Al doilea pod peste Dunăre

 

Podul lui Traian - Drobeta -Turnu Severin

            Aparte întâlnirile prilejuite de tot felul de recepţii, congrese, conferinţe, etc, când abia ai timp să-l saluţi pe ministru de Externe al ţării de reşedinţă, comunicându-i buletinul de sănătate, al tău şi al ţarii pe care o reprezinţi, dialogul cel mai plăcut cu acesta nu poate fi decât acasă la tine. Nu în salonul oficial, care-i doar jumătate al tău, celălaltă fiind un fel de piaţă particulară, la dispoziţia tuturor,  unde discuţiile nu trec dincolo de generalităţi. Ai libertatea să treci dintr-o parte într-alta şi, în funcţie de invitaţi, să conduci conversaţia spre ceea ce te interesează, dar aceştia îţi vor spune doar jumătate din ceea ce ştiu sau gândesc.

           

 În casa ta, adică nu în spaţiul în care munceşti, ci unde trăieşti, împreună cu familia, printre obiecte care se presupune că-ţi aparţin, conversaţia înaintează altfel, ajungând în zone de multă sinceritate. Poţi spune şi asculta lucruri care nu se rostesc în salonul oficial.

Culegi, dacă ştii cum, informaţii pe care nu le poţi obţine într-o lună de zile, colindând instituţiile în măsură să ţi le furnizeze. Altele sunt, totuşi, cele pe care le afli de la un şef de birou, subdirector sau director general de departament, şi altele (deşi aceleaşi), când le asculţi la prima mână, de la şeful diplomaţiei ţării respective.

            Ambasada de la Madrid n-a avut niciodată o reşedinţă pentru ambasador, separată de clădirea unică de care dispune. Şi, probabil, nu va avea nici peste zeci de ani. Din 1968 pâna în 1994, ambasadorul nu a putut primi nici un invitat în apartamentul său. După acest an, „reşedinţa” pe care am reuşit s-o împrovizez la ultimul etaj, îngăduie şi astfel de activităţi, ascensorul inaccesibil altora, funcţionând ca şi când ar fi o altă stradă decât cea bătută pe zid la intrare. Spre nemulţumirea întregului personal, în primul rând a diplomaţilor, care nu mai aveau acces liber la orice convorbire. Nu întâmplător unul dintre ei, mai întoteauna cu cămaşa scoasă din pantaloni, a informat, şi presa de la noi, absolut tembelă, a scris că „ambasadorul Novăceanu îşi construieşte casă cu lift personal”.

            Între primii invitaţi la liftul personal, l-am avut pe Carlos Westendorp, abia numit la Ministerul  Relaţiilor Externe. După mulţi ani petrecuţi la Bruxelles,  reprezentat al Spaniei la Uniunea Europeană, revenise la Madrid, ca secretar de stat la Comunidades Europeas, şi în cele din urmă, când Javier Solana a devenit Secretar general la Nato, a fost investit ca ministru plin. Nimeni altcineva nu cunoştea mai bine şi mai în amănunt cum funcţionează Uniunea Europeană şi relaţiile acesteia cu Europa de Est, inclusiv programele de aderare şi asociere. Opinia lui era ascultată şi însuşită de multele organisme comunitare, începând cu Comisia, un guvern al guvernelor ţărilor membre.

            Am luat manualul lui Mircea Maliţa, Diplomaţia românească, l-am deschis la capitolul de protocol şi l-am aşezat pe ministru la masă, faţă în faţă cu mine. Absolut în familie, fără alţi invitaţi.

            Mesele acestea ne dădeau mari dureri de cap, trebuind să fie bine gândite şi bine organizate, începând de la calitatea veselei (dezastruoasă, substituită prin împrumut de la familii prietene),  aperitive (uşa de intrare în conversaţie), lista de bucate (neapărat şi din bucătăria românească), şi terminând cu vinurile şi desertul. Aparte serviciul, care trebuia să fie impecabil şi era, mai întodeauna, lamentabil, împrovizat din personalul casei, capabil să ţină în mâna o mătură, dar nu şi un platou de argint, confundându-le pe amândouă.

            Nu aveam, la drept vorbind, de nici unele. Vesela, argintăria, lucrările de artă, absolut tot ce se considerase că avea o oarecare valoare, fusese cules de la reprezentanţele noastre, din dispoziţia Elenei, şi dus la Bucureşti, să întregească tezaurul naţional, de unde o bună parte plecase  în Elveţia (Cantonul Zug) pentru achitarea datoriilor externe.

            Pe cât de greu era să-l convingi pe un demnitar, precum Carlos Westendorp, să accepte o invitaţie „în familie” - probabil multe, în fiecare zi - , pe atât de complicat rămânea organizarea, unde improvizaţia trebuia să lase impresia duratei şi statorniciei. Inutil să adaug aprobarea de acasă şi, neapărat, a cheltuielilor, apreciate şi limitate cu o parcimonie, presupun, mai tiranică decât în „epoca de aur”.

                                                                      

            Într-un început de decembrie, cerusem „băuturi pentru cadouri de sfârşit de an”. Prin firma de transport internaţional DHL, primisem câteva cutii de vinuri moldoveneşti (cele mai proaste)  şi altele de coniac Bucium, un fel de leşie. L-am chemat pe unul din portari, în care aveam multă încredere,  să-l guste: „- E zbucium, domnule ambasador. Bei aici şi mori acasă”. Neprotejate bine, în manipularea de la aeroport, cinci din cutiile cu vin se spărseseră. L-am însărcinat pe administrator să rezolve cazul şi n-a reuşit. Nu era de demnitatea mea discuţia cu reprezentantul firmei, dar am coborât: „- Excelenţă, cunoaştem situaţia şi suntem dispuşi să suportăm costurile unui alt transport. Nu vă costă nimic. „-Ba da, mă costă marfa. Pentru că nu-i vorba de vin”. „Dar noi asta am transportat”. „- Nu, domnule, în cutiile acelea se afla Masca lui Tutankamon, asta s-a spart. Eu vreau masca şi, bineînţeles, transportul gratis”. Dehaşelistul auzise, probabil de Tutankamon, mi-a înţeles supărarea, şi a găsit soluţia: „- Suportăm cumpărarea unui vin spaniol de calitate, la valoarea pe care o doriţi”. „- Bun, vinurile spaniole sunt mai bune, dar eu nu le pot dărui spaniolilor ceea ce au. Eu am nevoie de cele româneşti. Şi-n caz că aş accepta, înseamnă că vă economisţi transportul?” Fireşte, am insinuat denunţarea în presă a situaţiei şi renunţarea la serviciile firmei, cel puţin „pe relaţia Madrid”.

Interlocutorul meu, reprezentantul cel mai de sus al firmei DHL în Spania,  n-a mai avut altă replică, cerând  o zi de consultări şi  reflecţie. Şi a fost corect. În locul său a răspuns ministerul meu. Pentru că DHL-ul avea birou şi un angajat, din trepăduşii ministerului, chiar în minister. Mi s-a comunicat că „paguba a fost recuperată în Centrală”, deşi trepăduşul „uitase” să asigure valoarea transportului. Şi aşa am rămas şi făra vin românesc şi fără vin spaniol şi fără Tutankamon.

                                                          

            Pentru cina oferită lui Carlos Westendorp, am avut vin românesc de cea mai bună calitate: un vin de Rioja foarte bun,  turnat în sticle româneşti, cu etichete de pe vremuri, devenea un Cabernet Souvignon  vechi, excelent.

            Aflasem că unul din portarii Ambasadei se pricepea la preparea de mititei, iar, undeva, în Villalba del Castillo, aproape de Madrid, descoperisem un român de-al nostru, Chirovan, măcelar de profesie, care lucra la un patron spaniol, într-un abator. Cumpăram cu chitanţă fiscală la vedere, la preţ de fabrică, produse din carne. Mititeii marca Chirovan au încântat paladarele multor invitaţi ai Ambasadei.

            Am rezolvat şi problema veselei, toată din argint, de la o familie spaniolă prietenă, care, în ultim moment, ne-a salvat şi parte din pregătirea bucatelor. Aflasem că, mai ales la cină, ministrul prefera peştele alb. S-a cumpărat o lubina - rudă cu bibanul nostru, dar mult mai mare - , care n-a încăput în aragazul casei. Cuptorul familiei spaniole era mai generos şi lubina a fost dusă şi adusă de şoferul Ambasadei, în portbagaj, încă fierbinte.

                                                                      

            Rezolvate probleme gastronomice, urma partea diplomatică propriu-zisă. Când ai un ministru la masă, nu discuţi orice. Ai chiar o temă anume, dar trebuie să ştii când s-o introduci în discurs, ca un element întâmplător. De regulă, invitatul ştie dinainte despre ce-i vorba şi dacă nu-i face plăcere subiectul, fuge de el, se retrage şi te lasă să umbli ca vulpea în jurul ariciului, departe de râul care ar ajutau-o să-l spintece. Revenirea îi confirmă prudenţa şi te mulţumeşti cu strugurii acri dintr-un alt proverb.

            Sunt şi situaţii plăcute, când invitatul păşeşte de la început în terenul tău.

            În cazul de faţă, înainte de a intra în meniul diplomatic, mă pregătisem cercetând arborele geanologic al invitatului cu origini, după onomastică,  în ţările nordice. 

            Ţările candidate putea fi Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca. Exclusesem Olanda pentru că, la unele din „dejunurile de lucru” oferite de domnia sa, ambasadorilor din ţările Europei de Est, în Cazinoul din Madrid, vorbise urât despre Anglia, care nu permitea pescarilor spanioli să-i ia măcar o scrumbie din apele sale, oferindule gata pescuite, şi mai urât despre fermierii olandezi, cu două mercedesuri în faţa grădinilor, unde produceau salată, invadând pieţele spaniole, şi faimoasele brânzeturi fabricate din lapte praf, cumpărat din Lituania. Cine mai ştie de ce, în ziua aceea fusese foarte critic cu concurenţa UE.

Degeaba memorasem câteva versuri din cele 23 de mii, câte are Kalevala, epopeia finlandezului Elias Lönnrot. Străbunii lui Westendorp erau olandezi. Dar n-a fost nevoie să-i spun nimic despre Rembrandt.

- Embajador, cum o duceţi cu bulgarii? - Bine. Ei ne dau radiaţii de la Kozlodui, noi le dăm nori toxici de la fabrica de detergenţi de la Giurgiu. 

 

Podul prieteniei - Giurgiu-Ruse

A râs. - Am fost la Giurgiu de câteva ori. Mi-a plăcut podul peste Dunăre. Aşa am trecut la bulgari, la Ruse. - Ruse nu-i un oraş bulgăresc, am zis eu. - Cum adică, dar ce este? - E un oraş catalan de lângă Barcelona...

Pe vremea aceea, prin rotaţie trimestrială, 80 de ofiţeri din Garda Civilă spaniolă locuiau la Ruse, printr-un acord Nato, asigurând curgerea apei pe Dunăre.( Când turcii si grecii transportau spre Iugoslavia alimente şi combustibil, aveau grijă ca sateliţii alianţei nordatlantice să se „stingă”, ca să nu se vadă vagoanele.) Aveau nevoie să treacă şi pe malul drept, beneficiind de vize neplătite, aprobate de mine, fără contrapartidă. Se simţeau bine, ca acasă, dar după un timp îi încerca nostalgia locurilor natale. Aşa se face că într-o zi, doi dintre ei - întotdeauna umblă în pereche - îşi făceau rondul prin Ruse, îmbrăcaţi în uniforma regulamentară, neapărat tricornul din piele neagră bine lustruită, cu armele din dotare în poziţie „la îndemână”, făcând schimb de anecdote şi amintiri.

S-au trezit din visare, când au văzut venind din faţă un automobil cu număr de Barcelona. I-au tăiat calea şi l-au obligat să tragă pe dreapta. Şoferul a coborât, cu actele în mână, contrariat: - Ce-am mai făcut? - Nimic. Sunteţi din Barcelona? - Nu, din Santa Perpetua de Mogodá. - Aha, de unde se fac locomotivele de mare viteză. - Da, la noi se fac. - Formidabil, eu sunt din Badalona. Şi ce căutaţi pe aici?

Abia atunci şi-au dat seama că, pentru o clipă, şi unii şi alţii se crezuseră în Spania.

I-am divulgat ministrului sursa, un prieten comun, trecând povestea în realitate. Mai puţin localitatea: - Embajador, turiştii catalani erau chiar din Santa Perpetua? - Nu, dar acolo am fost eu ultima dată. Vrem să cooperăm la fabricarea trenurilor de mică distanţă, şi deocamdată nu se mişcă nimic. - Din cauza noastră? - Nu, la Bucureşti încă nu s-a hotărât nimic. Se mai gândesc. - Perfect. O să văd dacă n-ar fi bine să plece cineva acolo...

Nu mai erau multe uşi pâna la subiectul care mă interesa, dar ministrul a vrut să mai rămânem pe Dunăre. - Embajador, e mult trafic pe podul de la Giurgiu. Mai ales camioane mari din Turcia, ţările arabe şi Grecia. Bulgarii mi-au spus că vor să mai facă un pod, dar voi nu vreţi. Vă întâlniţi, luaţi masa împreună şi vă salutaţi, fiecare de pe malul său. Există bani la Bruxelles, pe care eu pot să-i obţin. - Nu, nu-i chiar aşa. Bulgarii vor, vrem şi noi, dar fiecare îl vrea într-un alt punct de pe Dunăre. Bulgarii vor să facă podul cât mai aproape de sârbi, să aibă autostradă mai lungă. Noi nu vrem. Dacă se pune podul unde vor ei, noi nu mai avem nici un fel de autostradă. Doar tuneluri, care sunt foarte scumpe...

I-am spus ministrului care ar fi locul cel mai indicat, după părerea mea - Calafat-Vidin -, ştiind că aşa gândise şi Ceauşescu, neştiind dacă se mai  gândea la fel şi acum, la Bucureşti. Tema războiului de independenţă a fost amănuntul istoric. - La Calafat l-au reţinut românii pe un ziarist spaniol, l-au dus la Iaşi şi l-au expulzat la Viena: era un excelent desenator de la Revista ilustrada - nu existau fotografi -, dar spiona pentru turci.

            Partea economică era uşor de argumentat: bulgarii rămâneau cu destulă autostradă, iar noi, ocolind Craiova, puteam intra pe Valea Oltului, spre Transilvania. Ştiam, şi nu numai din ziarele româneşti, pe care le citeam din obligaţie, fără nici un alt interes, că discuţiile în legătură cu al doilea pod peste Dunăre întârziaseră şi din alte pricini, şi i-am spus lui Carlos ceea ce am considerat că-l va amuza. - Primii noştri milionari nu-şi prea dau mâna, dacă ar putea s-ar strânge de gât. Şi uneori reuşesc. Apare unul cu mulţi bani şi vrea să-i sporească. Să câştige el, nu banca. Şi apare şi ştrangulatorul, alt milonar, transmiţându-i prin intermediari formula ideală: - Domnule, al doilea pod peste Dunăre nu se va face nici în zece ani. Un bac serios, bine făcut ( nu ca la Călăraşi), pentru transport greu, te umple de parai. Milionarul a „muşcat”, bacul e o minune, dar n-a transportat nimic. Stă legat la stănoagă, camionagii preferă podul de la Giurgiu, iar cei mai modeşti folosesc nişte barje închiriate de ştrangulator, la Bechet, oferind parcaj şi motel pe gratis...

            Carlos Westendorp m-a ascultat, surprins de sinceritatea mea. De regulă, în diplomaţie te opreşti în punctul unde îţi convine, lăsând ca interlocutorul să pună de la el ceea ce-l intersează.  Carlos Westendorp nu avea decât bunăvoinţă. - Embajador, dacă spui tu că-i bine şi pentru voi şi pentru bulgari ca podul să se facă la Calafat-Vidin, comunică la Bucureşti că bulgarii sunt de acord. Răspund eu de povestea asta, tu rezolvă Calafatul.

                    

Podul Calafat-Vidin

                                          

            A doua zi, am pus două telegrame cifrate la Bucureşti, comunicând esenţa convorbirilor, destinate primului ministru, ministrului transporturilor şi (obligatoriu) ministrului meu. In vacanţă, m-am dus mai întâi în vizită la Aurel Novac. Nu mai intrasem în Palatul de lângă Gara de Nord de când colaboram la ziarul Lupta CFR, condus de fiul poetului Eugen Constant, prietenul meu de la Craiova. Ministrul Aurel Novac a fost foarte volubil, amabil şi bun cunoscător al problemei. Mai mult, avea şi dosarul original.

            A scos documentele semnate de Ceauşeascu şi Jivkov, primele schiţe ale podului şi infrastructura pregătită de partea română la Calafat, constând în consolidări la ţărm, timp în care bulgarii începueseră construirea unui nou cartier de locuinţe la Vidin. - Mâine voi pune problema asta în şedinţa de guvern. Cât despre problema trenurilor, nu cred că se poate face ceva. E bine să discutaţi cu domnul prim ministru [Nicolae Văcaroiu]. Ştie mai mult decât ştiu eu.(Între timp, am aflat că ministerul îşi depunea banii la o singură bancă, falimentată puţin mai târziu, vinovatul fiind cosit,  la propriu, de coasa din icoane.)

            I-am mulţumit, a rămas să-mi comunice noutăţi (când le va avea) la Madrid, iar în vizita de la domnul Văcăroiu, n-am aflat nimic din ceea aflasem  din alte părţi, descoperind că minţea, convins că spune adevărul.

            Un an mai târziu, Nato a distrus toate podurile din Jugoslavia, blocând Dunărea. Miloşevici n-a mai avut timp să refacă decât unul singur. Al doilea pod peste Dunăre, între România şi Bulgaria încă nu s-a construit, după mai bine de zece ani de ospăţuri comune. 

            L-am văzut, în schimb, pe Petre Roman, în următoarea mea vacanţă la Bucuresti, plonjând în Dunăre, pe spate, ca un săritor de la tribuna din Parcul Tineretului. A înotat câteva sute de metri, în josul apei, în compania campionului slovac, cu multe recorduri mondiale, care străbătea tot cursul Dunării, sperând că cineva are să observe lipsa podurilor. Nu s-a întâmplat o astfel de minune.

Roman s-a întors pe puntea vasului, fiind înfăşurat ca un nou născut, într-un prosop pe măsură, mare şi foarte alb. Tot ceea ce avut de spus după baie era un adevăr la vedere: Dunărea avea o temperatură ideală pentru scăldat şi bălăceală.

© - Darie Novăceanu – Saloanele de lux ale nemerniciei – Editura Elion, Bucureşti, 2006       

  

 Post scriptum. Iunie, 2013 – Aflu şi culeg din presa ultimelor zile, că cel de al doilea pod peste Dunăre a fost, în sfârşit, inaugurat. De la un mal la altul, 1.971 m., pe amplasamentul Calafat-Vidin, ales de Ceauşescu şi Jivkov,  şi “face parte dintr-un proiect de infrastructură mai important, care facilitează transporturile rutiere între cele două ţări şi nu numai. Practic, şoferii pot alege să travereze Bulgaria şi România fie prin ruta Ruse-Giurgiu-Piteşti-Borş, fie prin ruta Vidin – Calafat – Nădlac. Proiectul a fost executat între 2007 şi 2013, iar finalitatea este un pod de 300 de milioane de euro (mai exact, 236 –n.n), cu patru benzi rutiere, linie de cale ferată, două trotuare şi pistă pentru biciclişti. Constructorul podului Calafat-Vidin este compania spaniola FCC. Taxa de traversare variază între şase şi 37 de euro, în funcţie de tipul autovehiculului care traversează podul. Veniturile din încasări sunt împărţite între cele două state, după contribuţia financiară a acestora la proiect, respectiv 83% Bulgaria şi 17% România.”

Destul de modest, procentul pentru noi, reţinând amănuntul că marea parte a investiţiei a venit, fără discriminare, din partea Uniunii Europene.

Mai rămâne ca partea română să modernizeze 300 km. de autostradă – Calafat-Nădlac –, poveste pentru un secol: premierul Ponta a sosit la inaugurare cu elicopterul, drumul de la Craiova la Calafat fiind impracticabil...

Semnarea contractului cu Fomento de Construcciones y Contratas (FCC), la 30 ianuarie, 2007, s-a “stins” după şapte ani, pe 16 iunie, 2013. Podul Prieteniei, de la Giurgiu – Ruse a fost inaugurat în 1954 şi a fost construit în doi ani şi jumătate.

Podul lui Traian, de la Drobeta-Turnu Severin,– 1135 m. lungime şi 12 m. lăţime - a fost construit de Apolodor din Damasc în numai doi ani - 103-105, era noastră – şi trei primăveri...