantă cu exemplare modeste sau superelegante, imprimate pe hârtie
artizanală sau pe mătasă, albă şi galbenă, ori scrise de mână pe coli de
papirus. Fotografii, statuete, daruri de preţ, diplome, tiluri onorifice,
premii literare acordate de diverse ţări şi universităţi. Un loc aparte, bine
subliniat, pentru Premiul Lenin pentru
Pace, înmânat la Moscova, în 1953, doi ani înaintea lui Bertolt Brecht. Mai
important pentru el, ca poet comunist militant,
decât atât de jinduitul Premiul Nobel
pentru Literatură, conferit în 1971.
Atunci l-am văzut, pentru ultima oară, plimbându-se, domol,
modest şi tăcut, printre cărţile sale. Şi aşa a rămas în memoria mea,
ultragiată de ştirea exhumării, amintindu-mi de alte nume care, în afara
scriitorilor români, mi-au marcat, definitiv, destinul şi viaţa: Eugenio
Montale, Murillo Mendes, Ernesto Sabato, Jorge Luis Borges. Un mare noroc să
poţi citi la timpul potrivit, în timpul căutărilor, Ossi de seppia, iar mai apoi să te poţi întreţine, la Milano, în
1966, cu autorul lor; ascetul păgân de la Corriere
della Serra, care a explodat o singură dată în viaţă, în 1975, în faţa
femeii care-i îngrijea singurătatea, când i s-a decernat Premiul Nobel: - Ma vedi che non sono idiota!
Se însera şi, mai mult ca să mă eliberez de ştirea cernită,
decât pentru a-mi face „gimnastica” zilei, am ieşit spre Jardines de los Rosales – Grădinile Rosales, un parc fără limite -,
coborând ca de obicei, pe strada cea mai apropiată, Calle de Urquijo. Aici, în ultimul edificiu de pe partea stângă, la
numărul 45, după cum spune un romb de tablă galbenă cu ramă albastră, au locuit
(si au trăit), între anii 1931- 1936, María Teresa León şi Rafael Alberti. Aici,
în mai multe ocazii, dar mai ales în 1935, când era consul la Madrid, l-au avut
ca oaspete pe Pablo Neurda. Aici, când editau revista Octubre, au venit de mai multe ori colaboratorii apropiaţi, Luís
Buñuel, Luís Cernuda, Federico García Lorca, Manuel Altolaguirre, José Herrera
Petere, Cesar M. Arconada, Serrano Plaja. Tot aici s-a născut revista lui Pablo
Neruda, Caballo verde de la poesía...
Calle de Urquijo, 45 |
Cu ani în urmă, apartamentul respectiv, aflat la ultimul
etaj, a fost pus în vânzare şi m-am dat drept cumpărător pentru a-l vedea. Fireşte,
nu mai era ceea ce fusese, cei 300 metri pătraţi fiind redistribuiţi după
placul şi interesul unui şir întreg de proprietari. Ceea ce a rămas cum era,
este terasa. Deschisă pe două laturi ale clădirii, lăsându-ţi privirea liberă
spre Casa del Campo. Oamenii trec, pământul rămâne...
Nu, terminantemente
no, exhumarea poetului nu s-a făcut pentru a-i cinsti memoria, nici pentru
a dovedi un adevăr cunoscut de la bun început. Pablo Neruda a murit la orele
zece şi jumătate, în noaptea de 23 septembrie 1973, într-un spital din
Santiago, unde se afla sub tratament, suferind de cancer. Dosarul cu analize
medicale, în total treisprezece buletine, efectuate timp de un an de zile,
certifică metastazele în întregul organism, inclusiv în sistemul osos; proces
care, în cele din urmă, a dus la întreruperea funcţiilor vitale.
Salvador Allende şi Pablo Neruda |
Cu douăsprezece zile mai înainte de moartea sa, în Chile a
avut loc o lovitură de stat condusă de generalul Augusto Pinochet împotriva
guvernului Salvador Allende, prietenul de toată viaţa al poetului. Hotărâtă,
planificată, programată şi susţinută direct de guvernul Statelor Unite. O
scadrilă a „îngerilor”, constituită
exclusiv din tineri piloţi nordamericani, a coborât peste Palatul La Moneda,
aruncând (cu mâna!) prin ferestrele edificiului bombele morţii. Allende, în
faţa sfârşitului iminent, s-a sinucis, folosind arma – s-a repetat mereu –
dăruită de Fidel Castro. Ariel Dorfman, consilierul său pentru cultură, a
reconsituit cu minuţiozitate momentele acelea.
Din spital, la aflarea ştirii, poetul s-a prăbuşit
definitiv. Înaintea trupului, i-a murit sufletul. S-a aruncat de pe stânci,
asemenea lui Egeu, văzând cum se apropie de ţărmuri corabia fiului său, cu
catargele cernite. Cu ultimul fir de suflet, ultimul poem. O invectivă. Un blestem împotriva militarilor
trădători de patrie, strigând din moartea sa, moartea lui Pinochet.
Tot ceea ce a urmat după aceea ţine de domeniul absurdului.
Zvonul că Neruda era pregătit să plece în Mexic, să moblizeze opinia publică
internaţională împotriva autorilor loviturii de stat, şi să organizeze un front
de rezistenţă, a fost cel mai absurd cu putinţă, dar şi cel mai eficient. Furia
militarilor trădători s-a dezlănţuit peste sicriul poetului transportat cu greu
şi depus în Cementerio General,
într-un cavou de împrumut, mausoleul familiei Dittborn. Mulţi dintre cei ce
l-au însoţit pe ultimul drum au fost arestaţi, dispărând pentru totdeauna. Casa
poetului a fost vandalizată cu sălbăticie primitivă, i s-au distrus mobilele,
masa de scris, colecţiile de fluturi şi melci şi i s-a incendiat biblioteca.
Toate cărţile.
După şapte luni, în aprilie 1974, sicriul a fost mutat, în
acelaşi cimitir, în nişa 44, din modulul Mexico. Abia în 1992, pe 11 decembrie,
Matilde Urrutia a reuşit să-l ducă în Isla Negra, de unde a fost exhumat acum,
într-o ceremonie, pe cât de solemnă, pe atât de macabră.
Un cort din pânză de culoarea cerului a protejat spaţiul
deasupra mormântului, evitând orice contaminare a osemintelor. Lopeţile dez-groparilor s-au oprit la 70 de
centimetri, scoţând mai întâi urna soţiei. După o oră şi optsprezece minute,
într-un sicriu nou, acoperit cu drapelul naţional, purtat pe braţe de
participanţii la profanare – foarte fotogenici – poetul a fost readus la
Santiago de Chile, în laboratoarele unui anume institut pentru a se recolta un
alt set de probe. Totul cu rigoare ştiinţifică, folosindu-se aparatele şi
tehnologia ultimă. Un set din probe a intrat sub microscoapele specialiştilor
chilieni. Un altul a fost trimis în Statele Unite, în Carolina de Nord, unde un
alt institut de ramură, înzestrat, probabil, şi cu telescoape, va căuta să
descifreze veşnicia şi eternitatea – nu sunt, în acest caz, unul şi acelaşi
lucru! – poetului Pablo Neruda.
Nu am nici o îndoială că tot acest montaj nu a avut şi nu
are decât un mobil exclusiv promoţional. Comerţ. Imoral, în toate sensurile,
iniţiat de cei care au intuit că acesta este mijlocul cel mai eficient pentru a
se face cunoscuţi în toată lumea, cîştigând eventual şi ceva bani, fără să
cheltuiască absolut nimic. Marca Neruda
are un preţ fabulos şi toţi cei implicaţi – cu nume, pronume şi patronimice –
şi-au făcut propagandă pe gratis, începând cu ultimul său şofer, foarte
guraliv, şi terminând cu reprezentanţii partidului comunist, aflat la originea
mascaradei. In plină criză identitară.
Garda de onoare... |
Cu o istorie plină de peripeţii, sprijinit materialmente da la Moscova, liderii săi s-au aflat întotdeauna în slujba intereselor sovietice. Ca peste tot, membrii cu carnet şi-au depus cotizaţia lunară, în funcţie de câştigurile realizate. Înscris în partid în 1945, alături de cei mai neosteniţi adversari ai săi din breasla scriitorilor -Vicente Huidobro şi Pablo de Rokha -, Neruda a stabilit de la început o înţelegere cu trezoreria partidului: toţi banii provenind din drepturile de autor cuvenite din traducerea şi editarea sa în străinătate au intrat în arca partidului. O cotizaţie milionară, la dispoziţia şi în interesul partidului. Şampanie şi icre.
Fireste, judecătorul (nume si pronume) a „ordonat” exhumarea
în urma unui denunţ, reclamantul, ultimul şofer (nume, pronume si patronimice),
fiind reprezentat de un avocat de renume (cu nume şi pronume) şi susţinut în
acest demers de o instituţie publicá (fundaţia moştenitoare), patronată de
amintita formaţie politică şi legalizată de autorităţile Statului, care au
aprobat cheltuielile de rigoare din banul public.
Opt experţi naţionali, patru internaţionali, antropologi,
etnologi, criminalişti, procurori, judecători, asistenţi, bucătari, gropari care
dezgroapă, reprezentanti sociali, ziarişti, fotoreporteri, echipă de imagine,
fotografie şi televiziune.
Am evitat să transcriu numele instituţiilor şi
autorităţilor angajate în acest demers, precum şi pe cele ale persoanelor care au
participat la îndeplinirea lui. Surprins
să constat printre acestea nume apropiate mie, sau prezenţe insolite, precum
delegata Crucii Roşii Internaţionale (nume şi pronume româneşti), dar sosită
aici în numele Germaniei. Între timp, am urmărit constant funcţionarea
motoarelor de căutare ale Internetului, privind transmiterea ştirii, apoi a
ştirilor şi a modului în care mulţi, foarte mulţi au folosit Marca Neruda pentru a dovedi câte cunosc
şi, mai ales, pentru a se face cunoscuţi. Aşa am aflat amănunte care nu
folosesc nimănui, nici măcar celor ce le-au răspândit. Şi am descoperit cât de
sus a urcat cupiditatea şi cât de jos au coborât principiile etice şi morale, terfelite de
presa globalizată şi globalizatoare.
Nu m-am mirat să descopăr că deţinătorii de exemplare din Cartas de amor de
Pablo Neruda, o pot
vinde cu 190 de euro şi că o societate, probabil fictivă, a devenit proprietara
Poemului XX – Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea aceasta ... Bani
frumoşi, pentru toţi nepoţii.
Nu am reuşit să recuperez poemul
ultim. Anatema aruncată asupra generalilor. Îl am undeva, în biblioteca din
Bucureşti, trimis din Mexic de Jaime Labastida, cu revista Plural, unde s-a publicat prima dată. In acest caz, ori de câte ori
l-am cerut, motoarele de la Google m-au refuzat, oferindu-mi, în schimb, marca Neruda : străzi, pieţe, poduri,
biblioteci, cluburi, etc., etc. In toate părţile. Ceea ce înseamnă că poetul
trăieşte.
Madrid,
februarie-iunie, 2013
©
Darie Novăceanu