ARS POETICA
Intre umbră şi spaţiu, între garnizoane
şi tinere feţe, înzestrat
cu o inimă aparte şi vise funeste,
cu o paloare grăbită, cu fruntea veştedă,
cu doliu de văduv furios
pentru fiecare zi din viaţa mea,
o, pentru apa nevăzută
pe care o beau somnoros
şi pentru sunetul ce îl culeg tremurând,
am aceeaşi sete absentă
şi aceeaşi febră rece, un auz ce se
naşte,
o nelinişte indirectă,
ca şi cînd ar sosi hoţi sau fantasme,
am un acoperiş cu întindere egală,
profundă ca un ospătar umilit,
ca un clopot puţin răguşit,
ca o oglindă obosită,
ca un miros de casă singură
în care oaspeţii intră noaptea
topiţi de băutură, un miros de haine
aruncate pe jos, o absenţă de flori
— poate că altfel aş fi mai puţin trist.
Dar dintr-o dată adevărul, vântul
ce-mi loveşte pieptul,
nopţile cu substanţă infinită
prăbuşite-n dormitorul meu
zgomotul zilei ce arde cu sacrificiu,
îmi cer profeţia din mine, cu melancolie,
cu o lovire de obiecte
care cheamă fără să aibă răspuns,
mă înconjură cu o mişcare neostenită
şi
un nume confuz.
ADEVĂRUL
Vă iubesc, idealism şi realism,
aşa cum iubesc apa şi piatra.
Sunteţi părţi ale lumii,
lumina şi rădăcina arborelui vieţii.
Nu îmi închideţi ochii
nici după ce voi muri,
îmi vor trebui încă să învăţ
să privesc şi să înţeleg moartea mea.
Gura mea va trebui să cânte
şi după ce n-o să mai exist.
Sufletul, mâinile şi trupul meu
pe mai departe vor să te iubească,
iubita mea.
Ştiu că nu-i cu putinţă, dar asta am
vrut.
Iubesc pe cel ce nu are decât visul.
Am o grădină de flori ce nu există.
Sunt definitiv triunghiular.
Încă mai am nevoie de urechile mele,
deşi le-am lăsat
într-un port fluvial din interiorul
Republicii Malagueta.
Mi-a obosit umărul susţinând raţiunea.
Vreau să inventez marea în fiecare zi.
A venit să mă vadă
un mare pictor care picta soldaţi.
Toţi erau curajoşi, iar omul, cumsecade,
îi picta pe câmpul de luptă
murind de plăcere.
Picta de- asemeni şi vaci realiste
şi erau atât de vaci,
că deveneai melancolic
şi dispus să rumegi toată viaţa.
...........................................
Am impresia că omul
distruge peisajul
căci şoseaua care avea cer înainte,
acum stă copleşită
sub firme comerciale.
Astfel se întîmplă şi cu frumuseţea
ca şi cînd nu am vrea s-o cumpărăm
şi ne-o împachetează
după gustul şi simţirea lor.
Trebuie să lăsăm frumuseţea să danseze
cu cei mai inacceptabili flăcăi,
între zi şi noapte : să n-o obligăm să ia
pastila adevărului ca pe o doctorie.
Şi realitatea ? Binenţeles, şi ea.
Dar să ne sporească,
Să ne facă puternici, să ne facă frig,
Să ne exprime
Atât ca pâine, cât şi ca suflet.
Murmuraţi! Ordon
Pădurilor pure,
Spune-vă-ţi în taină tainele voastre
Şi adevărului: nu şovăi atâta
Că te pietrifici şi devii minciună.
Nu sunt stăpân pe nimic,
Nu conduc nimic,
De aceea îmi tezaurizez
Greşelile cântecului meu.
Isla Negra |
NUMAI MOARTEA
Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat;
murim ca într-un naufragiu ce se
petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce
căzând dinspre piele înspre suflet.
Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.
Eu singur am văzut uneori
sicrie cu luminări desprinzându-se din
oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele
moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor
morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul
morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.
Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior,
ca o haină fără om, vine şi ciocăneşte
cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă,
fără gîtlej.
Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.
Eu nu ştiu, cunosc prea puţine,
abia văd, dar cântecul ei
cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentr că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de
violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.
Uneori moarte trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna, căutând defuncţii,
e chiar în mătură
în limba morţii, căutând morţii,
în acul morţii, căutând firul.
Moartea-i pe laviţă;
în saltea, în pernele cernite;
trăieşte întinsă şi deodată suflă:
suflă un sunet întunecat
care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în
amiral.
POEMUL XX
Pot să scriu versurile cele mai triste-n
noaptea aceasta.
Să spun, de pildă : „noaptea-i înstelată
şi tremură, sub gheaţă, în depărtare,
aştri".
Vântul nopţii se roteşte prin ceruri şi cântă.
Pot să scriu versurile cele mai triste în
noaptea aceasta.
Da, am iubit-o şi, uneori, şi ea m-a
iubit.
In nopţi precum aceasta am avut-o în
braţele mele.
Sub cerul fără margini am sărutat-o de
atâtea ori.
Ea m-a iubit şi, uneori, şi eu am
iubit-o.
Cum să nu fi iubit nemişcarea ochilor ei
ficşi !
Pot să scriu versurile cele mai triste în
noaptea aceasta.
Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că
am pierdut-o.
S-ascult imensa noapte, mai imensă fără
ea.
Şi versul cade-n suflet ca rouă peste
iarbă.
Ce importanţă are ca dragostea mea
n-ar mai fi putut s-o păstreze!
Noaptea e plină cu stele şi eu sînt fără
ea.
Aceasta-i tot. In depărtare cineva cîntă.
în depărtare.
Cu această pierdere sufletul meu nu se
împacă.
Ca şi cînd ar dori s-o apropie, ochii mei
o caută.
Inima mea o caută şi ea nu e cu mine.
Aceeaşi noapte leagănă aceiaşi arbori.
Numai noi, cei de-atunci, nu mai sîntem
aceiaşi.
N-o mai iubesc, e adevărat, dar cît am
iubit-o !
Glasul meu căuta vîntul pentru a-i putea
atinge auzul.
A altuia. A altuia va fi. Ca mai demult a
sărutului meu.
Glasul ei, luminosul ei trup. Ochii ei
nemişcaţi.
N-o mai iubesc, e adevărat, dar cît am
iubit-o !
E atît de scurtă dragostea şi cît de
lungă-i uitarea !
Pentru că în nopţi ca aceasta am avut-o
în braţele mele,
Cu această pierdere sufletul meu nu se
poate împăca.
Chiar dacă aceasta e ultima durere din
pricina ei
şi-acestea ultimele versuri pe care le
mai scriu.
Cu Matilde Urrutia la decernarea Premiului Nobel, 1971 |
DISPOZIŢII FINALE
Prieteni, îngropaţi-mă în Isla Negra,
în faţa mării, acolo unde ştiu pe de rost
fiecare piatră, fiecare val,
tot ceea ce ochii mei n-or să mai poată
vedea.
In fiecare zi, oceanul mi-a adus ceaţă
sau pescăruşi,
Imense prăbuşiri de turcoaze,
întinderi fără margini, nesfîrşite ape,
întotdeauna ceea ce am cerut,
spaţiul care mi-a devorat fruntea.
Fiecare pas îndoliat de cormoran, zborul
marilor păsări cenuşii care iubeau iarna,
întunecatele cercuri de iarbă, sunetul
grav al valului descărcîndu-şi frigul
şi, încă, pămîntul pe care-1 păstrez
ascuns într-un ierbar,
fiul brumelor şi sării, ros
de acidul vîntului, minuscule corole
de pe ţărmuri toate cheile
umede ale pămîntului marin,
cunosc toate bucuriile mele, ştiu
că aici vreau să dorm,
între pleoapele mării şi pămîntului.
Vreau să fiu tîrît
în jos de ploile pe care,
sălbatic vîntul mării le fărîmiţează
şi nevăzut, subteran, să înaintez
către primăvara care renaşte.
Deschideţi lîngă mine groapă pentru
cea pe care am iubit-o,
iar într-o zi, lăsaţi-o
să mă însoţească din nou în pămînt.
Poemul
V
Ca să mă auzi
cuvintele mele
se subţiază uneori
ca urma pescăruşilor pe plajă.
Colier, clopoţel buimac
pentru mâinile tale suave ca strugurii.
Îmi privesc cuvintele şi-mi par străine.
Mai mult decât ale mele sunt ale tale.
Se agaţă de vechea mea durere ca iedera.
Astfel urcă pereţii umezi.
Şi eşti vinovată de acest joc sângeros.
Ele fug de peştera mea întunecată.
Tu doar le umpli, numai tu le umpli.
Înaintea ta au locuit
în singurătatea mea pe care o ocupi
şi sunt obişnuite,
mai mult decât tine, cu tristeţea mea.
Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi
spun.
Ca tu să mă auzi cum vreau să mă auzi.
Vântul neliniştii încă le mai trânteşte.
Uraganele visului încă le mai
pulverizează.
Simt cum se colorează cu dragostea ta
cuvintele mele.
Tu ocupi totul, tu stăpâneşti totul.
Voi face din cuvintele mele un colier
infinit
pentru mâinile tale, suave ca strugurii.
R. Darie Novăceanu
No hay comentarios:
Los comentarios nuevos no están permitidos.