martes, 18 de julio de 2017

M a r i n P r e d a


Imposibila singurătate
- A  d  ă  u  g  i  r  e -



Fosta Casa Scriitorilor (Rămasă de izbelişte)



         Retraşi în tranşeiele adânci ale nerăspunderii, „împricinaţii” mei din Marin Preda, imposibila singurătate, au trimis în faţă un grup de cercetaşi cu misiunea precisă de a mă surprinde nepregătit, făcând echilibristică pe sârmă, deşi mie-mi place să calc pe pământ ferm.

         Nu cunosc această avangardă tânără, de recruţi, viitori posibili generali, dar vreau să-i liniştesc pe toţi, clarificându-le îndoielile şi presupunerile, adunate aşa cum mi le-a adus poşta electronică sau cea cu goarnă clasică, lipsită de carabă şi muştiuc, privatizate prost şi pe bucăţi.

Tinerii cercetaşi au observat, fără microscopul lui Cristian Teodorescu, că mai toate persoanele, nume şi prenume, menţionate în textul meu, nu mai sunt în viaţă, începând cu procurorul Ion Ungureanu. Aşa e, recunosc. Dar de asta nu-i vinovat nimeni sau aşa cred, iar mărturiile lor nu pot fi obiect de discuţie. Unul dintre remitenţi insinuă: nepoţica pentru care Ion Ungureanu strângea cărţi cu autografe de la scriitori, ar fi o invenţie a mea. Nu, e reală şi adevărată, se numeşte Alina Păun, fiica lui Ovidiu Păun, tot procuror – o scurtă vreme chiar Procuror General -, un mare gospodar şi un foarte bun mecanic auto amator. Tot astfel, că de unde atâţia medici care mai sunt sau numai sunt şi pentru ce atâtea relaţii cu ei. Mai sunt: Dorinel Sarafoleanu, excelentă persoană şi mare otorinolaringolog, profesie transmisă fiului; Mitică Onisim, generalist;  George Dumitrescu, gastroenterologie; Gheorghe Beuran, radiolog; Toma şi Mircea Beuran, tată şi fiu, etc., etc. Că de ce şi cum? Simplu: nu noi eram suferinzi de atâtea boli, ci apropiaţii noştri, pe care-i ajutam cum puteam. Şi erau mulţi.

Fireşte, astea sunt curiozităţi în trecere, pentru a se ajunge la partea esenţială: relaţia mea cu Preda, cu alţi scriitori mai puţin prieteni cu acesta, şi cu Securitatea.

La partea ultimă refuz să răspund. Eventual, pot fi consultaţi Andrei Pleşu sau, mai în temă, Mircea Dinescu. Pentru că de aceea sunt membri ai Cnsas –ului. Să ştie ce nu ştim noi despre noi înşine şi astfel, domniile lor, mari maeştri de şah, să-şi păstreze turnurile, caii şi nebunii, lăsându-ne regele gol şi regina de izbelişte. Aici, pentru tinerii cercetaşi, ori alţi curioşi, adaug valoarea de schimb a pieselor, plecând numai din cele patru pătrate extreme: un turn = un nebun (sau un cal) + doi pioni; în acelaşi timp, la bursa de valori (ceva mai sofisticată), un turn = cinci pioni. Echivalare riscantă, deoarece preţul pionilor depinde de locul pe care-l ocupă, în vreme ce un cal, bine condus, ajunge direct în patul regal. Fapt cunoscut: în ultimii ani, pe tabla de şah a politicii de la noi, au fost sacrificaţi mulţi pioni pentru ca nebunii să-şi facă de cap.



Nu ştiu dacă la Cnsas,  există un dosar cu numele meu. Nu am cerut să-l văd, din tot felul de motive. Ultimul, având convingerea că, dacă n-a existat înainte de 1989, a fost inventat după aceea, de mai multe ori. Cu mâna pe inimă, prin vara lui 1968, am fost invitat în Rahovei, într-o manieră bine calculată: - Tovarăşu’... ?  - Da. – Sunt maiorul (cutare), de la Miliţie (?). Ştiţi, avem o nedumerire...Nu, nu-i urgent, dar dacă aţi putea trece pe la noi, ar fi foarte bine. M-am dus (când auzeam miliţie, începeam să mă simt vinovat), am intrat, un soldat (uniformă de armată) m-a condus la cel care mă chemase, fiind întâmpinat cu amabilitate şi multe surâsuri: - Ce mai  faceţi, d-le Darie? Luaţi loc, vă rog, poftiţi. Şi scriitorii ce mai fac? Ce mai face Eugen Barbu? E plecat, cumva, din Bucureşti?... Am spus ce nu ştiam, după care interlocutorul meu a trecut la esenţă: - Aţi venit cu maşina? – Da. – Un Fiat 128, roşu...- Da (îl parcasem pe trotuar). –Ştiţi, noi, aici, avem tot felul de probleme... Ştim (vorbea numai la plural) că Zaharia Stancu ţine mult la dumneavoastră.. – Şi eu ţin foarte mult la el... A deschis un sertar – trei birouri jegoase, cu nimic pe ele – a scos un plic, şi din plic nişte poze: - Îl cunoaşteţi pe acesta? –Nu. –Dar pe acesta, uitaţi-vă bine. M-am uitat: - Nu, nu-l cunosc (era tuciuriu, brunet, cu părul creţ). - Nici pe acesta ? – Nici! – Atunci e simplu... Sunteţi prieten cu Bănulescu şi Marin Sorescu? – Da, am fost împreună în Italia. – Da, ştim. Deci, nu-i cunoaşteţi pe cei din fotografii? –Nu. - Aţi venit cu maşina... Ia priviţi, e maşina dumneavoastră? – Da, e maşina mea. Am recunoscut numărul. – Şi, în cazul ăsta, cum de la volan – mi-a întins altă poză – se află exact acesta? Clar ca lumina zilei: brunet cu părul creţ...Ceva nu era în ordine, însă nu i-am spus ce, mai ales că, între timp a scos din acelaşi sertar o declaraţie-tip şi un exemplar din Codul Penal, bine terfelit. – Va trebui să semnaţi o declaraţie (completa rubricile fixe), aşa cum aţi spus, că nu-i cunoaşteţi şi totul e în ordine. Dar – a deschis Codul – aici, la articolul... spune că mărturia mincinoasă se pedepseşte cu... sau cu doi ani de... Semnaţi? – Nu. Nu semnez. M-am uitat la fereastră : zebrele solide, în romburi. N-aveai cum să te-arunci.  – Poate vă mai gândiţi. Nu-i nici o grabă. Vă gândiţi, ne daţi un telefon (mi-a scris numărul), să zicem mâine, pe la ora asta, şi noi vă aşteptăm. S-a ridicat,  m-am ridicat şi eu şi ne-am strâns mâinile. Faptul că-mi dădea un răgaz, mi-a deschis Porţile Raiului. Am plecat,  m-am gândit (am pus şi pe alţii să gândească pentru mine) şi a doua zi am sunat la numărul respectiv. – Ştiţi, m-am  gândit. Individul acela de la volan, nu se afla în maşina mea. A mea are numai două faruri, iar cea din fotografie are patru, e un Fiat 128 mai nou, un alt model. Uitaţi-vă bine. Dacă-l găsiţi pe cel de la volan, veţi găsi şi maşina. Eu n-am ce să semnez, aşa că nu vă mai deranjez. A urmat o pauză fără vorbe, şi     ne-am despărţit fără să ne mai strângem mâinile.



Am reconstituit scena din vara aceea, când la Uniunea Scriitorilor s-au petrecut câteva lucruri pe care nu le-am uitat. Mai întâi, o şedinţă a tinerilor scriitori, condusă de Adrian Păunescu, secretarul organizaţiei de UTC. Invitaţi, Dumitru Ghişe, Vasile Nicolescu şi obişnuiţii păstori ideologici de la Sector şi Municipiu. Ordinea de zi, cea dintotdeauna: implicarea scriitorilor în construirea socialismului, dar şi condiţiile de afirmare, edituri, reviste, burse, locuri de muncă, cenzura, în plin avânt după Leul albastru al lui D.R.Popescu, inamiciţii mărunte, la vedere, şi alte mai mari, în subterane.

Păunescu s-a aprins, cerând mai puţină birocraţie, mai mulţi bani şi sprijin pentru debutanţii foarte tineri. Dimov, adept practicant al onirismului, s-a înflăcărat şi a avut vorbe grele pentru Ghişe; Iulian Neacşu  s-a aşezat între ei, Ivănceanu a reluat de la Dimov, Virgil Mazilescu de la Neacşu. Ion Gheorghe a făcut grup de unul singur. Fiecare cu punctul său de vedere, majoritatea ducând spre Eugen Barbu, redactorul şef de la Luceafărul; absent de la adunare, dar bine reprezentat de Ion Dodu Bălan, Gheorghe Achiţei, Dinu Săraru şi alţii câţiva, între aceştia, cred, Fănuş Neagu. Revista îşi sporise prestigiu, în primul rând prin câteva rubrici de critică literară foarte bune şi prin poemele lui Nichita, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Pituţ. Dar nu mai avea aproape nimic de atelier literar, devenind pupitru de polemici şi atitudini exclusiviste. Barbu conducea revista de prin 60, îşi făcuse cenaclu personal, ajungea oricând sus de tot, şi supraveghea starea ierarhiilor, atent să nu-l coboare de unde îl dusese Groapa, deşi o adâncise prost cu Şoseaua Nordului şi, mai ales cu Facerea lumii, pe care o citisem înainte de apariţie, într-un exemplar dactilografiat. Săraru considera romanul drept un mare triumf şi încercase să-mi descifreze „cheile” politice – împăcarea patron-muncitor/trecut-viitor -  fără să mă convingă.

Încerc să-mi amintesc dacă nu cumva a fost prezent şi Ion Iliescu, dar memoria mea, încărcată cu prezenţa sa de mai târziu, l-a şters. Şedinţa a durat mult, neobişnuit de mult şi s-a închis, cu perspectiva unei adunări deschise a scriitorilor – deja anunţată, aprobată şi pregătită - în ziua următoare, pentru găsirea unor soluţii care nu mai ţineau de tineri, ci de climatul scriitoricesc, în general, lovit din mai multe direcţii. Şedinţa noastră n-a fost, de fapt, decât un preambul, o luare de puls a pacientului înainte de a-i aplica tratamentul necesar. Noi, nici Păunescu, nici ceilalţi, nu aveam autoritatea vârstnicilor – Bogza, Jebeleanu, Stancu, Titus Popovici, Pop Simion, Constantin Chiriţă sau Marin Preda -  mai informaţi, buni cunoscători ai vieţii literare şi breslei scriitoriceşti, şi cu mai mult cuvânt decât vocile noastre.

Au urmat două zile foarte agitate, cu mult neprevăzut, fiindu-mi clar din pornire că se va trece la o nouă aşezare a lucrurilor, funcţiilor şi structurilor de conducere, primul sacrificat fiind Eugen Barbu. Fireşte, şi echipa sa, făcându-se loc altora, cei care, la rândul lor, nu veneau singuri, ci însoţiţi de alte persoane şi alte interese.

Presimţisem deznodământul şi mi-am pregătit o pledoarie pro Eugen Barbu, pe care sper să nu o mai aibă nimeni. Eu nu o mai am. Tot ce-mi amintesc e tonul patetic al rostirii ei, ridicol pentru majoritatea celor prezenţi. S-a luat o pauză pentru masa de prânz şi Zaharia Stancu – prezidase, flancat de Pop Simion, Ioanichie Olteanu şi alţii, probabil Ion Brad – m-a luat cu el la Direcţia Teatrului Naţional, în strada Câmpineanu, aproape de „Union”, blocul turn, singurul pe atunci, din spatele Palatului. Era foarte agitat, s-a aşezat la birou, a scris o pagină – pentru fiecare literă avea o mişcare anume a mâinii şi degetelor – mi-a dat-o s-o citesc şi a chemat-o pe secretară, Ileana Teohari Georgescu, s-o bată la maşină. N-avea s-o mai dactilografieze pentru că am rupt-o în bucăţi. M-a fugărit puţin prin birou, mi-a luat petecele şi a încercat să reconstituie textul dimisiei. Căci asta era: dimisia din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. N-a reuşit sau n-a mai avut răbdare s-o refacă. S-a ridicat şi ne-am dus alături, la Union, să luăm prânzul. In trecere, i-a spus şoferului să ducă maşina la garaj, şi să plece acasă, liber pentru ziua aceea. Cazacu s-o opus - bine, dar v-aştept – fără succes: nu, nu mai veni, nu mai vreau...

         Prânzul, pentru condiţia mea, a fost copios, terminat cu papanaşi – mie fără zahăr (îşi îndura diabetul) -, aduşi personal de domnul Petcu (cândva proprietar a două restaurante), care ne-au cam rămas în gât, căci, ca din pământ, a apărut Niculae Stoian, care locuia aproape, la bloc, într-un apartament cu scară interioară. Apariţie inoportună (ce, ai venit după mine?), vestejită în câteva cuvinte: nu,   n-aţi citit firma şi invers - Union, adică noi nu -, retrăgându-se, de data aceasta oportun şi foarte respectuos...

       
  Stancu nu l-a crezut. Dimpotrivă, era convins că cineva a trimis după el, să revină la prezidiu, adică exact ceea ce nu mai dorea. Drept pentru care ne-am mutat la Athené, iar de aici, cu aceiaşi senzaţie de „vânare” – sunt oamenii lui Mizil -, la braseria de la Capşa – cafele şi sucuri – iar de aici, în Piaţa Universităţii, de unde, cu un teximetru (Pobeda...) a plecat acasă.

Oamenii lui Mizil au venit,  de dimineaţă, şi l-au pus la loc, în prezidiu, poziţia lui - ştia ce nu putea spune - fiind ostentativ pe linia partidului. O locomotivă care merge pe cele două şine, cu ecartament stabilit. Niculescu Mizil nu lucra singur, mulţi alţii din conducerea superioară – Virgil Trofin, Burtică (omul lui Barbu) sau Dumitru Popescu, instalat pe atunci ca dirijor al culturii – plus alergătorii, verificau zilnic ecartamentul şi-l informau prompt pe Ceauşescu, foarte interesat de viaţa scriitorilor, hotărât să pună Uniunea sub conducerea partidului, nemijlocit.

Eugen Barbu, retras lângă Predeal - doamna Vera, secretara, îi transmitea totul acolo, probabil şi pledoaria mea - a pierdut Luceafărul. O victorie nedorită de mulţi, dar care a făcut mult bine vieţii literare -, în locul său venind Ştefan Bănulescu. Vara scriitorilor s-a prelungit mult – întâlniri, pe grupuri, colective şi caste, prezidate direct de Ceauşescu şi Tovarăşa, chiar in sediul CC -, până la jumătatea lui noiembrie, când Adunarea Generală a Scriitorilor – şi nu conferinţă, cu un delegat la trei -, cu numărarea voturilor până la 6, dimineaţa, şi-a ales noua conducere, consolidându-l, pe merit, pe Zaharia Stancu ca preşedinte, însoţit de cinci vice-preşedinţi: Marin Preda, Laurenţiu Fulga, Stefan Bănulescu, Meliuzs Jozsef şi Virgil Teodorescu. Cu un spaţiu mai potrivit pentru mişcare, într-un cadru care-i recunoştea valoarea, Marin Preda va fi numit director la Cartea Românească, atunci reînfiinţată.



Revin, astfel, la relaţia mea cu Preda. Eram sau nu prieten? Nici una, nici alta. Condiţie pe care am evocat-o în pagina de însoţire din Ziua literară  pentru Jurnal foarte intim, dar o pot completa. Preţuirea mea pentru el era totală, iar admiraţia sa fără invidie (nu cultiva aşa ceva) pentru proza lui Gabriel García Márquez, tradus de mine, ne-a apropiat. Îi plăcea mai mult decât, să zicem, Sábato sau Carpentier, pe care nu-i înţelegea în existenţialismul sau în barocul lor. Carpentier care nu ştia despre opera lui Preda, decât ceea ce i-am spus eu, nu şi-a făcut o impresie prea bună despre persoana lui Marin Preda. La masa de protocol de la Capşa – Jebeleanu, Fulga, Virgil Teodorescu – a sosit puţin mai târziu, aşezându-se faţă-n faţă. Constantin Ioncică, de la Uniune, mi-a dat cu carnet cu cecuri, avertizându-mă: nu există icre de nici un fel. Orice, dar nu icre. Pentru ospătari, adaugi la nota lor trei sticle de vin-bacşiş. Şi odată aşezat, Marin Preda s-a interesat: -Icre aveţi? Aveau, au venit cu o tavă frumos aranjată. – Nu, nu vreau aşa. Mie adu-mi castronul. Să văd dacă-s proaspete. I-am tradus lui Carpentier dorinţa lui Preda. Acesta  luat lingura, a înfipt-o până la fund: - La fund sunt cele mai vechi, a observat Carpentier. Iar la sfârşitul mesei: - Ce coniac aveţi? ...-Nu aşa, la pahar. Mie să-mi aduci sticla întreagă şi s-o desfaci aici, în faţa mea. Că vă cunosc bine.

- Marquez al tău e dat dracului, mi-a spus într-o zi. Auzi, când doi se iubesc cu adevărat, când fac dragoste, trupurile lor se luminează din interior. Ca o aură. E dat dracului... Citise Eréndira şi Un secol de singurătate. I-am propus să publice la editură Toamna patriarhului, pe care tocmai o tradusesem. O după amiază la Mogoşoaia, prin parc, povestindu-i cartea, pagină cu pagină, întrerupându-mă numai când vroia să ştie mai mult despre o anume scenă. Iar la sfârşit: - Moncher, îmi pare rău. Nu o public. Auzi, o vacă în balconul patriei... Adică...  Şi-apoi patriarhul ăsta, bezmetic, să facă baie îmbrăcat în general, iar femeia, trasă de pe mal, ca de un crocodil, să-şi dea seamă că nu avea decât un coi. Un rânc general. Nu, nu-l public. Si nimeni n-o să publice cartea asta... Mi-a publicat-o Romul Munteanu, la Univers, pierzând referatele negative şi cerându-mi să caut  referate pozitive.

La Casa Scriitorilor, la restaurant, Marin Preda aşezat la masă cu Jebeleanu. La masa vecină, Aurel Dragoş Munteanu şi compania. La altă masă, Lăncrănjan, Pituţ, subsemnatul. Restaurantul plin – Breban, Tudor George, Deşliu – oameni bine dispuşi. Ahoe îşi striga numele cu glas de rugbist. Intre o rostire şi alta, Preda: - Toată lumea e în delir după Delirul meu... Nu i-a replicat decât Aurel Dragoş Munteanu: Nu-i chiar aşa, maestre, nu toţi sunt în delir. Nu toată lumea-i nebună...

Nu consider ca adevărate două dintre opiniile care circulă în jurul cărţii şi morţii lui Marin Preda: cartea nu i-a fost comandată de Sus, iar ambasadorul rus, Drojdenko, nu s-a dus la Sântimbreanu să afle ce avea de gând să scrie Preda în volum al II-lea. Şi nici la Preda, la editură, să afle acelaşi lucru. Pentru aşa ceva, Drojdenko avea o întreaga armată roşie – miniştri consilieri, consilieri, ataşaţi, referenţi -  care să îndeplinească o astfel de treabă. Şi admiţând că, totuşi, s-a lipsit de soldaţi, Drojdenko, un mare diplomat, cunoştea regulile, şi nu s-ar fi dus în respectivele vizite fără formalizarea acestora la Direcţia de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe al României. S-a dus? Dovezile! Dacă au existat, există. Şi o altă scăpare a cultivatorilor de spanac: la Mircea Sântimbreanu n-avea de ce să meargă: nu el publicase Delirul, la Albatros, ci chiar Cartea Românească.

Preda a dorit, într-adevăr, să afle lucruri necunoscute, secrete, despre Antonescu. Iar la partid, i s-a ieşit în întâmpinare. S-a dus, i-au pus la dispoziţie ce aveau sau cât au socotit că-i bine să cunoască. Inclusiv caietele de şedinţe ale membrilor Biroului Central de pe vremuri, legendate prin culoare: cutare, roşu, cutare albastru, etc. Preda a cercetat materialele fără să noteze nimic. Iar la sfârşit s-a ridicat, şi a mulţumit, adăugând – mi-a povestit Eugen Florescu – Pentru asta, îmi ajunge imaginaţia mea.

Imaginaţia sa, oricât de prolixă, avea nevoie de suport temporal. Astfel l-am descoperit, la Sala 3, de la Biblioteca Academiei, citind ziarele vremii lui Antonescu. E vorba de sala „secretă”, unde se intra cu aprobare specială  şi durată limitată. Eu citeam cărţi româneşti interbelice, indexate. Nu l-am observat de la început. Era o sală mică, iar el se aşezase pe ultimul loc, după un pupitru care susţinea tabloidele, şi, din când în când, izbucnea într-un hohot de râs sincer, nepermis într-un astfel de loc.



Pentru cercetaşi: dacă puteam să fiu prieten cu Marin Preda şi în acelaşi timp cu Ion Lăncrănjan şi Eugen Barbu. Puteam, chiar dacă nu am fost. Cu Barbu am încetat să mai fiu şi am spus mai sus când şi de ce. Cu Ion Lăncrănjan, toata viaţa. Copilăria mea, în munţii din nordul Olteniei, a comunicat mult cu lumea Sebeşului, Mărginimea Sibiului, Căpâlna, Răşinari, Blaga sau Octavian Goga, şi foarte puţin, dincolo de Filaşi, cu Pleniţa, Dăbuleni, Maglavid sau şatra cu coloane de templu de lângă Dunăre a lui Mircea Dinescu.  Erau prietenii sincere, cu conţinuturi diferite, la fel de sincere.



Pentru mine, două întrebări pe care nu mi le-a trimis nimeni, prin nici o poştă, dovadă că nu mai interesează: 1) vor mai fi fiind pe undeva manuscrise rămase de la Marin Preda necunoscute? şi 2) de ce nu-mi însuşesc ipoteza, demonstrată de aproape toţi, că Marin Preda a fost asasinat de Securitate? Răspund. 1) Manuscrise necunoscute nu cred să mai existe. Originale, din cele cunoscute, trebuie că mai există. Dar după cele păstrate de mine, în copii, predate lui Eugen Uricaru, odată cu Jurnal foarte intim şi publicate de Eugen Simion, împreună cu ce a mai adunat din alte părţi, originalele acelea nu mai au nici un fel de valoare pentru istoria literaturii române. Le pot păstra, legate în colţul unei batiste, ca pe nişte amulete. Fetişuri fără preţ, chiar şi pentru anticarii în stare să cumpere un nasture de la cămaşa lui Neculce.

Şi 2) Nu-mi însuşesc respectiva ipoteză pentru că toate demonstraţiile m-au convins de contrariu. O ipoteză demonstrată prin alte ipoteze, care exclud altele, la fel de ipoteze. Măsuraţi şi cântăriţi, precum am făcut-o eu: în ultima sa noapte, n-a mai fost timp, nici loc pentru aşa ceva. Acceptând-o pe cea acceptată de aproape toţi, trebuie să admit că Preda a fost asasinat de Securitate cu mult înainte de a muri.

-----------------------------------------

© Fereastra lui Darie - 2017



sábado, 15 de julio de 2017

M A R I N P R E D A






Marin Preda
Imposibila singurătate

Spuneam la sfârşitul ultimei postări, că dacă Mariana Şipoş ar fi pus dovezile asasinării lui Marin Preda, definitive, pe masă, aş fi fost primul care s-o propună pentru Premiul Pulitzer.
Pentru că dovedirea acestui asasinat ar fi fost un act de mult curaj; un mare serviciu adus culturii române, lichidând gâlceava fals dizidentă a falşilor intelectuali deveniţi elită, şi lămurind lucruri pe care le vom lăsa nelămurite, moştenire incomodă, generaţiilor viitoare.

Există totuşi, o altfel de dovadă, trecută cu vederea de „procurorii” literaţi preocupaţi de moartea scriitorului, care exclude incriminarea Securităţii.
O reproduc aşa cum ne-a rămas de la Adrian Păunescu, amintindu-şi mai întâi, nedumerirea lui Titus Popovici, când l-a pârât lui Ceauşescu pe Preda pentru nişte declaraţii neconforme cu linia partidului: - „Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe mine: "Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?". Şi Titus a zis: "Păi cum, tovarăşu'? trebuie sancţionat!". "Dragă, zice Ceauşescu... ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?"
Preda se îndoia:  "Hai monşer, zice Preda, că minţi ca să-mi faci mie plăcere...” "Nu mint, dom'le, că el n-are nici un interes să-mi povestească mie nişte chestii care-l
defavorizează, dar care arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face nimic, aia e chestia!" Aşa l-am convins că are credit acolo şi-a zis: "Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!". Am sunat, am mers, ne-a primit după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte, te prinde şi începi să cedezi... i se uscaseră buzele... "Ce mai fac scriitorii?", zice Ceauşescu. "Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!". "Cum aţi spus, ce faceţi?", zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: "Hai, dragă, să mai stăm de vorbă...". "Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării... dar nici nu-l putea face să stea jos. A zis "bine, dragă, nu-l mai introducem!".
Textul diferă puţin de cel din Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda - o carte excepţională, unică în istoria literaturii române, datorată lui Eugen Simion, apărută la nici un an de la moartea scriitorului. Merită, pentru ceea ce vrem să spunem, să întregim textul lui Adrian, măcar cu aceste cuvinte, tot ale lui:  Au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională. Pentru Marin Preda numai 10 ani. Pentru cei ce mai trăiesc, numărătoarea ar putea continua...(Op. cit. pag. 52)
E vorba de anii 1970-1980, cei mai rodnici din cultura noastră; ani în care Marin Preda va publica, una după alta, cărţile sale fundamentale: Marele singuratec (1972), Imposibila întoarcere (idem), Delirul (1975), Viaţa ca o pradă (1977) şi Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Deceniu fertil pentru toţi scriitorii, datorat, în mare măsură, întâlnirii dintre, pe de o parte, Preda şi Păunescu, iar de cealaltă parte, Ceauşescu singur, neînsoţit de nimeni. Fără suita ideologilor culturali pregătiţi să reintroducă în cultura română secera şi ciocanul realismului socialist, reîntorcându-ne de unde abia plecaserăm, la epoca în care Stalin mergea pe câmp, iar iarba creştea sub cizmele lui. Anii, mulţi, care ne despărţiseră de puţinii ani frumoşi ai culturii noastre dintre cele două războaie. Anii în care am trăit fără Eliade, Cioran sau Ionescu, rămaşi în exil; fără Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Noica sau Voiculescu, care-şi trăiau exilul interior, supravegheaţi de Securitate, iar noi creşteam cum puteam, ocrotiţi de Sfântul Proletcult.
Marin Preda a debutat în literatură în anii aceia dificili, când mai trăiau unii mari creatori – Sadoveanu, Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu –, care nu mai produceau opere de valoare, dar făceau bine prin simpla lor prezenţă în viaţa noastră literară. Preda a scris în absenţa prezentă a acestora, depăşind obstacole sub care unii au rămas striviţi. Şi, în mod sigur, la întâlnirea cu Ceauşescu şi-a adus aminte de tăcerea acestora şi a vorbit şi în numele lor. 
Întâlnire-răscruce, de zeci de ori mai valoroasă decât toate intervenţiile publice şi toate cărţile scrise în acest interval şi după aceea, de falşii dizidenţi şi falşii intelectuali, deveniţi, în absenţa altora – ostracizaţi -, elita culturii noastre de azi.
Mai credeau, oare, „procurorii” literaţi că, după această întâlnire, Securitatea ar mai fi avut nesăbuinţa să atenteze la viaţa lui Marin Preda? Mai avea vreun motiv să-i scotocească, noaptea, prin birou? Cui şi la ce a folosit, toată vânzoleala din presa noastră literară în jurul manuscriselor, unde eu, apărând cu dactilograma de la Jurnalul foarte intim, eram capul tuturor nefericirilor lor? Timp de un sfert de secol dormiseră un somn de cimitir, fără nici un interes pentru soarta manuscriselor lui Marin Preda, pentru ca acum, în faţa primelor pagini apărute, să sară ca arşi, susţinând tot felul de bazaconii sau avansând tot felul de presupuneri şi ipoteze trăsnite.

Primul care mi-a găurit tavanul a fost Ştefan Agopian, însărcinat de proprietarul  ziarului Ziua, cu editarea textului. A făcut-o în grabă – materia era fierbinte – cu nepricepere, îndoindu-se de autenticitatea documentului şi foarte surprins de avuţia vestimentară a lui Preda, posesorul unui mare număr de cămăşi, pulovere, ciorapi, maieuri, chiloţi, etc. –, aşa cum rezulta dintr-un tabel riguros, unde se menţionau şi preţurile. Ca să vezi, atât belşug, în vreme ce el, cu un salariu bun, bine muncit, trebuia   să-şi spele rufele noaptea, să le poată purta a doua zi... O prostie gen capra vecinului, care, nu şi-a dat seama, anula îndoiala asupra dactilogramei: dacă aceasta nu era autentică, nici lista cu articolele de lenjerie nu era adevărată. O mică scăpare pe care numai eu, absolut numai eu, puteam s-o observ: pagina respectivă nu făcea parte din Jurnalul foarte intim, ci din corpul substanţial al manuscriselor care-i căzuseră în braţe, în fotocopii, fără a fi fost dactilografiate. Agopian le-a răsfoit, s-a oprit la tabel, pagina cea mai nesemnificativă din toate, umplându-se de mânie proletară.
Câteva zile mai târziu, autenticitatea Jurnalului foarte intim a fost reluată în România literară, într-o notă fără semnătură care mă scotea din culpă, considerând că nu aş fi fost în stare de o atât de perfectă plastografiere a scriiturii lui Marin Preda. Nu, recunosc, nu eram în stare, şi nici nu mă gândisem la aşa ceva. N-ai cum să plastografiezi natura. Cel mult, poţi s-o imiţi. Şi cel mai uşor e s-o falsifici, adică s-o distrugi – ceea ce se face cu mult sârg – distrugându-te pe tine însuţi, ca parte din ea.
De regulă, când o revistă publică un text nesemnat, îşi asumă răspunderea pentru conţinut şi nu mai revine asupra lui. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în acest caz. Mai mult, s-a lăsat loc pentru ca „procuratorii” să-l identifice pe anonim, vânătoare care presupunea mulţi hăitaşi de meserie, dar fără sens. Pentru că, apelând la logica elementară, chiar şi numai la principiul lui Arhimede, anonimul nu putea fi decât acelaşi Agopian; singurul în posesia dactilogramei de a cărei autenticitate se îndoise. Nemulţumit de prima opinie, a ţinut s-o emită pe a doua, absolut contrarie. Nu putea, din fudulie, s-o semneze – Heraclit: nu te poţi scălda în aceiaşi apă de două ori -,  nedorind să se contrazică. Treabă de cârpaci imprudent – toată lumea ştia că lucrase la România Literară. Numai că, paradoxal, scoţându-mă de sub Codul penal, ca falsificator, mă arunca în groapa cu lei, ca autor de documente apocrife: rezulta că dactilograma în discuţie era propria mea producţie.
Notarul care a descoperit acest al doilea adevăr fals a fost Cristian Teodorescu, redactor la România Literară, fost coleg cu Agopian. L-a descoperit punând dactilograma la microscop, măsurând literele ca pe nişte viruşi de ciumă, foarte asemănători cu cei de holeră. Şi ca să fie sigur, a căutat câmpul infecţios – miliţia, procuratura, justiţia, Securitatea -, iar după aceea factorii propagatori ai virusului, adică eu şi copistul documentului, aflaţi ìn acţiuni nocturne, pentru ca la sfârşit să concluzioneze: istoria dactilogramei pe care Darie Novăceanu a încredinţat-o celor de la  Ziua literară e aburită rău. Diagnostic pe care l-a stabilit, amintindu-şi, probabil, anii copilăriei din Medgidia, când praful de la fabrica de ciment intra ca drojdia de pâine în norii fabricaţi de apele Dunării. Astfel că, după nepriceperea lui Agopian, tavanul casei mele a fost perforat, profesional, de presupunerile lui Cristian Teodorescu.

Şi cum mă aşteptam, plecând de la acest diagnostic, adăugând la bănuielile acestuia bănuielile sale, Mariana Şipoş, în Observatorul cultural, nr.136, din octombrie 2002, mi-a dărâmat pereţii, uluindu-mă cu erudiţia şi cunoştinţele sale poliţiste. În vreme ce Eugen Simion – treabă de fineţe – descoperise că Marin Preda ştia cum se deschide o uşă în scrierile lui Tolstoi, ea ştia unde trebuia căutat posesorul maşinii de scris: în fişele Miliţiei de altădată. Nu s-a dus să caute proprietarul, convinsă că eu dactilografiasem textul, primind originalul de la un procuror al cărui nume nu l-am spus, dar pe care domnia sa îl ştia: Numele acestui procuror, apropiat, într-adevăr, din câte am putut afla, de scriitori, de pictori, este Ion Ungureanu. De ce-l trece Darie Novăceanu sub tăcere? Probabil că de teamă. Fireşte, identifică teama, taie firul în patru şi pune punct: aşa cum am dovedit, cu documentele pe masă, în cartea mea. Iarăşi cartea domniei sale, în vitrine şi standuri, lângă Joia furnicilor.

Da, recunosc, procurorul în cauză era Ion Ungureanu. Recunosc, de asemenea, că în nota care a însoţit dactilograma publicată în Ziua literară, nu i-am spus numele. Explicaţia exista – culmea!- chiar în nota respectivă, unde povestesc modul în care au ajuns la mine fotocopiile manuscriselor, precum şi dorinţa – nu condiţia! – persoanei care  mi le-a adus acasă, în faţa uşii: - Darie, nu mă cunoşti, nu şti cine sunt, nu m-ai văzut niciodată.
Nu am ştiut – şi nu ştiu nici azi – motivul pentru care Ion Ungureanu a dorit ca nimeni să nu ştie de existenţa acestor fotocopii, între care – un mister în plus! – nu se aflau şi paginile din Jurnal foarte intim. În orice caz, nu-i era teamă de mâna lungă a Securităţii din care făcea parte, cu grad de colonel. Altfel n-ar fi ajuns prim-adjunct la Procuratura Municipiului Bucureşti. Era una din condiţii, aparte de condiţia fizică şi calităţile strict profesionale, pe care le avea cu prisosinţă, rezolvând situaţii extrem de complicate. Precum – pentru cine-şi mai aminteşte – cazul Râmaru. După un sfert de reţetă medicală. A pus, cap la cap, petecele îmbibate cu sângele victimei, obţinând câteva cifre şi parafa doctorului. A luat, la rând, registrele de la Spitalul Studenţesc, a verificat toţi pacienţii şi a ajuns la Căminul Agronomiei: pacientul era în cameră, cu toporişca şi cuţitul sub saltea.
Ion Ungureanu a intrat primul în camera în care murise Marin Preda. El l-a ridicat din poziţia în care se afla (Când l-am aşezat în pat, m-a luat în braţe.) şi a fost prezent tot timpul cât a durat inventarierea lucrurilor, atât la Mogoşoaia, cât şi la biroul de la Cartea Românească.
Sufletul întregii operaţii, pe care nu şi-o dorise, a fost Cornel Popescu, ajutat de alţi apropiaţi ai scriitorului, sub recomandările procurorului Ion Ungureanu, sincer afectat de cele întâmplate. Astfel că preluarea – bibliotecă şi arhivă -  s-a făcut cu multă aplicare, inventariindu-se, în ordinea din rafturi, toate cărţile – autor, titlu, eventuale dedicaţii -  şi manuscrisele, cu descrierea lor – agende, carneţele, dosare, foi răzleţe, etc., iar la sfârşit, numărul paginilor.
Cine cercetează inventarul bibliotecii poate înţelege, pe de o parte, relaţiile lui Preda cu lumea literară de atunci, interesul pentru anumiţi scriitori români sau străini, dar şi pentru lucruri aparent nesemnificative. Nesemnificative? Vedeţi biblioteca lui Arghezi de la Mărţişor, şi veţi găsi Manualul tăbăcarului: zeci de pagini ca să „prindă” o metaforă despre obrazul cuiva, argăsit cu piatra vânătă a corupţiei.
Cum se procedează întotdeauna în astfel de situaţii, prevalându-se probe, manuscrisele – inventar, dată, semnătură - au fost luate la Procuratură, unde cercetarea  a revenit aceluiaşi Ion Ungureanu, procurorul şef, Dumitru Popescu,  implicându-se numai atunci când îi solicita sprijinul. Nu era singurul, dar era considerat cel mai în măsură să facă investigaţia. Se lucra bine la Procuratura Municipiului Bucureşti, cu aplicaţie,   într-o atmosferă absolut colegială. In acest caz, ca în testarea unui vaccin,    s-a făcut „proba pe orb”: citeau şi alţii, iar la sfârşit spunea fiecare ce a citit.  Nu ştiu,   n-a aflat nici Mariana Şipoş, câte exemplare de fotocopii au existat, dar era simplu de calculat după cantitatea de hârtie folosită la xerox, scăzută din depozit.
Partea urâtă a fost aceea că mai erau unii, din afara Procuraturii, care nu citeau, dar vroiau să afle ce au citit alţii, confirmându-şi sau nu bănuielile lor. Nu mai pot fi identificaţi, nu au fost cunoscuţi nici atunci. Nu se dispunea de tehnologia de astăzi. Dar că au existat, prin telefoane, personal sau prin interpuşi, nu mă îndoiesc. De aici, în mod cert, din această presiune constantă, insidioasă, s-a născut teama procurorului Ion Ungureanu. Pentru că nu se temea de nimic altceva decât de necunoscutul de lângă el. De aici, presupun, modul în care mi-a dat, în faţa uşii  sacoşa cu fotocopiile, dorind să nu fie văzut sau ştiut de către nimeni.
Cercetarea a durat destul, procuratura nu se ocupa numai de „dosarul” Preda, dar nu s-a găsit nimic care să ducă acolo unde se aşteptau foarte mulţi. Nu ştiu dacă cineva a văzut „notele de lectură” sau dacă acestea au existat. Oricum, Mariana Şipoş nu s-a gândit la aşa ceva. Pentru că ea căuta numai ceea ce dorea să găsească. Iar Ion Ungureanu găsise ceea ce nu se dorea să se afle: Marin Preda avea foarte puţini prieteni adevăraţi, era îngăduitor cu cei care pozau ca prieteni, neîncrezător în efuziunea femeilor de care nu se putea lipsi, curios să descopere ceva nou, indiferent ce şi de unde, rezervat, suspicios, incomod în relaţiile cu unii oameni, pe care-i măsura cu cumpăna bunului simţ de acasă, sincer în tot ceea scria sau gândea să scrie, şi deloc răzbunător.
 Lucruri pe care nu le-a aflat din lectura manuscriselor, ci, întorcându-se la cărţile acestuia, pe care le avea acasă, în bibliotecă, unele cu autograful autorului. Fapt  care mi se datorează. Şi mă explic. Nu pentru mine, ci pentru portretul şi  memoria sa.
Avusesem un proces, prin anii 70, primul şi ultimul înaintat de mine, la Judecătoria Sectorului I, prin care ceream evacuarea chiriaşului din casa pe care o cumpărasem fără s-o văd, cea în care locuiesc şi acum.
Chirurg, în echipa de medici care se îngrijeau de sănătatea lui Gheorghiu Dej, doctorul fusese, ori pretindea că fusese ilegalist, avea multe medalii şi ordine, ceea ce-i dădea dreptul la mai multe camere decât îi ofeream eu, venit de la o garsonieră din Drumul Taberii, la două camere în 1 Mai, în apartamentul lui Ben Corlaciu care plecase la trei, la Radu Boureanu, plecat din Foişorul de Foc, la patru, în Vatra Luminoasă. În garsoniera mea din Taberii venise Vera Lungu, dintr-un subsol, din Spiru Haret, unde  s-a instalat Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea. Omul care ne înşirase astfel, unul după altul, era Marin Rădoi, un om brav şi drept, secretar de partid la Municipiu Bucureşti.
M-am dus la tribunal cu legile citite, convins că aveam dreptate, apărându-mă singur. Nu cum se purta pe atunci, ceea ce a făcut ca una dintre judecătorese – Gabriela Gaşpar – să mă atenţioneze că aduc injurii completului, fiind pasibil de pedeapsă. Mi-au tremurat picioarele şi la termenul următor am apărut cu avocatul Mihai Tănăsescu, recomandat de procurorul Ion Ungureanu, de loc din Gorj, din Arcani, de lângă Peştişanii lui Brâncuşi. Dumitru Popescu, procurorul şef era tot din judeţul nostru, cred că din Bălăneşti.
Cu toate pledoariile lui Mihai Tănăsescu, din Vâlcea, procesul meu a durat cât îngăduia Codul de procedură, până la un recurs în supraveghere şi suspendarea executării deciziei de evacuare. Chirurgul Arnăuţescu, chiriaşul, avea pile politice şi o nevastă, a treia, foarte fierbinte. Timp suficient pentru a mă împrieteni cu Ion Ungureanu şi a face schimb de prieteni: doctori, scriitori, pictori, mecanici auto, zidari, sobari, etc. O prietenie fără nimic altceva. Pur şi simplu, ne simţeam bine împreună.     E drept, datorită mie a început să citească literatură şi să-şi dorească să aibă cât mai multe cărţi de scriitori români cu dedicaţia şi autograful acestora. De câte ori avea loc o şedinţă sau o adunare la Casa Scriitorilor, ori o prezentare de librărie, se pregătea din timp, mă întreba cam cine cred eu că o să fie prezent, îşi procura volumele şi mă ruga să fiu de faţă la respectiva manifestare pentru a-i dau ajutorul necesar. Cu timpul, dorinţa a devenit patimă, adăugându-i şi pe cea de avea lucrări de artă de la pictori în viaţă pe care-i, începând cu Viorel Mărginean, îi vizita în atelierele lor. Vroia să-i facă „zestre” unei nepoţele la care, neavând copii, ţinea ca la ochii din cap.
Provincial, într-o zi, mi-a un tabel cu gorjeni (importanţi) strămutaţi în capitală, care se reuneau odată pe săptămână, la Hanul lui Manuc, într-un fel de asociaţie ilegală, descoperită oportun de colegii de la Securitate şi desfiinţată prompt.
Prin biroul lui Ion Ungureanu au trecut Tita Chiper ( Probleme de moştenire, Ivasiuc) Mircea Iorgulescu ( O crimă în Ploieşti), Cezar Ivănescu (Dosarul Nicolae Labiş), Viorel Mărginean ( Proprietatea casei din Aviator Stănescu), Eugen Simion (Accident de maşină la intersecţia Lemnea - Calea Victoriei), Ion Lăncrănjan, etc.
Lăncrănjan venea de la mare, fără grabă, dar în Voluntari, un puradel pe bicicletă, ţâşnind dintre blocuri, a rămas sub roţile Fiatului 124. Toate constatările– viteză, vizibilitate, alcoolemie, declaraţiile martorilor - îi erau favorabile, dar Lăncrănjan s-a prăbuşit. Nu mai dormea, plângea tot timpul şi s-a hotărât să dea familiei o sumă frumoasă – ţiganii îl vizitaseră de două ori, acasă, în Drumul Taberii – pentru a-şi răscumpăra nevinovăţia. Ne-a costat mult, mai ales pe Ion Ungureanu, să-l convingem  că făcea o tâmpenie: însemna că-şi recunoaşte fapta: omor din imprudenţă.
Alte cazuri: Doamna doctor Sofia Ionescu se afla în pericol de a-şi pierde lucrul la care ţinea cel mai mult. Cineva avea nevoie de picturi de valoare şi unele se aflau în colecţia sa, adunată împreună soţul său, Ionel Ionescu, între timp decedat. Neurochirurg ca şi domnia sa, ca şi Constantin Arseni, colaboratori, cu toţii, ai lui Dimitrie Bagdasar. Toţi veniţi din Moldova, echipa de aur a ştiinţei şi practicii neurochirurgiei.
Domna Sofia, prima femeie neurochirurg de la noi, specializată în operaţii pe măduva spinării şi creier, toată viaţa trăită în spital, trebuia să justifice provenienţa colecţiei – moştenire, bonuri, chitanţe, consignaţii –, pentru fiecare lucrare. Fragilă, ca un înger, gata să se arunce pe fereastră, din apartamentul pe care-l avea în Bulevardul Magheru, colţ cu Vasile Conta.
Procurorului Ion Ungureanu i-a trebuit ceva timp – rugămintea ajunsese la el datorită lui Viorel Mărginean – pentru a dezlega firele. Trebuia găsită sursa răului.        A găsit-o, a tăiat firele şi doamna doctor a trăit fără griji din partea aceasta.
A fost rândul profesorului Constantin Arseni. Gândise, desenase şi construise o aripă întreagă  - blocul operator – la Spitalul Gheorghe Marinescu. Intr-o dimineaţă, a luat paltonul şi chipiul portarului, trimiţându-l acasă. După amiază i-a chemat în cabinet pe colaboratorii săi, şi a scos din buzunarele adânci un porcoi de bani: - Număraţi-i voi. Eu de azi încolo vreau să fiu portar. Intransigent, integru, cu un dispreţ manifest pentru oligarhia comunistă, o consultase pe Tovarăşa, la Spitalul Elias – în urma accidentului de lângă Otopeni -, asigurându-l pe Tovarăşul că nu-i nimic grav. In câteva zile a primit din Franţa, un scaner cât o cameră, pe care nu ştia nimeni să-l mânuiască. Îl ceruse în timpul consultării Tovarăşei; puţin neortodox, dar oportun.
Şi a venit şi răsplata: i s-a aranjat un flagrant şi Ion Ungureanu s-a trezit cu profesorul Arseni în birou, adus de doi „miliţieni”.  I-a invitat afară şi a rămas numai cu profesorul şi plicul: - Domnule profesor, îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta cu nimic. – Ba poţi, lasă-mă să dau un telefon. L-a dat şi-au stat de vorbă preţ de o jumătate de ceas, când au apărut alţi „miliţieni”: - Domnule profesor, am venit să vă ducem unde doriţi, acasă sau la spital. – La spital, băieţi... La capătul firului telefonic fusese Ion Gheorghe Maurer.
Fără să fie, să zicem un Colombo, procurorul Ion Ungureanu era un excelent „meseriaş”, la care se apela de multe ori. Odată a fost chemat la Gheorghe Bobocea, Procurorul General al Republicii. – Te duci la Aninoasa, află cine a furat cauciucurile de la autocamioanele gigant. Îl scoţi din pământ şi-mi raportezi imediat, să-i pot raporta şi eu tovarăşului Dăscălescu. S-a dus, a văzut camioanele care transportau şisturi bituminoase pentru termocentrala de la Aninoasa - unul era pe butuci - şi a raportat: - Să trăiţi, n-a furat nimeni. A fost pus să caute mai departe şi fiindcă tot timpul raporta că nimeni, absolut nimeni, n-a furat cauciucurile, a fost chemat el însuşi la raport: - Nu, nu le-a furat nimeni. Cine să fure nişte roţi de 3 metri în diametru, cauciuc masiv, de patru tone în greutate? Erau primele camioane gigant, lucrate la Mârşa, lângă Sibiu, capabile să transporte până la 120 de tone. Urcau toate dealurile, cu 5000 cai putere în fiecare roată. Când se strica una – o uzină de kilowaţi – oamenii o înlocuiau cu alta, de la alt camion. Astăzi, am aflat prin Internet, Aninoasa e o ruină, un dezastru splendid, jefuit. Cu foloase gigantice, de către politicienii locali şi liderii de
sindicate , prin zeci de firme căpuşă. O minune a naturii, în măsură să hrănească o ţară.

         Singurul manuscris, din cele preluate la Procuratura Municipiului Bucureşti, care nu s-a fotocopiat, a fost Jurnal foarte intim, rămas, sub cheie, la procurorul şef. Într-o zi Ion Ungureanu m-a rugat să trec pe la el, acasă (strada Judeţului), după amiază, şi  să-mi aduc şi aparatul de fotografiat, cu două rolfilme sensibile.
         M-am dus. Înghesuit pe o măsuţă, printre cărţi şi tablouri, Ion Ungureanu copia de zor, cu pixul, paginile din Jurnal foarte intim. Mi-a dat şi mie o parte, să terminăm mai repede, iar la sfârşit, cu filme chinezeşti de 400 ASA, am fotografiat textul. Astfel, originalul s-a întors la loc şi a fost predat, odată cu celelalte manuscrise. Nu a rămas la copist, cum l-a văzut Cristian Teodorescu, la microscopul lui cu lentile aburite rău.
         Nu ştiu ce a crezut Ion Ungureanu despre moartea scriitorului Marin Preda. Am păstrat fotocopiile, textul transcris de mână şi fotografiile după Jurnalul foarte intim, într-un dosar, pierdut cu grijă printre altele, gândindu-mă cum s-ar putea folosi. N-am găsit nimic; textul ducea imediat la Preda. Ne-aveai cum să spui că l-ai descoperit precum manuscrisele de la Marea Moartă, într-o peşteră din deşertul Iudeei şi să-l publici fără drepturi de autor la Editura Herald...
         Am luat dosarul cu mine, la Madrid, numai din teama că ar putea să dispară, cum mi-au mai dispărut şi altele. L-am deschis după câţiva ani, constatând că vechimea intrase în el. L-am rugat pe Gheorghe Dumitru, portar la Ambasadă, să fotocopieze... fotocopiile, la xerosul nostru, întărind scriitura lui Preda şi tocându-le – aveam şi un aparat pentru aşa ceva - pe primele. Era foarte priceput, a făcut treabă serioasă, iar l-a sfârşit, nu s-a sfiit să observe: - Aveţi un lucru de mare valoare...
         Textul din Jurnalul foarte intim se conservase mai bine. L-am încredinţat Silviei Frunză, să-l dactilografieze. Persoană de încredere, studentă pe atunci la Universitatea Juan Carlos. Astăzi, Silvia Marcu (a revenit la primul ei nume) e profesoară universitară la Madrid şi autoare a unor cărţi precum Un puente latino sobre Europa – Un pod latin peste Europa. Nu cred că maşina ei de scris se află în fişele Miliţiei de altădată. A mea se află, ori se afla. Oricum, aveam autorizaţie. Dar de scris, scriu şi acum cu mâna. Scrisul de mână mă implică direct în literă, gândul trece printre degete dus de cerneală, lăsându-mi răgazul să-l schimb sau să-l întregesc.
          Am revenit din postul de ambasador – o pedeapsă – chemat la Bucureşti – altă pedeapsă -, îndată ce s-a instalat la Cotroceni Emil Constantinescu. Prin telegramă cifrată, semnată de Adrian Severin, trebuia să-mi fac bagajele în zece zile.
         Am adus cu mine şi dosarul Preda. Şi-am socotit că trebuia să-l restitui cuiva în măsură şi drept să-l primească: lui Eugen Uricaru, preşedintelui Uniunii Scriitorilor. A rămas surprins, aproape mut, şi mi-a dat o maşină, a Uniunii, să mă ducă acasă, în Gorj.
         Eugen Uricaru răspundea pe atunci şi de Cartea Românească, era director la Radio cultural şi, de asemenea, la Ziua literară. A socotit el că era locul cel mai potrivit unde să ajungă întregul material Preda. „Prologul” lui Agopian m-a mâniat, iar faptul că nu mi s-a plătit nota prin care explicam foarte clar de unde era posesorul dactilogramei, mi-a sporit mânia. Eugen Uricaru mi-a răspuns prin scrisoare olografă: Stimate domnule Darie Novăceanu, cu părere de rău trebuie să vă dau dreptate. Am greşit, forţat de împrejurările locale, crezând că voi avea posibilitatea să onorez contribuţia Dvs. la Ziua Literară. Înţelegând întru totul amărăciunea Dvs. mă grăbesc să-mi cer iertare. În contul Dvs. se află 3 milioane lei, ceea ce reprezintă 50% din totalul onorariilor pe care Z.L. le plăteşte pe număr.
         Ţin să vă asigur că moştenitorii lui Marin Preda au primit drepturile de autor pentru fragmentele publicate. In ceea ce priveşte iniţiativa d-lui Eugen Simion de a publica un volum, nu am nici un amestec şi nu mă priveşte. (...)
         Un singur lucru nu făcuse Ziua Literară: mi-a trimis banii fără să aplice impozitul. Secţia Financiară m-a descoperit şi m-a somat prin scrisoare să-l achit. Intre strada Roma şi Calea Griviţei am făcut trei drumuri, cu taximetru, cheltuind tot câstigul.

Eugen Simion a făcut un lucru extraordinar, a citit tot materialul şi pe cel primit din alte părţi, editându-l sub titlul Marin Preda- Jurnal intim. Carnete de atelier. A procedat corect, suprimând adverbul foarte, lăsându-i pe vânătorii de animale inexistente fără obiectul muncii. O pot face acum, plecând de la datele inedite pe care le-am mărturisit cu acest prilej. Viaţa ca o pradă. Şi noi, după treizeci şi şapte de ani, încă nu am învăţat să trăim fără Marin Preda, cel mai iubit dintre pământeni.

Madrid, 8-21 mai 2012.
©  Fereastra lui Darie – 2017.Toate drepturile rezervate.