martes, 27 de junio de 2017

Mircea Eliade




P i l o ţ i i  o r b i


Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie si învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – sã fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând sã se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.
            Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.
            Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravietuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
            Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă  de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
            Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că  nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îsi apără “puterea”.
Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze.
            Să amintim numai câteva fapte şi vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.
            Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc, aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente
sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, ştiind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hărţi, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznaţionalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii….

            La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele şvăbeşti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!)
            În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astăzi, saşii şi şvabii sunt uniţi – şi sunt împotriva noastră.
            Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia
Cioran, Ionescu, Eliade
acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc.
            Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă sã moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc sã păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic…
            Dintre toate minorităţile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-şi cumpere şi să cultive pământ până la Gurile Dunării.
            Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă şi Basarabia.
N-a fost un singur om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nădejde, aşa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunãrii cu grădinari bulgari.
În acelaşi timp, piloţii orbi au deschis larg porţile Bucovinei şi Basarabiei. De la
 război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave – pe pământ românesc.  
            Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68% din populaţie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitaţiilor separatiste – aşa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români şi în poloni – s-au mulţumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar şi în Basarabia.
            În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit sã devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremşir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de aceşti slavi, lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărţi ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina şi Basarabia.
Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varşovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui.
            Şi am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă. Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau
Iohannis, Dragnea şi Tăriceanu
fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administraţia” e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis sã persecute făţis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!
            Cred cã suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunãătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.
            Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde.
Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri sã-şi menţină deocamdată poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
            Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până-n măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale.
            Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi “cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mãnâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chininã şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.
            Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului.
Dragnea şi Mihail Tudose
Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncã grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică. Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoarã. Ne lăudăm că “ţinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.    
            …Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.
            Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că nu are importanţă numãrul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini -  nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Căci piloţii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat.
Şi asta e destul ca să începi să plângi.

Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937
………………………………………………………………..
© Fereastra lui darie - 2017

miércoles, 14 de junio de 2017

Gabriel García Márquez



Toamna patriarhului
sau
despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii

 (Continuare)
4.Terminologii şi origini

S-au păstrat, de-a lungul acestui proces istorico-literar, unele elemente care definesc şi nuanţează de fiecare dată mecanis­mele dictaturii de la tropice şi s-a format un corpus lingvistic care exprimă funcţionarea acestora. În acord cu acesta a evo­luat     şi terminologia dictatorială propriu-zisă, inclusiv seman­tica. Tiranul, de exemplu, i-a definit la început numai pe colo­nialiştii spanioli. Cu timpul — aproximativ din 1820, când Bolívar 1-a botezat astfel pe Gaspar Rodriguez de Francia — cuvântul s-a extins asupra tuturor celor ce, exercitându-şi auto­ritatea sau puterea, intră în conflict cu voinţa colectivă. Tot astfel, caudillo îl desemna la început pe un conducător, mai ales militar, care avea autoritate, dar nu şi putere. Pe vremurile acelea, mulţi dintre caudillos au fost patrioţi  adevăraţi şi, dacă au ajuns la conducerea ţării, n-au devenit neapărat dictatori.
Azi, un om cu atari calităţi nu mai poate fi numit caudillo decât în împrejurări extrem de rare, de obicei în retorica politică, după cum nici cacique nu mai significă o autoritate regională, ci persoana care uzurpă această autoritate. Mai mult: iniţial, cuvântul acesta nu trecea dincolo de frontierele unei mici aşezări, moştenire a unui timp când cacique desemna şeful sau căpetenia unui trib şi numai la figurat putea să însemne teroare şi cruzime, pentru ca azi să funcţioneze numai cu sensul figurat, dar absolut real.
In ceea ce priveşte dictatorul, de la sensul de origine — cel latin — magistrat
suprem desemnat de Senat pentru a conduce ca suveran în vremuri de pericol — semantica lui s-a diversificat şi îmbogăţit neaşteptat de mult, aportul sudamerican fiind decisiv în acest proces al metamorfozelor. Pentru că, am văzut, numai aceste pământuri singure au produs în ultimele două secole un număr impresionant de dictatori, care mai de care mai straniu, mai crud, mai de neaşteptat. Prolixitatea, bineînţeles, nu trebuie căutată în spiritul tropicelor faţă de care natura a fost atât de generoasă, ci în cel puţin trei factori umani, nici unul aparţinând locului.
E vorba mai întâi, de procesul de colonizare al continentului, cel care a început imediat după descoperirea şi cucerirea lui. Spaniolii, iar mai apoi portughezii şi, într-o măsură mai mică, francezii, englezii şi olandezii, participă la acest proces, aducând in această lume structuri gata făcute, în Europa, dar încă neapli­cate la o geografie atât de întinsă. Iniţial, se ştie foarte bine, colonizarea a fost concretizată prin aducerea de
sclavi din Africa şi prin oameni care părăseau vechiul continent fie atraşi de miracolul real al înavuţirii rapide şi de aventură, fie pentru că, din pricina comportamentului social, fuseseră condamnaţi Ia temniţă, uneori pe viaţă, ori la pedeapsa capitală.
Documentele spaniole din acea vreme ne dovedesc limpede că acceptând plecarea în noile pământuri, aceştia erau izbăviţi de pedeapsă. Nu intrăm aici în analiza întregului proces, cert este faptul că în anii aceia temniţele spaniole au rămas goale. La fel de certe sunt ororile produse aici, în lumea nouă, de cei veniţi, împotriva populaţiei precolumbiene, iar mai apoi asupra sclavilor negri.
Paginile cărţii lui Bartolome de las Casas — Historia de las Indias sunt prima şi definitiva mărturie în acest sens, cu amen­damentul făcut de Jorge Luís Borges, cel care nu putea să nu observe tragica inocenţă a episcopului de Chiapas când îi scria regelui încercând să-l convingă să trimită mai mulţi sclavi negri pentru a se extenua în minele de aici, în locul populaţiei băştinaşe...
Un catalog al ororilor de atunci aproape că nu lasă loc ima­ginaţiei. Să ne amintim de sfâşierea nesupuşilor de către Vasco Nuñez de Balboa cu câini dresaţi, în La Española, actuala Repu­blică Dominicană. De Pedro Dávilas, primul guvernator din
Panama, încântat de eficienţa primului, fapt pentru care îi va da una din fetele sale drept soţie, dar nu va şovăi, deşi socru, şi-l va decapita, expunându-i capul într-o ţeapă, la soare, pentru nesupunere faţă de el.
În sfârşit, să ne mai amintim de acel straniu personaj real, căpitanul Lope de Aguirre, supranumit Trădătorul sau Peregrinul, ale cărui cruzimi fără număr şi seamă, săvârşite mai ales în Perú, sunt adunate în cartea lui Francisco Vázquez — Historia de Lope de Aguirre, sus crimenes y sus locuras (Istoria lui Lope de Aguirre, crimele şi nebu­niile lui).
Nu încerc să argumentez prin aceste amănunte, nici să justific naşterea şi comportamentul dictatorului latino-american. Dar această „moştenire" continuă să fie ignorată de cei care anali­zează acest personaj şi contribuţia lui la întocmirea unui portret­ exact nu poate fi ignorată. Nu o ignoră, paradox al situaţiei, Gabriel Garcia Márquez : Nicanor Alvarado, dictatorul său, care pentru alţii nu poate exista, zăreşte
de câteva ori de la cele 23 de ferestre ale palatului fantoma celor trei caravele ale Descoperirii (Niña, Pinta şi Santa María), palatul însuşi este asaltat la un moment dat de fesurile roşii (daruri reale făcute de Columb băştinaşilor), iar pintenul de la piciorul sting, pre­tinde el, i-a fost dăruit de însuşi Amiralul Mării Oceanice, adică de Columb în persoană...
Cel de al doilea factor care a contribuit la înmulţirea dicta­torilor este legat de primul: retrăgându-se din continent, ca într-o răzbunare, Spania a lăsat aici suprastructurile sociale, economice şi politice a căror funcţionare nu putea fi oprită şi a căror revitalizare capitalistă s-a produs tocmai pentru că ele conveneau de minune noilor stăpâni din afara continentului. Ele au fost adaptate, să zicem cu un termen comun, condiţiilor locale şi puse să lucreze pe mai departe.
Aşa se explică faptul că nu toţi dictatorii latino-americani au fost, militari şi că nu au luat puterea întotdeauna prin lovituri militare. Pentru aceasta au avut la îndemână
instrumentele democraţiei burgheze — votul, referendurile, plebiscitele, constituţia, parlamentul — şi s-au afirmat în viaţa politică prin oratoria demagogică a aceleiaşi burghezii. Aproape toţi au vorbit de „respectul faţă de legile patriei", de „sacra îndatorire a apărării independenţei", de „restaurarea dreptăţii, legii şi ordinei". Că mai târziu s-a ajuns la acelaşi rezultat — concentrarea puterii în mod absolut şi individual — nu constituie o surpriză: clasa sau păturile sociale care ajută dictatorul în acest proces îl izolează treptat de societate, creând în jurul lui un gol, un fel de vid istoric prin care vocea colectivităţii nu mai poate trece. E ca un blindaj. Nicanor Alvarado ilustrează perfect şi această stare : în palatul prezidenţial, numit în afară de casa civilă — deşi numai civilă nu este, dar asta se doreşte — în multe feluri, toate la fel de exacte sau de ironice — imperiu interzis, sanctuar pustiu, bârlog al puterii, paradis al opulenţei şi nefericirii, şatră şi piaţă unde eşti obligat să dai din coate pentru a înainta — personajul lui García Márquez primeşte de la colectivitate numai simulacrul adeziunii, construit milimetric de cei din jurul lui, beneficiind, între altele, de un ziar care se editează numai pentru el, într-un singur exemplar, de un post de radio individual, unde radio-romanele sunt modificate după sugestiile sale şi chiar de un post de televiziune cu circuit închis unde, graţie lui José Ignacio Saenz de la Barra, ultimul vlăstar liber al aristocraţiei  se poate admira pe el însuşi, ca într-o oglindă care îl întinereşte mereu.
In sfârşit, cel de al treilea factor care a participat mult la multiplicarea figurii dictatorului este contribuţia exclusivă a Statelor Unite, mai exact a intereselor capitaliste nordamericane, cele care au profitat de toate bogăţiile naturale şi resursele
eco­nomice ale acestor pământuri. Căile de pătrundere şi dominaţie sunt multe, dar nu ne interesează în acest caz. Pentru că, dincolo de mărturii şi documente, nimeni nu se îndoieşte de existenţa, evoluţia şi perfecţionarea lor. Un singur exemplu poate fi mai mult decât suficient: asasinarea lui Salvador Allende, la 12 sep­tembrie 1973.
Gabriel García Márquez a fost cel dintâi care a dezvăluit — nimeni nu a aflat de unde a ştiut... — participarea directă a faimoasei CIA în această acţiune. Nu fără motiv, cărţile lui nu au putut pătrunde la vremea aceea în pământul lui Salvador Allende, iar cele care intraseră au fost arse...
Nicanor Alvarado este exemplul tipic al dictatorului îngenunchiat de voinţa Nordului : pe tot parcursul cărţii, crucişă­torul infanteriei de marină americană rămâne ancorat în port, dictatorul însuşi spune de câteva ori că această patrie nu şi-a ales-o el, ci i-a fost dată, aşa cum e, iar şirul lung al ambasado­rilor reuşeşte să-1 convingă să le ipotecheze sau să le vândă totul, inclusiv marea, pe care aceştia o duc „acasă la ei" cu creveţi cu tot, lăsând în urmă priveliştea pustiului lunar.
Că multe dintre faptele literare din Toamna patriarhului par neadevărate, e cu totul altceva. Majoritatea sunt posibile şi tot ce e posibil poate fi trecut în seama realităţii. O subliniază autorul însuşi: „Singurul lucru de care nu mă îndoiesc este că
realitatea nu se sfârşeşte la preţul roşiilor... Marea majoritate a lucrurilor din această lume, de la lingură la transplantul inimii, au trăit în imaginaţia oamenilor înainte de a trăi în realitate". Personalitatea literară a lui Nicanor Alvarado nu se putea desăvârşi, aşadar, decât prin ficţiunea realităţii, prin realitatea imaginară şi prin permanenta, con­fruntare dintre om-realitate-imaginaţie.
O identificare a realului şi o separare a acestuia de imaginar reprezintă, din acest unic motiv, o muncă pe cât de grea, pe atât de inutilă: Nicanor Alvarado nu se suprapune pe o figură reală şi nici nu „copiază" o astfel de existenţe. Ar fi fost lucrul cel mai uşor şi pe Gabriel García Márquez nu l-au atras decât lucrurile complicate. El nu a pornit aici de la un personaj istoric, nici de la mai mulţi, ci de la realitatea istorică însăşi, de la istoria dictaturii latino-americane, parcurgând drumul în sens invers: dacă-i adevărat, şi este, că un dictator redimensionează, în funcţie de caracterul său şi circumstanţele istorice, dictatura, trebuie să fie adevărat şi că instrumentele unei dicta­turi, în raport cu aceleaşi circumstanţe, creează şi redimensionează dictatorul.
Complicându-se pe mai departe şi făcând un fel de istorie totală a dictaturii latino-americane, de la origini până azi, în acelaşi timp o filozofie a acestei istorii,
Gabriel Garcia Márquez creează un personaj pe care un singur segment de istorie nu-l poate susţine. De aici, senzaţia că Nicanor Alvarado nu există, tot de aici senzaţia că mai toate amănuntele epice mânuite sunt, pot fi şi reale. In sfârşit, tot de aici, opinia că acest roman este fantastic. Da, pe ansamblu, cartea pare fantastică. Pe amănunte însă, ea este istorie pură, distilată de două ori.
În aceasta constă marea lecţie de estetică practică oferită de Gabriel García Márquez. Aici se află, deşi minat de mult scepticism, cutremurătorul mesaj al autorului.
         Dacă interpreţii, cei hazardaţi în opinii laterale, i-ar fi citit măcar pe primii materialişti ai lumii, şi nu neapărat pe Engels cu Anti-Düring sau Dialectica naturii, de
unde ar fi aflat măcar că funcţia creează organul, judecăţile lor ar fi fost altele. Şi, de fapt, nici n-ar fi avut nevoie să vină în Europa pentru a-l înţelege pe Nicanor Alvarado. În Facundo, cartea lui Domingo Faustino Sarmiento, ar fi găsit suficiente elemente de civilizaţie si barbarie care să-i ducă la înţelegerea patriarhului. Iar dacă s-ar fi aplecat şi asupra moştenirii filosofice precolumbiene — în culturile şi civilizaţiile pulverizate aici, violenţa n-a funcţionat niciodată — patriarhul ar fi fost înţeles mult mai bine.
Cât de „magic” este realismul acestor pagini — opinie subli­niată de mulţi cercetători — nu-i greu de observat: scriitura e magică, într-adevăr, dar conţinutul nu-i deloc magic. Un grafic al faptelor narate — reale, istorice, miraculoase, fantastice,
magice sau imaginate — ne va dovedi că presupusei magii i se acordă un spaţiu insignifiant. Există cinci-şase astfel de mo­mente: patriarhul crede că destinul lui se află scris în podul palmei lui Patricio Aragonés, dublul său; în copilărie poartă un săculeţ cu camfor la gât pentru a-l feri de boli; cântecul cucuvaei îl determină să-şi amâne sau să modifice traseul unei călătorii în „regatul lui torturat de amărăciuni". Iar un ou cu două gălbenuşuri, descoperit de mama sa, modifică ora apariţiei în public.
Mult mai abundente sunt amănuntele ce ţin de fan­tastic ori miraculos : acoperă lumina soarelui sau strălucirea stelelor ca să-i vindece pe copii de scarlatină; viţeii se nasc înfieraţi cu semnul prezidenţial; un papagal ghiceşte viitorul; gardeniile gândesc; racii ies din supa fierbinte şi continuă să meargă; patriarhul creşte până la o sută de ani, iar la o sută cincizeci are o nouă dentiţie; i se înmulţesc broaştele în burtă; doarme în picioare şi nu primeşte în audienţă pe nimeni ca să nu deranjeze iguanele care-i cresc în vertebre; îi cresc solzi ca de peşte pe trup; steaua polară se deplasează în direcţia în care înaintează sicriul cu trupul neînsufleţit al mamei sale, Bendición Alvarado, trup care neînsufleţit, ridică prin respi­raţia sa capacul de sticlă al sicriului. În provinciile ploilor veşnice ale acestui „vast imperiu lacustru", vânturile nu divulgă secrete de stat; animalele putrezesc în picioare; cresc crini în cuvinte, iar cârtiţele înoată prin arbori.
La fel de fantastice, dar deloc magice sunt şi alte date, cele ce ţin direct de mesajul politic al cărţii, ori de scepticismul autorului. E drept, Nicanor Alvarado moare. Toată cartea se roteşte în jurul morţii sale, în şase unităţi, ori capitole, de fapt şase cercuri perfect închise, ultimul închizându-le pe toate celelalte. Căci aceasta, privită mai atent, este arhitectura roma­nului: şase cercuri concentrice.
Oamenii însă nu cred că a murit, nu cred că mortul este chiar el. Mai mult, în regatul său nu se schimbă nimic. Altfel spus, ca să dispară dictatorul, ca să moară definitiv, trebuie să fie distruse structurile, dictatura însăşi.
Deşi fantastic prin forma sa, scepticismul autorului este dureros de real. Oamenii nu cred că Nicanor Alvarado (Nicanor Nicanor, zice patriarhul, „căci acesta este numele cu care ne cunoaşte moartea pe toţi"...) ar fi murit pentru că, în ziua morţii lui, noroaiele mlaştinilor ar urma să dispară, râurile se vor întoarce la izvoare, iar din ceruri va ploua sânge.
Când se va întâmpla acest lucru, Gabriel Garcia Márquez o spune fără să şovăie, adăugind, imediat după datele de mai sus, că în ziua aceea „găinile vor face ouă pentagonale"...
În sfârşit, ajunşi la această înţelegere, putem începe cu ade­vărat cercetarea şi analiza, atât în ceea ce priveşte realizarea artistică a Toamnei patriarhului, cât şi confruntarea acestui univers, pe de o parte cu cel din multe alte romane care tra­tează una şi aceeaşi temă, iar pe de alta cu universul marquezian atât de îndrăgit, cel din Macondo. Teritoriul şi posibilităţile sunt imense. Pentru că Nicanor Alvarado, făuritor al dimineţii, comandant al timpului şi proprietar absolut al luminii, acest copil fără tată „ca toţi iluştrii despoţi din istorie" şi tată a peste cinci mii de copii, născuţi numai la şapte luni, acest tatú uriaş, cu instinct de fiară sălbatică, fire de bizon, cu bale de bou, cu paşi ca de urs, buze de şobolan, piele de spân, urină de pasăre răpitoare şi monarh iluzoriu, această meduză cu gura căscată, ori elefant greoi, acest ramolit care confundă vâjâitul urechilor cu bâzâitul muştelor din iarba putredă, acest bătrân care, spre deosebire de personajele macondiene de până acum, trăieşte nu o sută, ci două sute de ani de singurătate şi putere, fiind „bătrânul cel mai bătrân de pe faţa pământului" şi „cel mai temut, cel mai urât şi cel mai vrednic de plâns din ţara sa", această stafie pierdută printre rămăşiţele vieţii, ori adormită sub foşnetul ud al frunzelor galbene din toamna părerilor de rău — folosesc aici, culese la întâmplare, numai câteva din cle­mentele portretului său — acest, deci, inexistent personaj real, Nicanor Alvarado oferă,    într-adevăr, cele mai neaşteptate posibilităţi de interpretare.
Schiţat în trecere, în multe din paginile anterioare ale autorului, uneori mai mult bănuit — primarul din Ceasul rău, unele momente din Funerariile Mamei Mari, unele gesturi şi fapte ale colonelului Aureliano Buendía din O sută de ani de singurătate, ori în unele din datele de autoritate ale nesăbuitei bunici a Eréndirei - Nicanor Alvarado, cel puţin aceasta este convingerea mea, nu se putea naşte însă decât în unul şi acelaşi univers macondian, privit mult timp pe una şi aceeaşi faţă, dar al cărui revers trebuia să ne fie arătat odată şi-odată.
Paginile acestea, şi aşa destul de multe, nu ne mai îngăduie măcar una din infinitele analize dorite. Astfel că, făcându-mi iluzia de a fi reuşit să păstrez la aceeaşi
înălţime atmosfera cărţii, cititorii, îi includ aici şi pe criticii noştri, au libertatea şi prilejul să facă singuri toate interpretările posibile, chiar să exclame, asemeni patriarhului, a cărui vârstă rămîne nehotărâtă între 107 şi 232 de ani, privind din teribila lui singurătate peste vremea trecută: “o sută de ani, drace, ce repede trece timpul”!

Bucureşti, mai 1979- Madrid, mai 2011

Post data. Se cuvine să menţionez aici că traducerea mea a cunoscut, în 1991, o ediţie pirat la Chişinău. Fără cuvântul introductiv. Precum a procedat şi o editură bucureşteană. Cu o deosebire esenţială: a înlocuit numele meu cu cel al unei persoane, care dincolo de apelul la sinonimie, ştergerea sau mutarea virgulelor, un a făcut absolut nimic. Nu a tradus, ci a trădat bunul simţ şi etica profesională.

 
© Fereastra lui Darie – 2017. Rezervate toate drepturile.

....................................................................................
Primele trei ilustraţii aparţin pictorului chilian Leonardo Sepulveda Fundez.
Următoarele sunt opere ale pictorilor naivi de la noi. In fotografia de final, Gabriel Garcia Marquez şi bunul 
său prieten Alvaro Mutis. 

© Fereastra lui Darie – 2017. Rezervate toate drepturile.